Iată că salcâmul a mai prins o primăvară,
Ce frumuseți se mai cultivară!
Parfum de pace, parfum de amor,
Timpul se îmbracă, doar cu umor.
Totuși, din nou, s-a aprins un conflict,
Râuri de sânge, al lumii delict.
A început războiul, nimic nou sub soare,
Genogidul înveșmântează, timpul-n culoare...
Iată, că erau, în fața salcâmului,
Iosif și Maria, zburau pe cerul țărmului,
Doar căsătoriți, de câteva zile,
În lume, s-au dus rezervele de mile...
Iosif că vrea sau nu, la oaste!
Săbiile de lacrimi se puneau pe coaste.
Vai și amar, lacrimile curățau salcâmul,
Moralitatea și-a cam pierdut tărâmul.
,,O să fie bine'', aceasta grăiau,
De dor, inimile chiorăiau.
,,Ne vom revedea'', aceasta grăiau,
Spre multe direcții, și șovăiau.
Acum, acum îmi revendic rândul,
Vrei să îmi expun atât de mult gândul,
Iosif a plecat, e drept,
Sunt al adevărului adept.
Măi să fie, totul atât de repede,
Ce grațios, ca niște lepede,
Distracția este în focul cel aprins,
Tot acolo Iosif este... prins!
Aha, o zi deosebită!
Cu durere împodobită.
O vreme interesantă,
O durere... tentantă.
Oameni țipă de durere,
Deși nu li s-a cerut vreo părere,
Unii zic de mama, tata, frați, bunici,
Fel de vise mari și mici.
Pe cer plouă cu gloanțe,
S-a dus a umbrelor speranțe,
Râuri de sânge, cascade de lacrimi,
Glasuri împodobite, cu patimi.
Ai zice că este o zi de naștere,
Soartă fără de cunoaștere,
Totul este o macabră surpriză,
Pentru omenire, doar o altă repriză.
Voi continua chiar eu acum,
Imediat după? Oarecum...
Tare bine îți voi continua ideea,
Stilu meu, prieten cu orhideea.
Sălbatica ironie a acestei vieți,
Durerea înveșmântată în scaieți.
Alt oraș, șters de pe lume,
Altă pagină, în late morții volume.
Totuși iată un singurel soldat,
De la moarte a primit un ,,mat".
Ține la piept strâns o rochiță,
Plângând după a lui fetiță.
Acel oraș, ras de pe pământ,
El știa bine acel așezământ.
Cândva dânsul viețuia acolo,
Amintirile... bântuie dincolo.
Fiica lui, lumină sa,
Ce dureri mai încasa!
A pierdut familie, casă, masă,
De viață... nu-i mai pasă.
Iată că în zori se aprinde lată bătălie,
Moartea, se așternă ca o pălărie.
Soldatul, se duce în față,
Moartea, se răsfață...
Singur, neînarmat,
De moarte s-a apropiat.
Imediat a fost străpuns,
Cu sângele a fost el uns.
Bine, bine, hai cu stiloul!
Voi continua acum tabloul.
Căci după multe, multe bătălii,
Dumitrel, clar, unul din viile stafii.
Tare greu să nu-l observe,
Imaginea începea să se conserve,
În mod clar, era cam nebun,
Ce vorbea...hai să nu mai spun...
Știuca invidioasă la ce dinți avea,
Cu acel zâmbet... el zăbovea...
Toți știau de acea piatră ascuțită,
Cara a născută o ființă cam... sluțită...
Dinți de animal, nimic altceva,
Spre cele drăcești, ce clar privea!
Cu acel zâmbet permanent...
,,Poate mușcă, fii atent!"
Ce a pățit, sau ce a văzut,
Doar aici era el mut.
Nu a spus ce, se vedea că doare,
Și încet, Dumitrel moare.
A dispărut, după o bătălie,
,,Cui îi pasă? Clar nu mie!"
Așa ar spune unii, nu doar cineva,
Totuși reputația, nu se degreva.
Dinții animalici, ochii ăia morți,
Așa nu aveai cu să le suporți,
Dar acum, fiind dispărut,
Frica, vai ce a crescut!
Gândul că s-ar putea întoarce,
Din mormânt el oare...toarce?
Mort sau viu, nu mai contează,
Tot frică, el plantează.
Acum preiau eu stiloul,
Deci voi continua tabloul.
Are și elemente frumoase,
Adânc legate de oase.
Iată, salcâmul a prins vara,
Înflorind cu timpul sfoara,
Iată, a așteptat un pic,
Încălzit al vremii spic.
Un anume domn caporal,
Deținea un ridicat moral.
Avea și dânsul o soție dragă,
Care pentru dânsul ea se roagă.
Cu binecuvântarea Celui de sus,
Câte poezii a mai compus.
Ce delicatețe și farmec mai avea,
Clar! Dumnezeu îl blagoslovea.
,,Ce mai face parfumatul meu zăhărel?
Întreabă nevrednicul... sărățel"
Acesta este doar un mic exemplu,
Din rime a clătit un falnic templu.
,,Pătimea gândul pentru tine,
Floare plină de mireasmă,
Ducea lupte bizantine!
Ațintit spre o fantasmă"
Și a mai continuat scrisoarea,
Că altfel nu-l lăsa onoarea.
Apoi s-au iscat discuții epistolare,
Hai să fie le fac mai clare:
-,, Îndrăznesc să cuprind un corp ceresc?!
O onoare mult prea mare.
Tu ești dulce eu sunt sare!
Soarta eu îmi amătesc..."
-,, Ce spui acolo draga mea?
Cât aș vrea să te strâng la piept,
Pe tine eterică mea stea!
Vina mea, eu să mă iert?"
-,, Gândul la tine este dulce,
Dulce ispită usturătoare!
Ce fumuri seducătoare,
Inima nu vrea să se culce..."
-,, Parfumul meu grăitor,
Mirosul ați simți nu pot!
Viitor șovăitor,
Pentru tine sunt eu mort?"
-,, Unde ești iubirea mea?
Zăhărel pe amărel,
Sump mărgăritărel,
Conștiința te numea."
-,,Unde ești tu, gând de basm?
Încă mă uimesc, ești reală!
Ființă boreală, care nu știe de marasm!
Totuși fără tine, simt o amăreală."
-,, Mă bucur lumină lină,
Rază pură...
Prețioasă gură,
De mărgăritare plină."
-,,Eh, mă flatezi fecioară a lunii,
Elegantă, jovială,
Iubitoarea rugăciunii,
Strălucire fluvială."
-,, Flacără strălucitoare,
Stătător pe apă cristalină,
Gândul la tine mă alină,
Haină de sărbătoare."
-,, Doamna mea, când nu te auzeam, nu te vedeam,
Gândul meu, se neliniștea,
Totuși în gând te includeam,
Providența, despre tine povestea."
-,, Soțul meu, iubirea mea,
Voi rămâne înțeleaptă,
Femeia ta așteaptă,
Iubirea nu-mi va cădea!"
Destul zahăr, destul foc,
Hai marș din al meu loc!
Vrei să spun și eu gânduri,
Trebuie împinse-n rânduri.
Un soldat ar putea spune:
,, Adevărul să răsune!"
A și compus o poezie,
Interesați? Hai fie:
,,De ce bați strălucitor soare?
Săracele mele picioare...
De ce ești rea măi omenire?
Ah...durerii încremenire..."
Măi și ar mai continua,
Ce?! Păi nu insinua!
Adevăr văzut cu ochii,
Vai...ale morții rochii...
Iată, salcâmul a prins toamna,
Ce mai stă acolo doamna,
Gândurile se tot răcesc,
Prostia îi ceva drăcesc!
Tâmpiți, proști, tâmpiți!
Binele îl risipiți!
Vai, vai de minciunile voastre,
Ce spuneți? ,,Ale păcii astre"?!
Voi furați onorarea noastră,
Păi așa, ,,ce mai anoastă"
Nini cu aveți așa ceva,
Aveți bani, ,,deci altceva".
Fiarelor, Ipocriților,
Ucigașii Sfinților,
Tot voi mereu să vă băgați?
Pacea tot voi o stricați.
Hiene nenorocite!
Vai de legile pocite!
Oricum tot voi le dați,
Tot voi... posedați...
Țările ,,mici" le jupuiți,
Ce urmează, doar voi știți.
Doar voi să știți ce-i binele,
Genogiduri...cu miile!
Și nu doar alții, de voi...,, uitați",
Cum adică vă mirați?!
Să vedem istoria cu adevărul desfăcut!
Ah...și pe-acolo ați trecut...
Da, da, voi să aveți dreptate,
Al vostru e cuțitul înfipt-n spate!
Nu vă pasă de suferință...
Diavolească conferință!
Moralitatea o exterminați,
Spre rău totul înclinați,
Bunul gust, bună gândire,
,,Totul spre păcătuire!"
De Hristos nu vreți să auziți,
Voi, ai prostiei paraziți!
Diavolul este prostia,
Voi vă dați nu nebunia.
Oricum, veți fi risipiți,
De moarte oricum, vă alipiți.
Oricum tot pentru nimic,
Vreți voi ,, încă un pic".
Poate lumea o smintiți,
Tot de moarte vă alipiți,
Acum, nu este ,,atunci",
,,Atunci" vor fi sorțile adânci.
Tot ce este ridicat de răutate,
Tot în foc vor fi mutate!
Să vă lumineze Dumnezeu!
Fără El, vă va fi greu...
O să preiau eu de aici,
Cu câteva rime mai mici,
Un preot se afla pe front,
Avea multe rime-n cont.
Totuși speranța a cam plecat,
Bucuria...a secat,
Totul para fără ieșire,
Vai...ce copleșire!
Iată, salcâmul a prins iarna,
Așteptarea a întărit și marna.
Totul mort și înghețat,
Un moment...cam nuanțat...
Totuși, unii oameni displăceau răul,
Răsuna, al bucuriei zurgălăul,
Nimeni nu mai voia să lupte,
,,Destul cu familiile rupte!"
Părintele Claudiu scria poezii,
Număr de adevăruri, mii și mii.
Eu, o să dau doar un exemplu,
Până și eu tind să contemplu:
,,Sunt aici,
Priveliști mici,
Sunt acolo,
Priveliștea-i încolo.
Mereu fug și tot alerg,
Fără să știu de ce merg.
Clar are o denumire,
Cum apare, o uimire.
Poartă denumirea de viață,
Mara vânzătoarea la piață,
Bună și nenorocită,
E și acolo un pic de mită.
Totuși eu îi râd în față!
Căci deși îmi este greață,
Peste ea tot o să trec,
Și spre cer tot mă petrec"
Minune dumnezeiască!
Cel rău a rămas mască.
Războiul, s-a terminat!
Lumea, s-a luminat!
Cum? Nimeni nu știe...
Dacă afli, spune și mie!
Da, nu m-am putut abține,
Rimele mele, cam puține.
Am venit cam... neanunțat,
Totuși conflictul s-a sfărâmat.
Acum te rog, spune mai departe,
Insinuările, hai fă-le sparte!
Oh, dar mulțumesc frumos,
Totul se termină cam...pufos...
Un soldat se duce acasă,
Fuge! Să nu întârzie la masă.
Este chiar sărbătoarea Învierii!
Se aprinde lumina serii.
Altă pagină, alt volum,
Pentru unii, un zulum.
Iată salcâmul a prins primăvara plină,
Vremea, oferă o mângâiere lină.
Sufletele, au înflorit.
Teroarea, s-a cam oprit.
,,Cum putem, atât de repede,
Grațios, ca niște lepede,
Trece peste tragedii,
Îmbrăcați în comedii?"
Gabriel Trofin