Îngerul meu

Două mâini bătrâne
Ce-au legănat mereu
Cobaiul suflet negru
A unui mic flăcău.

Din firul amintirii,
Cu păr alb și bălai,
Ținea în brațe casa
Un vis si cu un trai.

Cocioaba era mică,
Dar plină de lumină,
Căci taina era sfântă –
Iubirea cea divină.

Ochii blânzi priveau
Cu frică și credință,
Era a mamei pace
Și-a mamei umilință.

Ajuns flăcău înalt,
Cu harnică voință,
Păstra în piept un dor
Și-un strop de pocăință.

Zi de zi venea,
Cu sufletul plecat,
Să pupe mâinile
Ce l-au legănat.

Dar mâinile acum
Nu-l mai întâmpinau,
Trecuse vremea, tainic,
Și-n vise-l așteptau.

Anca Acatrinei 

Copilul meu, de vei simți durere,
Să știi că sunt mereu aici,
Cu vorbe dulci și mângâiere,
Să-ți sterg lacrimile-n veci.

De viața ta va fi răscoală
Și drumul tau va fi pierdut,**
Te-oi strânge-n brate cu nădejde,
Sărutul meu să-ți fie scut.

Ridică-ți ochii din pământ,
Căci suntem mângâierea ta,
Dar nu te lăsa de valuri frânt,
Căci noi suntem puterea ta.

Și când acasă vei veni,
Știi c-o să ai mereu un loc,
Căci noi, părinții tăi, umili,
Te vom iubi și ocroti.

Cu mâinile împreunate, așa aș vrea să ne trezim,
Să îmi șoptești în miez de noapte cât de mult noi ne iubim.
Și de-ar fi să-mi scald iar fața
Ar fi în apa de argint,
Căci aș fi sigură de asta
Și niciodată n-am muri.

Aș vrea să-ți curgă lin pe piele
Doar basme vii cu flori de tei,
Să facem din ele cunună
Păzindu-ne mereu de rău.

Să-mi prinzi în păr doar floricele
Ce-au strâns în ele anii buni,
Să-mi pui pe degete inele
Să știu că-s anii noștri bruni.

Să știm ce-nseamnă lipsa noastră
Când peste văi or tot veni
Soldații care-i rătăcisem
Și ne citeau doar poezii.

Așteaptă-mă, iubite dragă,
Căci noi doi nu vom mai muri,
Iar legămintele de apă
Niciodată n-or pieri.

Azi e duminică
Dar gândul meu a rămas la joi seara, când mâna ta a apucat-o pe a mea
Iar glasul tău a devenit poem pentru mine.
Nu-i mare scofală ce simt,
Dar degeaba, dacă mă duci în paradis.

Am închis ochii pentru o clipă
Iar un fluture micuț mi s-a așezat pe nas.
Trecuseră 10 ore, un mic impas.

De ce spune toată lumea că dragostea e trecătoare?
Căci n-am simțit deloc esența
Marilor iubirii noastre.

De-ar fi să mă mai nasc o dată
Cu siguranță aș greși,
Căci nu aș ști să aleg copacii
Ce pe mine m-ar umbri.

Erai tăcut și tu, un mâlc
De sentimente mari și grele.
O păsărică îmi șopti
Că o să am grijă de ele.

Erai timid și mi-a plăcut,
Căci sufletul îmi pâlpâie.
Aveai ceva nemaivăzut,
Desprins din rai.

Trecură zile, ani cu dor
Și parcă eu mă îndrăgosteam
Și mai tare și mai cu dor
De un om aparte, înstrăinat.

Am pus pe pauză clipirea
Ce-mi zbuciuma tot raiul-aprins.
Nu mai văzusem doar iubire,
Ci-un gram de iad în paradis.

Trecură anii tot mai blând
Și înțelegeam ce e iubirea:
Un chip de om cu suflet bun
Ce-avea în el raiul cu sila.

Strig, dar tot ce aud e doar un ecou.  

Speranța mă îndeamnă să încerc tot ce-i nou,  

Dar plânsul e mai aspru și mai concret.  

Nu, nu sunt de lemn.

Lumina îmi străpunge hazliul chip.  

Credeai că fără tine, n-o să fiu nimic?  

Am vise mărețe despre tot ce e nou,  

Tăcerea-i puterea crescută în om.

Eu țip, dar noaptea îmi străpunge și ea paradisul.  

Vreau din nou să prind răsăritul...  

În inimă, dorul de tot e mai rău,  

Dar cântecul mamei îmi cântă din nou.

Mai țip încă o dată, se sparge și timpul.  

Prind răsăritul și dorul e triplu.  

Mămico, de mă vezi, sunt aici,  

Pierdută-ntre speranțe și timp.

Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.

Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.

Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.

Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.

Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.

Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.

De azi nu te mai iubesc.

Sau te iubesc mai mult?

Oricum, voi încerca s-ascund!

Voi rupe poza ta

Apoi, la sigur o voi lipi,

Nu voi putea fără ea trăi.

Voi şterge melodia noastră.

Pe urmă toată ziua o voi cânta,

Sunt sigură c-aşa se v-antâmpla.

Eram gata să plec.

Dar, iată că mă întorc înapoi,

Nu pot uita iubirea dintre noi.

Te port în toate cele nevăzute,

În firul de iarbă ce tremură-n vânt,

În pașii din ploaie pe drumuri tăcute,

În toate rostirile fără cuvânt.

Ești cântec de frunză pe tâmpla pădurii,

Ești scama de aur din raze de seară,

Ești pasăre-naltă, fugind de arsura

Privirii ce-n mine de tine tresară.

Te port în spinarea cuvintelor grele,

Ca pe o coroană ce nu se arată,

Ești rana ce mântuie fără să doară,

Ești setea ce spală, dar nu se arată.

Am vrut să te scriu, dar n-ai loc în hârtie,

Ești mai largă ca cerul, și-adâncă ca lutul,

Ești ființa ce trece prin carnea pustie

Și lasă în urmă tăcerea și scutul.

Dacă-ai fi o lampă-ntr-o noapte de iarnă,

Aș rupe din somn ca s-ajung să te-aprind,

Dacă-ai fi o rană, ți-aș da voie să doară,

Ca-n pielea mea ruptă să știu că te prind.

Când mă gândesc la tine, se-oprește secunda,

Nu mai curg ceasurile, doar ochii îmi plâng,

Căci nu știu ce ești, ești femeie, ești umbră?

Sau poate lumină ce-mi străbate pământul?

Tu nu ești o simplă: ești toate laolaltă,

Ești locul de care nu pot să mă rup,

Ești calea ce trece prin inima spartă,

Și încă mă ții, chiar când lumea-i abrupt.

Se tot vorbește de perfecțiune,

De frumos sau de celest,

De soarele ce luminează lumea cea căzută,

Sau de frumoasele povești

Cu prinți,prințese și castele

Ori de eroii din legende,

Viteji ce încă viețuiesc,

În cărțile celebre...

Se stie despre ce vorbesc...

Cu siguranță tu iubito,

Ești singura poveste

Pe care-aș vrea s-o povestesc!

Când vine vorba de iubire

Ori frumusețea ce-i prinsă la vedere

În părul tău învolburat,

În ochii care-ți ard ca două stele,

Pe buzele ce-ți stau să mă sărute,

Sau mai degrabă să mă-ncânte

Când îmi vorbești și când zâmbești

Lăsând nostalgice suspine

Când te întorci și vrei să pleci

Și-o faci cu pași mărunți și delicați...!

Alerg și-n vise după tine

Nevrând să mă trezesc...

Sperând că pot să te sărut

Săruturi ce nu se termină

Și se învârt ca într-un cerc,

Ca să ajungă tot în locul

De unde mai devreme au plecat!

Se tot vorbește de perfecțiune,

Tu ești aceea când zâmbești,

Și mă privești poate cu milă,

Ori mai degrabă mă iubești,

Dar eu sunt cel ce te iubește mai întâi pe tine,

Precum e începutul în povești!

(20 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

O ! preamărite autor al vieții noastre, 

Făptuitorul tuturor viselor copiilor 

Ești precum o albină într-o floare, 

Precum o veveriță într-un pom. 

O! preamărite înger a cărților, 

Versificator al tuturor țărilor. 

De pe lume c-am repede te-ai dus 

Și cunoștințe multe ai adus. 

O! preamărite descriptor a poeziilor, 

Eroul neînfricat a tuturor elevilor, 

Înțeleptul bătrânilor și viitorul tinerilor, 

Dar și marele dezvoltator a poeziilor. 

O! Preamărite atotștiitorule Vieru ,  

Pentru noi alcătuiești tot ceru, 

Luna, stelele , soarele 

Ce îndrumi minunatele popoare ! 

Am pus șoapte într-un cub de gheață,

Iar noaptea mi-a pus gheață,

într-un pahar de șoapte,

Pastile de durere,

ale muribundului de mine.

Am pus lacrimi într-un pahar cu gheață

Să le trec prin timp un infinit

Să redenumesc viața printr-un fir de ață

Cu un titlu “ne-am iubit”.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)