Speranță

Copacul rătăcit din curtea îngerului inimii
Îmi șoptea adesea, cunoscător din fire,
Puterea unui înger căzut printre sicrie.

Se întâlnea cu suflete care mai de care
Rătăcite multe printre lacrimi amare.

Mi-a mângâiat și mie al meu păr bălai
Și mi-a cusut o rană ca să ajung în rai.

Stăteam la poarta iadului
Căci eu aveam păcat,
Nu am iubit o viață pe cine mi-a fost drag.

La rândul așteptării
Aparu un drac
Și-mi spuse cu furie:
Tu nu ai loc în iad!

Atunci un înger blând
S-a așezat în prag,
Mi-a spus în șoapta mării:
Tu vii cu mine-n rai.

Intrat pe poarta aurie,
O lumină mi s-a arătat:
Ți-am șters păcatul, Gane,
Dar ea nu te-a iertat.

Mi-a plâns și inima,
Căci nu înțelegeam de ce,
Dar îngerul mi-a șoptit:
Așteaptă moartea ei.

Atunci am înțeles că, să am iertare,
Trebuie să aștept
A mea cuvântătoare.

La două luni distanță, îngerul meu veni,
Dar nu cu mâna goală, ci și cu un plic.

"Dragă iubite, dacă citești din rai,
Așteaptă-mă fierbinte,
Căci eu am ajuns în iad...

Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.

Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.

Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.

Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.

Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.

Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.

Îngerii apun cerul,
Misterios și sumbru,
Credeam că azi e soare,
Dar mai mult e neutru.

Trăsura se plimbă și bate din bici,
Căci omul e critic,
Niciodată nu-l simți.

Apune cuvinte peste sufletul tău,
Totuși, e atât de rău să fii ateu?

Oare gândim despre oameni la fel,
Sau simțul de creștin ne dă feste mereu?
Eu sunt echivoc
Și n-am stăruință,
Dar un Dumnezeu mă scoate mereu la căință.

Nu ne comparăm, mi-ar spune unii oameni,
Căci eu fac ce vreau fără să mă simt anost,
Dar tu simți frică și te numești păcătos.

Are dreptate cumva, dar nu o numesc frică,
Căci cerul e plin de recunoștință.

Mai bine fricos, dar cu umilință,
Decât critic fără voință.

De-ar veni cerul peste noi,
Eu am scut, o cruce pleacă spre voi.

Ce e durerea?
O fi oare recunoștința,
Sau faptul că oamenii sunt muritori?
Sau că pământul ne rabdă proastia
Când suntem prea cugetători?

O fi oare durerea pastila
Ce ne ia tot răul în dinți?
Sau oare să fie ea nostalgia
Când cei dragi n-or mai fi pe pământ?

Oare să fie pârul de lacrimi
Ce le-am vărsat pentru un oarecare?
Sau pârâul de lacrimi ce le-am pierdut
Printre dinții strânși de frustrări și păcate?

Oare să fie durerea alinarea,
Ce ne dă puterea a face tot?
Sau gândul de a nu fi prea răniți de cuvinte deșarte
Scăpate de oamenii fără noroc?

De-ar fi să mă doară,
Eu vreau un răspuns,
Eu vreau să aflu ce e durerea,
Chiar dacă ar trebui să escaladez munți,
În ecouri de lacrimi și răsărituri de gânduri fierbinți.

Copilul meu, de vei simți durere,
Să știi că sunt mereu aici,
Cu vorbe dulci și mângâiere,
Să-ți sterg lacrimile-n veci.

De viața ta va fi răscoală
Și drumul tau va fi pierdut,**
Te-oi strânge-n brate cu nădejde,
Sărutul meu să-ți fie scut.

Ridică-ți ochii din pământ,
Căci suntem mângâierea ta,
Dar nu te lăsa de valuri frânt,
Căci noi suntem puterea ta.

Și când acasă vei veni,
Știi c-o să ai mereu un loc,
Căci noi, părinții tăi, umili,
Te vom iubi și ocroti.

Cu mâinile împreunate, așa aș vrea să ne trezim,
Să îmi șoptești în miez de noapte cât de mult noi ne iubim.
Și de-ar fi să-mi scald iar fața
Ar fi în apa de argint,
Căci aș fi sigură de asta
Și niciodată n-am muri.

Aș vrea să-ți curgă lin pe piele
Doar basme vii cu flori de tei,
Să facem din ele cunună
Păzindu-ne mereu de rău.

Să-mi prinzi în păr doar floricele
Ce-au strâns în ele anii buni,
Să-mi pui pe degete inele
Să știu că-s anii noștri bruni.

Să știm ce-nseamnă lipsa noastră
Când peste văi or tot veni
Soldații care-i rătăcisem
Și ne citeau doar poezii.

Așteaptă-mă, iubite dragă,
Căci noi doi nu vom mai muri,
Iar legămintele de apă
Niciodată n-or pieri.

Dacă drumul nu mă lasă 

Să pășesc în largul meu 

Din puhoi și nebuloasă 

Sau din furia unui Zeu?..

Dacă vântul răscolește 

Calea -mi hărăzită;

Mă supun orbește 

Pt fapta-mi ispășită?..

Dacă ploaia mă inundă 

Și pe valuri rătăcesc?

Dacă jalea mă scufundă 

Pt cel ce îl iubesc?

Dacă pe vârf de munte 

Zile -n șir escaladez 

Printre firele cărunte 

Eu tot culmile visez?..

Mă plimb printre frânturi 

Sub umbra unui dacă,

Culegând firimituri 

Pt gândul care pleacă...

Am mai pierdut o zi citind jurnale,

Găsindu-mă puțin în fiecare...

La fel de ticălos ca Iuda,

Păzesc măsura timpului cu punga.

Mă cheamă nemișcarea în tăcere

Spre cripta necunoașterii supreme.

Un Magelan al paradoxului finit

Prin infinitul universului contemplativ²

Din Darwin, descompus în râmă,

Momește-un undițar noaptea din semilună

În cicluri de Vivaldi, tonul masiv se zbate

În verzi ecosisteme conservate.

Newton mă strigă-n somn Hopa Mitică

Și dibăcește cidrul din butilcă

Să mi-l servească-n loc de apā sfântă

Cu mărturii de duh, unui sărac cu duhul, caterincă.

    Zâmbind, am mai facut un pas către neant,
    Pierdut, îmi regăsesc iarăși, ritmul constant,
    În ecou nesfârșit de lacrimi și bocete mute,
    Am să îndrept ale cenotafului tăioase cute…
    
    Căci propria-mi efigie, calm, mă așteaptă,
    În carusel de lumină îmi văd viața în șoaptă,
    Prin mine, alte timpuri, oameni și fapte,
    Se trec culese cu grijă ca fructele coapte…
    
    Elogioase cuvinte săpate în piatră umbrită,
    Povestesc grav despre lumea mea infinită,
    Epitaful meu e demult erodat și expus,
    În tăceri măiestrit zdrențuite-n apus...
    
    Pe loc nu pot să stau, să zăbovesc o clipă,
    Căci viața curge înspre-a timpului risipă,
    Străluminat, șovăitor, dar foarte important,
    Zâmbind, am mai facut un pas către neant...

Nu m-am privit în grabă, nici pe fugă,
nici ca pe-un străin prins într-un joc.
Am stat, și m-am lăsat văzut, pe rugă,
fără să-mi caut scuze, fără foc.

Am văzut mâna care știa drumul
și totuși l-a ocolit, conștient.
Am recunoscut în mine omul
care-a fost slab, dar n-a fost inconștient.

Nu m-a trădat oglinda, nici lumina.
Adevărul nu strigă, doar stă.
Ce doare cel mai mult nu e vina,
ci claritatea rece de-a ști ea.

N-am fost erou, dar nici doar victimă.
Am fost exact ce-am ales să fiu.
Și gândul ăsta cade ca o crimă
peste tot ce-am pierdut, și încă știu.

Când vezi limpede, nu mai poți fugi.
Nu mai poți spune: „n-am știut”.
Te vezi, și trebuie să rămâi
în omul care ești, dezgolit, tăcut.

Nu m-am iertat. Dar nici n-am negat.
Stau drept sub tot ce sunt, acum.
Căci primul adevăr adevărat
e să te vezi, și să nu pleci din drum

Ca stelele-n zori, 

strălucirea 

se topește-n fum, 

sub plapuma tăcerii, 

lupte-adevărate,

își fac drum, 

hedonismu-nșelător,

ca noru'

aproape-ntunecat,

se prelinge

în inimi și minți...

suspine și umbre,

în dans se prind 

înfrânte.

    Atunci, m-am prăvălit în genunchi, 
    şi sunet ascuţit, spre cer am lăsat,
    Copacii-n jur tremurau cu uimire,
    şi-şi dansau macabru, crengile-n spre mine...
    
    Norii grei s-au răsucit împotrivă-mi, 
    şi frunzele moarte, grăbindu-mi sfârşitul, 
    m-au îngropat în lumina slabă a lunii...
    
    Orice-am făcut şi de-am greşit, 
    tu mă iartă, 
    şi crede-mă prietene, 
    când îţi spun, ACUM, 
    iartă-mă prietene, 
    să nu mă plângi...