2  

Speranță

Strig, dar tot ce aud e doar un ecou.  

Speranța mă îndeamnă să încerc tot ce-i nou,  

Dar plânsul e mai aspru și mai concret.  

Nu, nu sunt de lemn.

 

Lumina îmi străpunge hazliul chip.  

Credeai că fără tine, n-o să fiu nimic?  

Am vise mărețe despre tot ce e nou,  

Tăcerea-i puterea crescută în om.

 

Eu țip, dar noaptea îmi străpunge și ea paradisul.  

Vreau din nou să prind răsăritul...  

În inimă, dorul de tot e mai rău,  

Dar cântecul mamei îmi cântă din nou.

 

Mai țip încă o dată, se sparge și timpul.  

Prind răsăritul și dorul e triplu.  

Mămico, de mă vezi, sunt aici,  

Pierdută-ntre speranțe și timp.


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Anca Acatrinei poezii.online Speranță

Data postării: 20 iunie 2024

Vizualizări: 407

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

 

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

 

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

 

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

 

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

 

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

 

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.

Mai mult...

Lumea bețivului

În șanțul crăpat dintre lumi și ruine,

un poet scuipă foc peste vise străine,

cu barba nespusă și ochii de drac,

înjură tăcerea și viața, stând pe ac

de păcate strivite sub ghetele goale

ale lumii ce-l vrea fără glas și sudoare

 

Bea spirt din pahare făcute din plâns,

îi curge pe tâmple un vers ce s-a stâns,

într-o lume ce urlă că-i prost și nebun,

el zice „la naiba, mai tragemi un pumn!”

Nu-i pasă de nimeni, nici de Dumnezei,

când pieptu-i bat, fulgere-s în loc de idei.

 

Cu pixu’ ca o armă, lovește murdar,

scrie despre sânge, despre pulă și bar,

despre mama obosită și tatăl dispărut,

despre lumea ce-l scuipă și-l vrea în trecut.

„Sunt urât, sunt o rană, un borat de gând,

da’ măcar n-am tăcut și am mers râzând.”

 

I-a fost călcat sufletul sub bocanci,

a fost tras de limbă, scuipat printre stânci,

dar tot ce-a durut l-a făcut să explodeze

în strofe ce sângerează, ce urăște fețe.

„La pula cu voi, sfinților prefăcuți,

eu scriu din mizerie – și scriu mai ca sfinții căzuți.”

 

Acum, pe sub poduri, cu norii sub limbă,

el visează o lume ce geme și schimbă,

e drac și e sfânt, e poetul pierdut,

cu rima în sânge și cerul tăcut.

Și cine-l citește, prin fum și prin noapte,

știe: adevărul nu vine din șoapte.

Mai mult...

Sensul

Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.

Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.

Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.

Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet,  credința sa o trasmit fără motive rele.

 

Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.

O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.

Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică,  ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.

Ușor, a citit sensul vieții oricărui  om, fără multe cuvinte care  trebuiau de spus.

 

Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei,  care se reflectă în clipele vieții.

Când  ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.

Este greu, de văzut  și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților  cad în pragul dimineții.

Este greu, de primit,  viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .

 

Doar curajoșii,  care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.

Și  sufletul este calm și plin de bunăvoință,  atunci când și-au găsit  propria sa pace.

Vă rog,  să turnați în pahare  curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.

Că  atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.

 

 Trebuie, doar să înțeleagă  oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.

De fapt, voința și efortul  fiind apa râului  care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.

Nu trăiiți ca mașinile  care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.

Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.

 

Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat. 

Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja  sunt predestinate pentru noi.

Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.

Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.

 

Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.

Greu e  să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.

Trăiți visele frumoase  pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.

Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără  a voastră chemare.

 

 

Farmecul  lumii,  se descoperă  prin prisma luminii  orașelor într-o seară liniștită.

Sute  și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre  pacea mult dorită.

Întâlnirile  și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.

Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.

 

Mai mult...

Foc viu

Stau cât pot și mă înalț.

Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,

Tot ce prind ca să mă țin,

Să nu mă sting, să nu mă abțin.

Dă-mi ceva să mai ating,

Vreau să mor, dar nu mă sting.

Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,

Să mă întrec, să mă desfac,

Să trag de timp și să m-aprind,

Să trag de limbi și să pretind,

Că vreau să mor de epuizare,

Că vreau să ajung la nepăsare.

Tot ce vreau e să consum și să mă sting.

Să ajung, să mă împing și să mă aprind.

Trosnăi și mă enervez,

Mă liniștesc mă potolesc.

Toate astea și nu vezi,

Lume crudă, cum privesc.

Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș

Și încep să mă pălesc.

Sunt un foc sinucigaș,

Chinuit de un "trebuie să găsesc".

Mai mult...

Sentimentul agoniei

 

Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,

Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,

Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,

Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.

 

De propria mea catastrofă rămân şocat,

Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,

Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,

Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.

 

Stingher ca în halucinaţiile nocturne,

Singuratic ca în clipele de regret,

Ating limita negativă a vieţii taciturne,

Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.

 

Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,

Nimeni să nu îmi mai ţină partea,

Să-mi trăiesc agonia ce vine,

Mână în mână cu moartea.

 

 

Mai mult...

Singură pe drum

Am parcurs  drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când  îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas  locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare

Mai mult...

Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

 

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

 

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

 

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

 

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

 

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

 

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.

Mai mult...

Lumea bețivului

În șanțul crăpat dintre lumi și ruine,

un poet scuipă foc peste vise străine,

cu barba nespusă și ochii de drac,

înjură tăcerea și viața, stând pe ac

de păcate strivite sub ghetele goale

ale lumii ce-l vrea fără glas și sudoare

 

Bea spirt din pahare făcute din plâns,

îi curge pe tâmple un vers ce s-a stâns,

într-o lume ce urlă că-i prost și nebun,

el zice „la naiba, mai tragemi un pumn!”

Nu-i pasă de nimeni, nici de Dumnezei,

când pieptu-i bat, fulgere-s în loc de idei.

 

Cu pixu’ ca o armă, lovește murdar,

scrie despre sânge, despre pulă și bar,

despre mama obosită și tatăl dispărut,

despre lumea ce-l scuipă și-l vrea în trecut.

„Sunt urât, sunt o rană, un borat de gând,

da’ măcar n-am tăcut și am mers râzând.”

 

I-a fost călcat sufletul sub bocanci,

a fost tras de limbă, scuipat printre stânci,

dar tot ce-a durut l-a făcut să explodeze

în strofe ce sângerează, ce urăște fețe.

„La pula cu voi, sfinților prefăcuți,

eu scriu din mizerie – și scriu mai ca sfinții căzuți.”

 

Acum, pe sub poduri, cu norii sub limbă,

el visează o lume ce geme și schimbă,

e drac și e sfânt, e poetul pierdut,

cu rima în sânge și cerul tăcut.

Și cine-l citește, prin fum și prin noapte,

știe: adevărul nu vine din șoapte.

Mai mult...

Sensul

Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.

Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.

Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.

Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet,  credința sa o trasmit fără motive rele.

 

Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.

O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.

Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică,  ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.

Ușor, a citit sensul vieții oricărui  om, fără multe cuvinte care  trebuiau de spus.

 

Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei,  care se reflectă în clipele vieții.

Când  ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.

Este greu, de văzut  și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților  cad în pragul dimineții.

Este greu, de primit,  viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .

 

Doar curajoșii,  care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.

Și  sufletul este calm și plin de bunăvoință,  atunci când și-au găsit  propria sa pace.

Vă rog,  să turnați în pahare  curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.

Că  atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.

 

 Trebuie, doar să înțeleagă  oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.

De fapt, voința și efortul  fiind apa râului  care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.

Nu trăiiți ca mașinile  care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.

Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.

 

Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat. 

Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja  sunt predestinate pentru noi.

Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.

Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.

 

Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.

Greu e  să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.

Trăiți visele frumoase  pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.

Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără  a voastră chemare.

 

 

Farmecul  lumii,  se descoperă  prin prisma luminii  orașelor într-o seară liniștită.

Sute  și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre  pacea mult dorită.

Întâlnirile  și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.

Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.

 

Mai mult...

Foc viu

Stau cât pot și mă înalț.

Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,

Tot ce prind ca să mă țin,

Să nu mă sting, să nu mă abțin.

Dă-mi ceva să mai ating,

Vreau să mor, dar nu mă sting.

Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,

Să mă întrec, să mă desfac,

Să trag de timp și să m-aprind,

Să trag de limbi și să pretind,

Că vreau să mor de epuizare,

Că vreau să ajung la nepăsare.

Tot ce vreau e să consum și să mă sting.

Să ajung, să mă împing și să mă aprind.

Trosnăi și mă enervez,

Mă liniștesc mă potolesc.

Toate astea și nu vezi,

Lume crudă, cum privesc.

Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș

Și încep să mă pălesc.

Sunt un foc sinucigaș,

Chinuit de un "trebuie să găsesc".

Mai mult...

Sentimentul agoniei

 

Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,

Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,

Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,

Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.

 

De propria mea catastrofă rămân şocat,

Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,

Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,

Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.

 

Stingher ca în halucinaţiile nocturne,

Singuratic ca în clipele de regret,

Ating limita negativă a vieţii taciturne,

Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.

 

Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,

Nimeni să nu îmi mai ţină partea,

Să-mi trăiesc agonia ce vine,

Mână în mână cu moartea.

 

 

Mai mult...

Singură pe drum

Am parcurs  drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când  îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas  locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

Ateu

Îngerii apun cerul,
Misterios și sumbru,
Credeam că azi e soare,
Dar mai mult e neutru.

Trăsura se plimbă și bate din bici,
Căci omul e critic,
Niciodată nu-l simți.

Apune cuvinte peste sufletul tău,
Totuși, e atât de rău să fii ateu?

Oare gândim despre oameni la fel,
Sau simțul de creștin ne dă feste mereu?
Eu sunt echivoc
Și n-am stăruință,
Dar un Dumnezeu mă scoate mereu la căință.

Nu ne comparăm, mi-ar spune unii oameni,
Căci eu fac ce vreau fără să mă simt anost,
Dar tu simți frică și te numești păcătos.

Are dreptate cumva, dar nu o numesc frică,
Căci cerul e plin de recunoștință.

Mai bine fricos, dar cu umilință,
Decât critic fără voință.

De-ar veni cerul peste noi,
Eu am scut, o cruce pleacă spre voi.


Mai mult...

Flăcăul

Două mâini bătrâne
Ce-au legănat mereu
Cobaiul suflet negru
A unui mic flăcău.

Din firul amintirii,
Cu păr alb și bălai,
Ținea în brațe casa
Un vis si cu un trai.

Cocioaba era mică,
Dar plină de lumină,
Căci taina era sfântă –
Iubirea cea divină.

Ochii blânzi priveau
Cu frică și credință,
Era a mamei pace
Și-a mamei umilință.

Ajuns flăcău înalt,
Cu harnică voință,
Păstra în piept un dor
Și-un strop de pocăință.

Zi de zi venea,
Cu sufletul plecat,
Să pupe mâinile
Ce l-au legănat.

Dar mâinile acum
Nu-l mai întâmpinau,
Trecuse vremea, tainic,
Și-n vise-l așteptau.

 

Anca Acatrinei 

Mai mult...

Dragoste

Cu mâinile împreunate, așa aș vrea să ne trezim,
Să îmi șoptești în miez de noapte cât de mult noi ne iubim.
Și de-ar fi să-mi scald iar fața
Ar fi în apa de argint,
Căci aș fi sigură de asta
Și niciodată n-am muri.

Aș vrea să-ți curgă lin pe piele
Doar basme vii cu flori de tei,
Să facem din ele cunună
Păzindu-ne mereu de rău.

Să-mi prinzi în păr doar floricele
Ce-au strâns în ele anii buni,
Să-mi pui pe degete inele
Să știu că-s anii noștri bruni.

Să știm ce-nseamnă lipsa noastră
Când peste văi or tot veni
Soldații care-i rătăcisem
Și ne citeau doar poezii.

Așteaptă-mă, iubite dragă,
Căci noi doi nu vom mai muri,
Iar legămintele de apă
Niciodată n-or pieri.


Mai mult...

Îngerul meu

Copacul rătăcit din curtea îngerului inimii
Îmi șoptea adesea, cunoscător din fire,
Puterea unui înger căzut printre sicrie.

Se întâlnea cu suflete care mai de care
Rătăcite multe printre lacrimi amare.

Mi-a mângâiat și mie al meu păr bălai
Și mi-a cusut o rană ca să ajung în rai.

Stăteam la poarta iadului
Căci eu aveam păcat,
Nu am iubit o viață pe cine mi-a fost drag.

La rândul așteptării
Aparu un drac
Și-mi spuse cu furie:
Tu nu ai loc în iad!

Atunci un înger blând
S-a așezat în prag,
Mi-a spus în șoapta mării:
Tu vii cu mine-n rai.

Intrat pe poarta aurie,
O lumină mi s-a arătat:
Ți-am șters păcatul, Gane,
Dar ea nu te-a iertat.

Mi-a plâns și inima,
Căci nu înțelegeam de ce,
Dar îngerul mi-a șoptit:
Așteaptă moartea ei.

Atunci am înțeles că, să am iertare,
Trebuie să aștept
A mea cuvântătoare.

La două luni distanță, îngerul meu veni,
Dar nu cu mâna goală, ci și cu un plic.

"Dragă iubite, dacă citești din rai,
Așteaptă-mă fierbinte,
Căci eu am ajuns în iad...

Mai mult...

Corp

Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.

Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.

Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.

Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.

Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.

Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.

Mai mult...

Azi

Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.

Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.

Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.

Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.

Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.

Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...

Mai mult...

Ateu

Îngerii apun cerul,
Misterios și sumbru,
Credeam că azi e soare,
Dar mai mult e neutru.

Trăsura se plimbă și bate din bici,
Căci omul e critic,
Niciodată nu-l simți.

Apune cuvinte peste sufletul tău,
Totuși, e atât de rău să fii ateu?

Oare gândim despre oameni la fel,
Sau simțul de creștin ne dă feste mereu?
Eu sunt echivoc
Și n-am stăruință,
Dar un Dumnezeu mă scoate mereu la căință.

Nu ne comparăm, mi-ar spune unii oameni,
Căci eu fac ce vreau fără să mă simt anost,
Dar tu simți frică și te numești păcătos.

Are dreptate cumva, dar nu o numesc frică,
Căci cerul e plin de recunoștință.

Mai bine fricos, dar cu umilință,
Decât critic fără voință.

De-ar veni cerul peste noi,
Eu am scut, o cruce pleacă spre voi.


Mai mult...

Flăcăul

Două mâini bătrâne
Ce-au legănat mereu
Cobaiul suflet negru
A unui mic flăcău.

Din firul amintirii,
Cu păr alb și bălai,
Ținea în brațe casa
Un vis si cu un trai.

Cocioaba era mică,
Dar plină de lumină,
Căci taina era sfântă –
Iubirea cea divină.

Ochii blânzi priveau
Cu frică și credință,
Era a mamei pace
Și-a mamei umilință.

Ajuns flăcău înalt,
Cu harnică voință,
Păstra în piept un dor
Și-un strop de pocăință.

Zi de zi venea,
Cu sufletul plecat,
Să pupe mâinile
Ce l-au legănat.

Dar mâinile acum
Nu-l mai întâmpinau,
Trecuse vremea, tainic,
Și-n vise-l așteptau.

 

Anca Acatrinei 

Mai mult...

Dragoste

Cu mâinile împreunate, așa aș vrea să ne trezim,
Să îmi șoptești în miez de noapte cât de mult noi ne iubim.
Și de-ar fi să-mi scald iar fața
Ar fi în apa de argint,
Căci aș fi sigură de asta
Și niciodată n-am muri.

Aș vrea să-ți curgă lin pe piele
Doar basme vii cu flori de tei,
Să facem din ele cunună
Păzindu-ne mereu de rău.

Să-mi prinzi în păr doar floricele
Ce-au strâns în ele anii buni,
Să-mi pui pe degete inele
Să știu că-s anii noștri bruni.

Să știm ce-nseamnă lipsa noastră
Când peste văi or tot veni
Soldații care-i rătăcisem
Și ne citeau doar poezii.

Așteaptă-mă, iubite dragă,
Căci noi doi nu vom mai muri,
Iar legămintele de apă
Niciodată n-or pieri.


Mai mult...

Îngerul meu

Copacul rătăcit din curtea îngerului inimii
Îmi șoptea adesea, cunoscător din fire,
Puterea unui înger căzut printre sicrie.

Se întâlnea cu suflete care mai de care
Rătăcite multe printre lacrimi amare.

Mi-a mângâiat și mie al meu păr bălai
Și mi-a cusut o rană ca să ajung în rai.

Stăteam la poarta iadului
Căci eu aveam păcat,
Nu am iubit o viață pe cine mi-a fost drag.

La rândul așteptării
Aparu un drac
Și-mi spuse cu furie:
Tu nu ai loc în iad!

Atunci un înger blând
S-a așezat în prag,
Mi-a spus în șoapta mării:
Tu vii cu mine-n rai.

Intrat pe poarta aurie,
O lumină mi s-a arătat:
Ți-am șters păcatul, Gane,
Dar ea nu te-a iertat.

Mi-a plâns și inima,
Căci nu înțelegeam de ce,
Dar îngerul mi-a șoptit:
Așteaptă moartea ei.

Atunci am înțeles că, să am iertare,
Trebuie să aștept
A mea cuvântătoare.

La două luni distanță, îngerul meu veni,
Dar nu cu mâna goală, ci și cu un plic.

"Dragă iubite, dacă citești din rai,
Așteaptă-mă fierbinte,
Căci eu am ajuns în iad...

Mai mult...

Corp

Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.

Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.

Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.

Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.

Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.

Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.

Mai mult...

Azi

Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.

Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.

Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.

Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.

Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.

Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...

Mai mult...
prev
next