3  

Alb și negru

În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,

Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,

Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,

Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.

 

Bilele albe, visuri pure în albă zare,

Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,

În lumina lor, găsim adesea alinare,

Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.

 

Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,

Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,

Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,

Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.

 

Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,

Rătăcite în labirintul vastei existențe,

Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,

În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.

 

Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!

Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,

Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,

Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.

 

Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?

Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?

Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?

Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?

 

Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,

Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,

Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,

Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.

 

Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,

Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,

Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,

Se transformă în perle de bucurie, în stele.

 

Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,

Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,

Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,

De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.

 

Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,

Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,

În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,

În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Ghintuiala George Manuel poezii.online Alb și negru

Data postării: 15 ianuarie 2024

Vizualizări: 450

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Abis, în perilipsis

priveam cerul ,
părea nepătruns,
adevărat abis,
apoi, cu vremea,
și făr'a noastră vrere,
am devenit chiar noi
un astfel de abis...
tot încercând 
să deslușim
alte abisuri,
ne-am pierdut 
într-un abis neștiut,
abisul nostru,
abis eram ,
acum știm 
ce suntem,
doar un abis
fără-nceput
știut,
cu răsărit și
cuprins
necunoscut,
și apus...
înnăscut.
Mai mult...

Prea multă sensibilitate în turcă

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

 

Çok fazla hassasiyet

 

Zayıf hassasiyet kendi yolunda iyidir. Duyarlı olmak, birisi daha az hoş bir olay yaşadığında pişmanlığımızı ifade etmek, onun yanında olmak, onu dinlemek, güven vermek, anlamak, acısını dindirmek, onunla birlikte iç geçirmek, birlikte ağlamak iyidir. üşüdüklerinde sarmak, kedi tırmaladığında bandajlamak (kedi onları tırmalamak da onların hatasıydı, çünkü onunla oynamayı bilmiyorlar), üzerlerine buz torbası koymak ayak bileği burkularak buzdolabından çıkardılar, gözyaşlarını sildiler, ateşlerini düşürecek ilaç verdiler, çatlamalarını durdurmak için dudak kremi verdiler, manikür yapmayı bilmediklerinde kanayan tırnak etlerini dezenfekte ettiler, tırnakları doğal olarak sahip olduklarından daha uzun, çünkü moda bu ve artık üzerlerinde sadece kan var, hadi cibinlik koyalım ki onları çok fazla ısırmasınlar, kanlarını emmesinler, sıtma ya da sarıhumma bulaştırmasınlar, böcek ilaçlarını alalım, eğer hala eve girmekte ısrar ediyorlarsa, böcek ilacı kokusunu yayacak şekilde vantilatör de alalım, pencereyi aralık tutalım ki sivrisinekler içeri girmesin, böcek ilacı kokusu çıksın. Kazanı sadece soğuk değil sıcak su da verecek şekilde ayarlayalım, çünkü o zaman daha fazla bakıma ihtiyaç duyulacaktır. Ekonomiler aslında insanların bireysel ihtiyaçlarını hesaba katmaz; daha ziyade tek bir adamın bencil ihtiyaçlarıdır.

C vitamini gibi bağışıklık güçlendirici takviyelerden de tasarruf etmeyelim, tadı çok lezzetli ve maliyeti de fazla değil, fiyatı uygun, basit bir limonatadan da alabilirsiniz, o yüzden satın almamak için bir nedenimiz yok mu? .

Onlara sadece evde kalmak için iyi olan kalın, kabarık bluzlar alalım. Yüz bakım maskelerini, kaz ayaklarının ve mimik çizgilerinin erken ortaya çıkmasını önleyen maskeleri ele alalım. Kırışıklıklar yaşamak için çok genciz!

Genel olarak duyarlılık, cömertliğin ve ilginin kardeşidir ama kontrolden çıktığında, yeni boyutlara ulaştığında, sınırları kalmadığında ne yapacağız? Bu hâlâ faydalı, sağlıklı, iyi anlaşılmış bir duyarlılık mı? Hayır tabii değil. Halihazırda varoluş tarzımızda bir şeyler gıcırdıyor ve bu hassasiyet ana semptomdur. Kendimize şu soruları sormamız yerinde olacaktır: "Neden böyleyim?", "Abartıyor muyum?", "Aslında önemsiz şeylere bu kadar yoğun tepkiler vermemin sebebi nedir?"

Geçmişinizde bir yerlerde kaybolan cevabı bulacaksınız. Bahsettiğimiz hassasiyet travmatik bir yaşam olayının sonucu mu ortaya çıkıyor? Bir sınavda beklediğiniz kadar uzun süre kalmadınız mı ve o andan itibaren artık hiçbir anlamı olmadığını düşünerek her şeyden vazgeçmeye mi karar verdiniz? Umduğunuz fırsatlar size verilmedi mi? Koşullar nedeniyle yapmayı planladığınız bir şeyi yapamadınız mı? Bunların en az yarısına cevabınız “evet” ise, tam olarak hassasiyetten değil, yaşanan, canımızı bir an acıtan, arkasında tamamen kapanmayan bir yara bırakan olaylara verilen olumsuz tepkiden bahsediyoruz demektir.

Böyle bir yara nasıl iyileştirilebilirdi? Gittikçe daha fazla kaşımak. Oturup analiz ediyorum, duyarlılığın eşlik ettiği bu öfke nereden geliyor? Bilmediğim hangi İsveç kolejine gidecek cesaretin vardı. Ve 19 yaşındayken uçağa binmek, anne babanızın evinden ayrılıp bir taşra kasabasından büyük bir üniversite merkezine gitmek için gerçekten cesarete ihtiyacınız var. Ve işte, CV'de başarıya giden yol ve geçilmesi gereken ilginç fakülteler, sadece huzurlu anlarla serpiştirilmiş değil, bağırmayı, çığlık atmayı, bu kuzey dilini mükemmel telaffuz edemedikleri için öğrencileri küçük düşürmeyi seven biri - Cermen, Zamanları mükemmel şekilde bilmediğimi, gramer ve sözdizimine hakim olmadığımı... hala mükemmel mi? Neyin mükemmel olacağını, ne kadar mükemmel olacağını bile bilmiyorum ve öznel mükemmelliğin önemli olması gerektiğini düşünmüyorum. Eğer bazı nesnel standartlar varsa, o zaman evet, onlara bağlı kalmaya, onlara ulaşmaya çalışmakta fayda var, çünkü bu şekilde ilerleme gerçekten ölçülebilir ve gözlemlenebilir. Oysa eğer sadece bir kişinin istediği, diğerlerinin istemediği hedeflerse, kendimizi kıyaslamanın bir anlamı yok, zaten duyduklarımızdan hiçbir şeyi takdir edemeyiz, tartamayız. Öğrencileri tam olarak bilmedikleri için küçük düşüren kişinin, arkasında bıraktığına bakmadan taşıma bandındaki ağaçları kesen bir ormancının yüreğine sahip olduğu kesindir. Evet, değerlendirme kriterleri çok objektif, hayatı boyunca etrafını sadece İsveççe ile çevrelemiş 58 yaşındaki bir kadın olarak nasıl olur da 19 yaşındaki bir öğrencinin ustalık, beceri açısından sizinle eşit olması gerektiğini düşünürsünüz? ? Öğrenmek için oradayız, öğrenmeye hazır doğmuş olsaydık herhangi bir uzmanlığa kaydolmazdık, hepsi bu, zaten biliyor olsaydık neye ihtiyacımız olurdu? Daha ucuz değil miydi, kira yok, tren yolculuğu yok, yurt yok, kütüphane üyeliği yok, yiyecek yok ve diğer birçok hizmet yok mu? 58 yaşındaki kadınların sizi kendi değerlerine göre yargılaması çok komik. Bu tıpkı öğrencinin 8 yaşındaki çocuğa meditasyon yapması gibi. O yıllarda bırakın İngilizceyi, Fransızcayı, kendi dilinde bile zar zor yazabiliyor... İçeriği mükemmel bir şekilde öğrenecek zamanı olmadığı için onu azarlamaya başlamak travmatik olmaz mıydı? Sırasında? özel ders veren kişinin ifadesi belirsizleşiyor mu? Zaman, yani, dünyaya daha erken gelmek, daha erken öğrenmek için, normal olduğu gibi 9 ayda değil, 5 ayda kendisini doğurmasını istemek için annesiyle pazarlık yapabilirdi, çünkü kişi bunu yapıyor. kimin ders vereceğini ister. Bir de dünya zamanı meselesi var. Aynı gezegende yaşadığımız sürece hepimiz aynı süreye sahibiz, 24 saat, daha fazlası değil.

Başkalarının bu öznel mükemmelliği her türden hassasiyete yol açar. Ona dokunmayı arzulamanın da bir anlamı yok. Bizden memnun olmayan kişinin ne istediğini bilemeyiz. Ne düşünüyor, nasıl düşünüyor, neyi tercih ediyor, neyi tercih etmiyor, ne kadar, neyi, nasıl ve ne ölçüde bilmiyoruz.

Başkalarının öznel mükemmelliği hem duygusal hem de gerçek anlamda felç edicidir. Öğrenci ağzını her açtığında aşağılanıyorsa, iyi bir İsveççe konuşmacı olma şansına sahip olduğuna hâlâ güvenebilecek mi? Dilin akıcılığını, ritmini ve müzikalitesini elde edene kadar ruhunun derinliklerinde devam edecek, pratik yapacak, okuyacak, gelişecek gücü bulabilecek mi? Hayır, yolu yok. Yol boyunca dağılan iyi niyetleri vardı.

Başkalarının öznel mükemmelliği yavaşlar, bastırır. Öğretmeninizin her sesi ne zaman, nasıl söyleyeceğini planlaması gibi. Bu öğrenme tekniği gözünüzü korkutmaz mı? Dilin tutkusu, çekiciliği, en düzensiz ve çok yönlü güzelliği nerede? Odak noktası her zaman nasıl konuştuğunuz olduğunda, kelime dağarcığına, dilbilgisine, sözdizimine ve onun ne istediğine odaklanmak için ne zaman zamanınız olacak? Üstesinden gelemeyeceğiniz bir engel olmuyor mu? Çoktan seçmeli testlerde olduğu gibi düzeltildi. iyi cevaplamış olmanıza rağmen doğru cevabını bilmediğiniz bir soruya geldiniz. Ne yapıyorsun? Sırf orayı bilmediğiniz için orada takılıp kalıyor ve devam etmiyor musunuz? Bu hem değerlemeyi yapan kişi için hem de sizin için (ilk etapta) büyük bir kayıp olacaktır.

Başkalarının öznel mükemmelliğine bir yanıt olarak, birkaç nedenden ötürü kendi değer dizimizi, kendi mükemmelliğimizi, dikkatin nesnel olmasını inşa etmeliyiz: İstediğimizi yapmamızı engelleyen ve hatta bunu hissetmemizi engelleyen duyarlılığa ulaşmamak. Başkaları tarafından, başka yönler ve başka koşullar tarafından kısıtlanmadan, insani olarak mümkün olduğu ölçüde gelişiriz.

Mai mult...

Dă-ți voie

Dă-ți voie să greșești, pentru că doar greșind vei învăța,

Dă-ți voie să fii autentic, nu încerca să fii copia perfectă a unei persoane pe care o admiri, fii tu însuți pentru că doar așa lumea va ști ce să aprecieze și ce nu,

Dă-ți voie să spui ce nu poți să faci, poate ți se va arăta cum anume trebuie să procedezi,

Dă-ți voie să fii optimist, un optimism adevărat și nu un pansament la ceea ce a trecut,

Dă-ți voie să fii trist, poate ceva nu a fost cum te-ai fi așteptat,

Dă-ți voie să iei pauze, nu sunt dovezi de lene, dar ai nevoie să îți revii după perioade mai complicate care au scăpat de sub control,

Dă-ți voie să te autocunoști mai bine, să ai răgazul să te autoanalizezi, te va ajuta mai mult decât ai crede,

Dă-ți voie să nu corespunzi idealurilor impuse în general de societate,

Dă-ți voie să pui întrebări, cu siguranță vei primi și răspunsuri,

Dă-ți voie să fii sensibil, toți avem sensibilitățile noastre,

Dă-ți voie să te plimbi și să te bucuri de natură,

Dă-ți voie voie să nu accepți tot ce ți se oferă, pe termen lung s-ar putea isca: conflicte, situații din care nu trebuia să faci parte, la fel cum nici ele nu trebuiau să facă parte din realitatea ta,

Dă-ți voie să ai curajul să te ridici, să vrei să înveți din greșeli,

Dă-ți voie să nu te mulțumești cu puțin, să știi exact care îți este locul, unde este, să nu ajungi în postura să ți-l aleagă alții,

Dă-ți voie să fii fermă, hotărâtă, când știi exact ce vrei și de ce vrei,

Dă-ți voie să faci compromisuri când e cazul,

Dă-ți voie să fii în urmă cu ceea ce se petrece la momentul de față, nu suntem la școală să trebuiască să răspundem când nu se cere, fii împăcată cu propriile alegeri și cu propriul ritm de a le implementa,

Dă-ți voie să renunți când e cazul,

Dă-ți voie să continui când ai rămas abia la jumătatea drumului pe care îți doreai să îl parcurgi,

Dă-ți voie să nu invidiezi, să nu respingi persoane care s-au purtat urât cu tine, să ai încredere în oameni, pentru că toate sentimentele negative pe care le te îmbătrânesc, îți iau din vigoarea pe care ai fi avut-o cu altă ocazie,

Dă-ți voie să combini bunătatea cu fermitatea și corectitudinea,

Dă-ți voie să nu fii de acord, mai ales cu profitori, manipulatori,

Dă-ți voie să ai propriile interese, pasiuni, nu cele impuse de alte contexte,

Dă-ți voie să faci lucrurile din dorința de a le face, nu de nevoie,

Dă-ți voie să înțelegi că viața nu este o listă de pe care să bifezi, rând pe rând, una, alta, pentru că timpul venirii acelor evenimente noi nu îl putem ști,

Dă-ți voie să nu le ceri altora lucruri pe care nici tu nu ai avea răbdarea/ perseverenta/ voința de a le face,

Dă-ți voie să ai regrete, când nu ai știut să prețuiesti ce ai avut,

Dă-ți voie să nu devină regretul sentimentul cu care trăiești mai tot timpul, 

Dă-ți voie să fii dezordonat, doar în dezordine vei găsi exact ce îți trebuie,

Dă-ți voie să te plictisești și să întrerupi lucruri deja începute, dacă te simți legată de unele decizii pe care le-ai luat, atunci deja uiți că tu le-ai luat,

Dă-ți voie să nu te preocupe tot timpul același lucru, sunt atâtea alte activități, locuri pe lumea aceasta, că ar fi păcat să ne epuizăm toate opțiunile în favoarea uneia și aceleiași,

Dă-ți voie să diversifici activitățile, pentru că doar așa te vei autodezvolta,

Dă-ți voie să greșești, nu este nicio rușine și doar așa vei descoperi cum ar fi putut merge totul mult mai bine.

 

(poezie de suflet și pentru suflet, cu rol terapeutic și de automotivare)

Mai mult...

Inconsecvenţă

 

Am numai câteva stări sufleteşti,

Nu pot ajunge la limită niciodată,

Se sting în mine sentimente fireşti,

Fiindcă am conştiinţa pătată.

 

Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,

Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,

Îmi e contrazisă de suflet făptura,

Şi în polemici mi se stinge privirea.

 

Mă consum la maxim în fiecare stare,

Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,

Nu pot respira decât pe culmi de disperare,

Iar paroxismul este a mea răsuflare.

 

Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,

Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,

Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,

Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.

 

 

Mai mult...

Drumul spre schimbare

Pe nesfârșitul drum al schimbării,
Hotărât am decis azi să calc.
Să schimb ceea ce a fost
Într-un viitor mult mai frumos.

Tot răul ce l-am semănat,
Ca o umbră îmi ține de urât,
Pe nesfârșitul drum, pe care încă-l zburd.

Nu sunt unul, suntem doi,
Iar la gândul ei tot mă-ntorc.
Știu că am dezamăgit-o
Prin stilul meu sălbatic de a trăi,
Dar vreau să știe,
Că pentru ea, pentru noi,
Eu mă voi schimba.

Ea e totul pentru mine,
O simplă fată, înaltă și brunetă
Cu un suflet enorm,
Și un zâmbet pur.

Ea știe că pentru ea îi dedic.
O știe adânc în suflet,
Încă sperând să mă schimb.
Iar eu, un tânăr poet neexperimentat
Pot doar să-i promit și să-i jur,
Că prin acest vers de amor
Drumul meu acum începe,
Vindecarea odată cu el,
În suflete să ne împăcăm.

Mai mult...

Ziua aceea

Voi nu știți ce e durerea 

Nu ați gustat dezamăgirea 

Nu ştiţi rugina şi tacerea 

Ce este golul , amintirea ....

 

Noroc sau fericire nu-i 

Există doar o întîmplare 

Și sa te rogi tot nu ai cui

Î-ţi pui doar mintea la spălare 

 

Nu sunt un mucenic sau sfînt 

Dar chinul l-am custat din plin

Acum pot spune un cuvint

E doar ,,Venin''... sorbesc ,,Venin''

 

Increderea i-un zbor orbit 

Iubirea e joc cu sine

Credinţa e ceva clumplit 

Puterea este doar in tine 

 

Chiar și realitatea-i falsa

Un ghem prea crud de viermi pe trup

Speranta prea demult e arsa 

Iar in cutie doar un lup

 

O încheiere nu mai am

Sfârșitul e și el haios 

Cum n-ai roti sau te feri 

Tot dai de colțul cel tăios 

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Alchimistul

Prin văl de ceață, umbra nopții cade,

Pe a mea piele, o pânză de mister,

Alintă-mă cu soarele din zare,

Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.

 

Atinge-mă cu razele de lună,

Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,

În noapte, fii al meu, o dulce strună,

Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.

 

Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,

Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,

Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,

Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.

 

În lumea asta vastă, tu ești poarta,

Spre un eden al simțurilor necunoscute,

Atinge-mă cu vorbe ,

Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.

 

Înfășoară-mi esența într-un vers etern,

Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,

Alintă-mi sufletul cu al tău univers,

Și fă din clipa noastră un infinit sublim.

 

Tu, alchimist al sentimentelor pure,

Ce transformi tăcerea într-un imn divin,

Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,

Și fă din simplul nostru gest un destin.

 

În templul acesta viu, ce-i corpul meu,

Fiecare al tău gând devine lege,

Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,

Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.

Mai mult...

Pustiu verde

Pustiu verde-n care dorul se așterne lin și încet,

Șoptind povești de dragoste sub frunzele-n tremur,

Emoție ce se împletește cu razele de soare, discret.

 

Fantezie și ardoare îmbrățișând copacii în vântul serii,

Speranțe infinite-ascunse în fiecare mugur ce se trezește,

În adâncul pădurii, inima naturii bate puternic și fără umeri.

 

Sub bolta verde, ecoul dorului se răspândește,

Cântecele păsărilor, o simfonie de emoții pure,

Fiecare notă, o fantezie ce ardoare-n suflete toarnă.

 

Pe alei mărginite de speranțe înverzite, pașii mei alunecă,

Într-un pustiu ce respiră, verdele vieții se întinde,

Și inima se umple de dorințe ce spre ceruri se îndreaptă.

 

În pustiul verde-n care ardoarea naturii nu se sfârșește,

Dorul se împletește cu emoția unui răsărit nou,

Și fantezia se desfășoară în mii de forme ce-nmuguresc.

 

Aici, în pustiul plin de viață, speranțele se înalță,

Se-ntrec la înălțime cu cei mai înalți arbori,

Și ard cu o ardoare ce în adâncul pământului își are rădăcinile.

 

În acest pustiu verde, emoția fiecărui fir de iarbă se simte,

Fantezia naturii în fiecare frunză și floare izbucnește,

Și fiecare adiere de vânt dorul mai departe îl poartă.

 

Cu ardoare, pământul ne îndeamnă să ne pierdem în el,

Să ne lăsăm purtați de speranțele ce în verde se nasc,

Într-un pustiu ce cu fiecare clipă se transformă și se reinventează.

 

Pustiu verde, unde dorul se îmbracă în emoții nestăvilite,

Fantezia se joacă printre crengi, iar ardoarea nu se domolește,

Speranțe infinite se împleticește în dansul vieții neîncetate.

 

În pustiul verde, timpul pare să se oprească-n loc,

Dorul se odihnește în poala emoției, blând și profund,

Și în ardoarea clipei, speranțe infinite ne îmbrățișează scurt.

Mai mult...

Iar strălucește

În adâncimile nopții, iar strălucești,

Cu flacăra ce-n întuneric vorbește,

De vise în care destinul îl țese.

 

Pe firmamentul vieții, iar strălucești,

Ca un far singuratic ce șoapte despletite rețese,

În inimi ce din umbră curajul îl îmbrățișează.

 

În ochiul furtunii, iar strălucești,

Stâlp de foc ce-n haos calmul sădește,

Pe mări turbate, cu speranță, calea luminează.

 

În sălbăticie, neîmblânzit, iar strălucești,

Spirit liber ce prin păduri nevăzute pășește,

Și în suflete sălbatice, libertatea o sculptează.

 

Pe a vieții scenă, iar strălucești,

Actor suveran într-un act ce nu îmbătrânește,

Și în aplauzele timpului, ecoul tău răsună.

 

În templele uitării, iar strălucești,

Lumânare veche ce-n ruine se aprinde și veghează,

Păstrând amintiri în ziduri ce nu se prăbușesc.

 

Sub apele adânci, iar strălucești,

Perla ce în scoica destinului strălucește și învață,

Secrete ce la suprafață greu se ridică.

 

Pe cărările pierdute, iar strălucești,

Făclie ce în noapte călăuză devine și conduce,

Pierduților le arăți drumul spre casă.

 

În cântecul păsărilor, iar strălucești,

Note pure ce în zborul lor dansează și vorbesc,

Melodii ce inima-n zbor le poartă.

 

În răsăritul zilei, iar strălucești,

Soarele ce zâmbetului iubirii îi oferă naștere,

Și în roua dimineții, speranța o picură.

 

Pe muntele înțelepciunii, iar strălucești,

Vârf nepătruns ce înțeleptul îl căuta și meditează,

Și în tăcerea lui, gândurile se înalță.

 

În inima furtunilor, iar strălucești,

Nucleu de pace în tumultul ce totul îl clatina,

Și în echilibru, liniștea o sădești.

 

Pe puntea suspinelor, iar strălucești,

Arc ce sentimentele le leagă și nu le lasă să cadă,

În abisul uitării, ele nu se pierd.

 

În noaptea polară, iar strălucești,

Aurora boreală ce viselor culoare le dăruiește,

Și în întuneric, calea o iluminează.

 

Printre ruinele speranței, iar strălucești,

Stindard ce-n vântul schimbării îndrăznește și rezistă,

Și din cenușa timpului, înălțându-se.

 

În grădinile suspinului, iar strălucești,

Floare ce în petalele sale misterul ascunde și dezvăluie,

Și în parfumul său, povestea o narează.

 

Pe ale iubirii căi, iar strălucești,

Lanternă ce în noaptea îndoielilor drumul îl arată,

Și în pașii îndrăgostiților, lumina o împarte.

 

În sălile cunoașterii, iar strălucești,

Carte  deschisă ce în pagini vechi înțelepciunea o păstrează,

Și în mințile deschise, focul curiozității arde.

 

Pe aripi de vise, iar strălucești,

Zbor ce dincolo de nori aspirația o înalță,

Și în inima cerului, posibilitățile le dezleagă.

 

În adâncul minții, iar strălucești,

Gând ce în labirintul ideilor lumina o poartă,

Și în întrebări, răspunsuri noi descoperă.

 

Pe șevaletul artei, iar strălucești,

Pictură ce-n culori vii esența o captează,

Și în priviri admirative, emoția o transmite.

 

În altarul sacrificiului, iar strălucești,

Erou ce pentru alții flacăra vieții o dăruiește,

Și în memoria veșnică, numele îi supraviețuiește.

 

Pe palatul victoriei, iar strălucești,

Steag ce în vârf triumful o anunță și o sărbătorește,

Și în istorie, momentul o consfințește.

 

În infinitul cosmosului, iar strălucești,

Stea ce în vastitatea spațiului drumul îl hărăzește,

Și în întunericul etern, luceafărul rămâne.

Mai mult...

Amintire

 

Pe aripile vântului,

Ca frunzele-n toamnă, de timp și doruri ispitiți.

Cândva ne legănam în raze, în zori de zi îmbrățișați,

Acum doar amintirea ne-a rămas.

 

Odată, cuvinte de prisos,

Priviri și gesturi , neîntrerupți.

Râuri ce curg, iar apele nu se mai întorc acasă,

Și ce-a fost cândva o flacără, acum cenușă și uitare.

 

Cum să uit acele seri,stelele vegheau și somnul,

Când luna ne păzea sărutul și timpul părea Domnul.

Acum, în locul acelui pat, distanță și recul,

O înstrăinare rece, un zid.

 

Iubire pierdută ,pagini dintr-o carte smulsă

Povestea s-a oprit, finalul un suspin, în vânturi cufundate.

Am căutat în mii de stele, sfinxul îngâmfat,

Scânteia ce-a unit și iarã n-a vorbit.

 

În adieri de vânt și picături de ploaie ,

În licăriri  de soare, te caut evadare,

Povară ce o port, un vis frumos ce-a fost,

Acum o amintire ,în zborul unui idiot.

Mai mult...

Abuz

 

În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,

Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,

O lume unde criticile cad ca ploi reci,

Și umilința începe , un drum drept.

 

Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,

Izolarea, un zid gros între inimi construit.

Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,

În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.

 

Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,

Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.

Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,

În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.

 

Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,

Sentimente ignorate, promisiuni uitate,

Confortul, un străin pe strada speranței,

Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.

 

Blamarea, o sabie cu două tăișuri,

În inima relației, adânc, se înfige.

Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,

În sala judecății, doar eu vinovat.

 

Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,

Gaslighting, lumini false în noapte,

Memoria, un puzzle cu piese lipsă,

Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.

 

Intimidarea, un monstru ce umblă liber,

Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.

Frica, un companion constant,

În inima nopții, speranțele se despart.

 

Șantajul emoțional, lanț invizibil,

Compasiunea, o armă împotriva voinței.

Frica de singurătate, un ecou în gol,

În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.

 

Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,

În adâncul abisului, speranța refuză să moară.

Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,

Fiecare pas contează, în zori de zi.

 

Mai mult...

Tu

În vălul nopții se strecoară gândul meu,

Spre tine, prin constelații de neînțeles,

Caut în stele ceea ce se ascunde în apus,

Misterul ce învăluie dragostea ce o țes.

 

Ești o enigmă scrisă-n versuri de poet,

Un cod cifrat în petale de trandafir,

O melodie ce vibrează discret,

În inima mea ce bate fără de sfârșit .

 

Dragostea ta, o bibliotecă vastă de emoții,

Fiecare pagină, un palimpsest scris cu pasiune,

Cuvintele tale, ecouri în infinite poziții,

Se ascund în toate colțurile inimii mele, fără opțiune.

 

Ești algoritmul complex ce îmi criptează simțirea,

Fiecare gest al tău, o ecuație ce-mi definește existența,

În ochii tăi, găsesc soluții la eterna mea mirare,

Iar îmbrățișările tale sunt acoperite de o dulce esență.

 

Sub masca serenității, arde un foc nevăzut,

Flăcări de pasiune ce se ascund sub calmul tău,

Căldura ce o simt când mă pierd în infinitul tăcut,

E combustibilul ce alimentează visul meu.

 

În adâncul dragostei tale se ascunde un univers,

Pline de galaxii de sentimente, neexplorate, pure,

O călătorie prin tine, un cosmos divers,

O dragoste complexă, demnă de orice măsură.

 

Și în timp ce lumea privește cu invidie,

La poema vieții noastre, sculptată în destin,

Eu mă bucur de secretul ce se ascunde cu aviditate,

În dragostea ta, mereu un labirint.

Mai mult...