Copilul meu
Copilul meu, de vei simți durere,
Să știi că sunt mereu aici,
Cu vorbe dulci și mângâiere,
Să-ți sterg lacrimile-n veci.
De viața ta va fi răscoală
Și drumul tau va fi pierdut,**
Te-oi strânge-n brate cu nădejde,
Sărutul meu să-ți fie scut.
Ridică-ți ochii din pământ,
Căci suntem mângâierea ta,
Dar nu te lăsa de valuri frânt,
Căci noi suntem puterea ta.
Și când acasă vei veni,
Știi c-o să ai mereu un loc,
Căci noi, părinții tăi, umili,
Te vom iubi și ocroti.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Anca Acatrinei
Data postării: 20 august 2024
Vizualizări: 315
Poezii din aceiaşi categorie
Oare de ce?
Oare de ce e-atât de liniște pe buze
De ce-s uscate toate vorbele de-amor
Oare de ce cuvântul umblă să se scuze
Oare de ce tăcerea caută sonor
Oare de ce sunt amintirile ursuze
De ce privirile sunt umede de dor
Oare de ce lacrima nu învie frunze
E toamnă-n suflet îmbrăcată incolor
Oare de ce răsar luminile difuze
De ce ard stelele plutind amăgitor
Oare de ce visează nopțile confuze
În grabă zilele gonesc ucigător
Oare de ce tristețea vrea să mă recuze
De ce trecutul pune umbră-n viitor
Oare de ce prezentul n-are călăuze
Se pierde urma rătăcind întâmplător
Oare de ce iubirea pare să se-amuze
De ce lovește clevetind umilitor
Oare de ce simte nevoia să refuze
Zâmbind mi-aruncă existența în decor
Pierduta-n vis
Am crezut că totu-i doar în mintea mea
Dar sufletul mi-i plin de tine
Ești omul ce nu-l pot avea
Deși trăiești fără să vreau în mine.
Și știu că tot ce simt e pur
În fiecare zi cerul mă vede
De când te știu un dulce chin îndur
De te-ai vedea prin ochii...n-ai crede!
Ne mai îmbrățișăm în lumi necunoscute
Unde ne-ncântă un clinchet de pahar
În realitate suntem suflete născute
Care s-au cunoscut... dar in zadar...
Și simt că ești acolo undeva
Și mă-nfrânez să nu mai sper...
C-un dulce vin să ieși în calea mea
Pierdută-n visul meu... te chem...
Ia-mă iubito...
Ia-mă iubito şi mă frânge ca pe o pâine coaptă
Şi dă-mă la sărmanii ce trec pe lângă poartă,
Să le astâmperi foamea cumva cu nişte pâine
Şi să-şi aducă aminte din când în când de mine.
Ia-mă iubito şi du-mă la oala cu mâncare
Şi aruncă-mă-n bucate ca pe un praf de sare
Şi dă-mă de pomană la oamenii de rând,
De mine să-şi aducă aminte când şi când.
Ia-mă iubito şi mă varsă prin cănile de lut,
Ca pe vinul cel roşu şi dulce la băut,
Să-nchine toţi săracii, atunci când mă vor bea,
Din când în când iubito...în amintirea mea.
Ești tot acolo…
Sub pasul meu nu simt pământ,
Iar respirația mi-e grea,
O pleoapă îmi clipește blând,
Când te perinzi prin preajma mea.
Dar parcă vine-un iz de toamnă,
Şi brusc copacii îngălbenesc,
Iar cerul, norii îi răstoarnă,
În ochii mei când lăcrimând privesc.
Mă sting puțin, câte puțin în seară,
Ca o lumină prinsă-ntr-un apus,
Și timpul trece-ncet, ca o povară,
Iar eu, ca orice om, îi sunt supus.
Mi-e dor de glasul tău, ce nu mai sună,
De pașii care nu mai vin spre mine,
Și-n liniștea ce cade ca o brumă,
Îți simt absența rece, ca pe-o vină.
Rămân aici, cu toamna mea tăcută,
Cu frunze ce-mi vorbesc despre sfârșit,
Și-n fiecare clipă netrecută,
Încerc s-agăț un colț de infinit.
Pășesc prin mine, parcă printre frunze,
Și simt cum mă dezbrac de ce-am fost ieri,
Nimic nu mă mai ține… doar iluzii,
Ce-n fundul inimii rămân tăceri.
Și tu ești tot acolo, mai adâncă,
Ca un ecou ce nu se mai întoarce,
Iar peste noi o toamnă plânge încă,
În timp ce firul vieții încet se toarce.
Atlas
The deepest of the nights got me searching,
As your stunning beauty is like a bright lightning,
And I stay observing bit by bit, your beauty to cover,
A million words on the mind, only a few on the paper.
The eyes, so cordial, the heart's desire to burn grows,
A wild wood oak caressing, as my mind flows,
The velvet whisperers, the calming storytellers,
Portraying happy as my my ear's ambassadors.
The endless rows of tresses of the moonlight,
Making it way on my eyes as a wavelength,
Your face bridge, an ongoing war between us,
Well put and complementary with no use of anxious
Thus, in this portrait, beauty finds its place,
A tapestry of synonyms, interlace,
Each feature a verse, in life's grand embrace,
A face, a poem, of elegance and grace.
Thy artwork pillar, so raffinate, yet so rowdy,
To not appreciate it would be a sad tragedy,
By an felt of the tips, I'm losing my religion,
Something so far to feel, yet so close to addiction.
The core my dearest, reminder the reason that it's just,
All my life close to hold and push mine to your against.
Body's midrift, clear meadow, road to all that is right,
Crazed beauty, deserving of eternal twilight.
Swaying curves of yours, how much they fascinate,
On thy worship I wish I was a sole candidate,
Gam am peds, shy and happy perfect structure,
The only worldly thing is impossible to caricature.
Within her, beauty claims its rightful space,
A marble masterpiece, with elegance and grace,
Every aspect a verse, in heart's tender embrace,
My beautiful sparrow, a poem, in life's enchanting race.
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Lipsa
Unde sa te caut..?
Cand nici pe mine nu ma gasesc.
Si zi de zi dorinta,
Adanc mi o amagesc.
As vorbi cu luna
Sa i spun cat te doresc
Sa i spun ,iar o poveste
Cu dor,ca te iubesc.
Îți caut privirea în oameni, pe stradă,
În umbrele serii ce trec rătăcind,
Dar nimeni nu are căldura ta
Cand ma priveai zambind.
Mi-e dor de sărutul ce arde pe buze,
De barba ce-mi lasă urme de foc,
De mâinile tale ce știu să m-alinte,
Când lumea se rupea in loc.
Ești liniștea mea, furtuna și valul,
Ești visul ce arde și nu se destramă,
Aș merge prin foc, prin cer și prin mare,
Sa ti mai simt odata buzele tale.
Cand nu esti aici,secundele dor
Se scurge tacerea prin noptile de foc.
As vrea sa te strig,dar glasul mi e stins
O ora pe ceas,sa pot sa te simt.
Că tu ești tot ce-n suflet port,
Ești foc, ești vis, ești alinare,
Oricât aș vrea să te mai uit,
Tu ești mereu a mea chemare.
Mi-e dor de tine,cum dor plamanii
Cand cer un strop de aer pur
Cum dor privirile uitate
In ochii reci,fara contur.
Dar nu mai vii…e doar tacerea
Ce candva era plecata
Inlocuita de o fericire
Din suflet rasunata..
As rupe timpul cu dorinta
As face luna sa te aduca,
Dar a ramas o ratacire
Tu fiind vantul,eu o frunza
Si ma intreb,de ma mai simti
De-ti arde pielea de dorinta
Sau daca brațele-ti mai stiu in noapte
A mea imbratisare stinsa.
Cum te strângeam cu drag la piept,
Si lumea o uitam…
Cum iti ziceam ca va fi bine
Doar ca sa te mai am.
Sa te mai am doar un moment,
Sa ti mangai parul tau saten
Sa ti simt a tale buze calde
Pe-al meu rece,palid ten…
Te port în gând, în vis, în sânge,
În tot ce sunt și ce-am pierdut,
Dar dorul meu nu se prelinge,
Ci arde veșnic, nevăzut.
Ești romanța mea,din nopti tarzii de iarna
Esti fumul de tigara ce ma lovea odata
Esti bataia ce o aud ,cand la piept pun urechea
Esti rasarit de soare ,
esti dorul ce ma doare…
Și totuși, dorul nu mă lasă,
Rămâne-n piept ca un blestem,
Te-aștept, chiar dacă timpul trece,
Chiar dacă totul e absent.
Când vei veni, să știi că încă
Te port în suflet neclintit,
Oricât ai rătăci prin lume,
Eu tot te-aștept, eu tot te simt.
Oare de ce?
Oare de ce e-atât de liniște pe buze
De ce-s uscate toate vorbele de-amor
Oare de ce cuvântul umblă să se scuze
Oare de ce tăcerea caută sonor
Oare de ce sunt amintirile ursuze
De ce privirile sunt umede de dor
Oare de ce lacrima nu învie frunze
E toamnă-n suflet îmbrăcată incolor
Oare de ce răsar luminile difuze
De ce ard stelele plutind amăgitor
Oare de ce visează nopțile confuze
În grabă zilele gonesc ucigător
Oare de ce tristețea vrea să mă recuze
De ce trecutul pune umbră-n viitor
Oare de ce prezentul n-are călăuze
Se pierde urma rătăcind întâmplător
Oare de ce iubirea pare să se-amuze
De ce lovește clevetind umilitor
Oare de ce simte nevoia să refuze
Zâmbind mi-aruncă existența în decor
Pierduta-n vis
Am crezut că totu-i doar în mintea mea
Dar sufletul mi-i plin de tine
Ești omul ce nu-l pot avea
Deși trăiești fără să vreau în mine.
Și știu că tot ce simt e pur
În fiecare zi cerul mă vede
De când te știu un dulce chin îndur
De te-ai vedea prin ochii...n-ai crede!
Ne mai îmbrățișăm în lumi necunoscute
Unde ne-ncântă un clinchet de pahar
În realitate suntem suflete născute
Care s-au cunoscut... dar in zadar...
Și simt că ești acolo undeva
Și mă-nfrânez să nu mai sper...
C-un dulce vin să ieși în calea mea
Pierdută-n visul meu... te chem...
Ia-mă iubito...
Ia-mă iubito şi mă frânge ca pe o pâine coaptă
Şi dă-mă la sărmanii ce trec pe lângă poartă,
Să le astâmperi foamea cumva cu nişte pâine
Şi să-şi aducă aminte din când în când de mine.
Ia-mă iubito şi du-mă la oala cu mâncare
Şi aruncă-mă-n bucate ca pe un praf de sare
Şi dă-mă de pomană la oamenii de rând,
De mine să-şi aducă aminte când şi când.
Ia-mă iubito şi mă varsă prin cănile de lut,
Ca pe vinul cel roşu şi dulce la băut,
Să-nchine toţi săracii, atunci când mă vor bea,
Din când în când iubito...în amintirea mea.
Ești tot acolo…
Sub pasul meu nu simt pământ,
Iar respirația mi-e grea,
O pleoapă îmi clipește blând,
Când te perinzi prin preajma mea.
Dar parcă vine-un iz de toamnă,
Şi brusc copacii îngălbenesc,
Iar cerul, norii îi răstoarnă,
În ochii mei când lăcrimând privesc.
Mă sting puțin, câte puțin în seară,
Ca o lumină prinsă-ntr-un apus,
Și timpul trece-ncet, ca o povară,
Iar eu, ca orice om, îi sunt supus.
Mi-e dor de glasul tău, ce nu mai sună,
De pașii care nu mai vin spre mine,
Și-n liniștea ce cade ca o brumă,
Îți simt absența rece, ca pe-o vină.
Rămân aici, cu toamna mea tăcută,
Cu frunze ce-mi vorbesc despre sfârșit,
Și-n fiecare clipă netrecută,
Încerc s-agăț un colț de infinit.
Pășesc prin mine, parcă printre frunze,
Și simt cum mă dezbrac de ce-am fost ieri,
Nimic nu mă mai ține… doar iluzii,
Ce-n fundul inimii rămân tăceri.
Și tu ești tot acolo, mai adâncă,
Ca un ecou ce nu se mai întoarce,
Iar peste noi o toamnă plânge încă,
În timp ce firul vieții încet se toarce.
Atlas
The deepest of the nights got me searching,
As your stunning beauty is like a bright lightning,
And I stay observing bit by bit, your beauty to cover,
A million words on the mind, only a few on the paper.
The eyes, so cordial, the heart's desire to burn grows,
A wild wood oak caressing, as my mind flows,
The velvet whisperers, the calming storytellers,
Portraying happy as my my ear's ambassadors.
The endless rows of tresses of the moonlight,
Making it way on my eyes as a wavelength,
Your face bridge, an ongoing war between us,
Well put and complementary with no use of anxious
Thus, in this portrait, beauty finds its place,
A tapestry of synonyms, interlace,
Each feature a verse, in life's grand embrace,
A face, a poem, of elegance and grace.
Thy artwork pillar, so raffinate, yet so rowdy,
To not appreciate it would be a sad tragedy,
By an felt of the tips, I'm losing my religion,
Something so far to feel, yet so close to addiction.
The core my dearest, reminder the reason that it's just,
All my life close to hold and push mine to your against.
Body's midrift, clear meadow, road to all that is right,
Crazed beauty, deserving of eternal twilight.
Swaying curves of yours, how much they fascinate,
On thy worship I wish I was a sole candidate,
Gam am peds, shy and happy perfect structure,
The only worldly thing is impossible to caricature.
Within her, beauty claims its rightful space,
A marble masterpiece, with elegance and grace,
Every aspect a verse, in heart's tender embrace,
My beautiful sparrow, a poem, in life's enchanting race.
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Lipsa
Unde sa te caut..?
Cand nici pe mine nu ma gasesc.
Si zi de zi dorinta,
Adanc mi o amagesc.
As vorbi cu luna
Sa i spun cat te doresc
Sa i spun ,iar o poveste
Cu dor,ca te iubesc.
Îți caut privirea în oameni, pe stradă,
În umbrele serii ce trec rătăcind,
Dar nimeni nu are căldura ta
Cand ma priveai zambind.
Mi-e dor de sărutul ce arde pe buze,
De barba ce-mi lasă urme de foc,
De mâinile tale ce știu să m-alinte,
Când lumea se rupea in loc.
Ești liniștea mea, furtuna și valul,
Ești visul ce arde și nu se destramă,
Aș merge prin foc, prin cer și prin mare,
Sa ti mai simt odata buzele tale.
Cand nu esti aici,secundele dor
Se scurge tacerea prin noptile de foc.
As vrea sa te strig,dar glasul mi e stins
O ora pe ceas,sa pot sa te simt.
Că tu ești tot ce-n suflet port,
Ești foc, ești vis, ești alinare,
Oricât aș vrea să te mai uit,
Tu ești mereu a mea chemare.
Mi-e dor de tine,cum dor plamanii
Cand cer un strop de aer pur
Cum dor privirile uitate
In ochii reci,fara contur.
Dar nu mai vii…e doar tacerea
Ce candva era plecata
Inlocuita de o fericire
Din suflet rasunata..
As rupe timpul cu dorinta
As face luna sa te aduca,
Dar a ramas o ratacire
Tu fiind vantul,eu o frunza
Si ma intreb,de ma mai simti
De-ti arde pielea de dorinta
Sau daca brațele-ti mai stiu in noapte
A mea imbratisare stinsa.
Cum te strângeam cu drag la piept,
Si lumea o uitam…
Cum iti ziceam ca va fi bine
Doar ca sa te mai am.
Sa te mai am doar un moment,
Sa ti mangai parul tau saten
Sa ti simt a tale buze calde
Pe-al meu rece,palid ten…
Te port în gând, în vis, în sânge,
În tot ce sunt și ce-am pierdut,
Dar dorul meu nu se prelinge,
Ci arde veșnic, nevăzut.
Ești romanța mea,din nopti tarzii de iarna
Esti fumul de tigara ce ma lovea odata
Esti bataia ce o aud ,cand la piept pun urechea
Esti rasarit de soare ,
esti dorul ce ma doare…
Și totuși, dorul nu mă lasă,
Rămâne-n piept ca un blestem,
Te-aștept, chiar dacă timpul trece,
Chiar dacă totul e absent.
Când vei veni, să știi că încă
Te port în suflet neclintit,
Oricât ai rătăci prin lume,
Eu tot te-aștept, eu tot te simt.
Alte poezii ale autorului
Paradis
Azi e duminică
Dar gândul meu a rămas la joi seara, când mâna ta a apucat-o pe a mea
Iar glasul tău a devenit poem pentru mine.
Nu-i mare scofală ce simt,
Dar degeaba, dacă mă duci în paradis.
Am închis ochii pentru o clipă
Iar un fluture micuț mi s-a așezat pe nas.
Trecuseră 10 ore, un mic impas.
De ce spune toată lumea că dragostea e trecătoare?
Căci n-am simțit deloc esența
Marilor iubirii noastre.
De-ar fi să mă mai nasc o dată
Cu siguranță aș greși,
Căci nu aș ști să aleg copacii
Ce pe mine m-ar umbri.
Erai tăcut și tu, un mâlc
De sentimente mari și grele.
O păsărică îmi șopti
Că o să am grijă de ele.
Erai timid și mi-a plăcut,
Căci sufletul îmi pâlpâie.
Aveai ceva nemaivăzut,
Desprins din rai.
Trecură zile, ani cu dor
Și parcă eu mă îndrăgosteam
Și mai tare și mai cu dor
De un om aparte, înstrăinat.
Am pus pe pauză clipirea
Ce-mi zbuciuma tot raiul-aprins.
Nu mai văzusem doar iubire,
Ci-un gram de iad în paradis.
Trecură anii tot mai blând
Și înțelegeam ce e iubirea:
Un chip de om cu suflet bun
Ce-avea în el raiul cu sila.
Corp
Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.
Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.
Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.
Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.
Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.
Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.
Durerea
Ce e durerea?
O fi oare recunoștința,
Sau faptul că oamenii sunt muritori?
Sau că pământul ne rabdă proastia
Când suntem prea cugetători?
O fi oare durerea pastila
Ce ne ia tot răul în dinți?
Sau oare să fie ea nostalgia
Când cei dragi n-or mai fi pe pământ?
Oare să fie pârul de lacrimi
Ce le-am vărsat pentru un oarecare?
Sau pârâul de lacrimi ce le-am pierdut
Printre dinții strânși de frustrări și păcate?
Oare să fie durerea alinarea,
Ce ne dă puterea a face tot?
Sau gândul de a nu fi prea răniți de cuvinte deșarte
Scăpate de oamenii fără noroc?
De-ar fi să mă doară,
Eu vreau un răspuns,
Eu vreau să aflu ce e durerea,
Chiar dacă ar trebui să escaladez munți,
În ecouri de lacrimi și răsărituri de gânduri fierbinți.
Îngerul meu
Copacul rătăcit din curtea îngerului inimii
Îmi șoptea adesea, cunoscător din fire,
Puterea unui înger căzut printre sicrie.
Se întâlnea cu suflete care mai de care
Rătăcite multe printre lacrimi amare.
Mi-a mângâiat și mie al meu păr bălai
Și mi-a cusut o rană ca să ajung în rai.
Stăteam la poarta iadului
Căci eu aveam păcat,
Nu am iubit o viață pe cine mi-a fost drag.
La rândul așteptării
Aparu un drac
Și-mi spuse cu furie:
Tu nu ai loc în iad!
Atunci un înger blând
S-a așezat în prag,
Mi-a spus în șoapta mării:
Tu vii cu mine-n rai.
Intrat pe poarta aurie,
O lumină mi s-a arătat:
Ți-am șters păcatul, Gane,
Dar ea nu te-a iertat.
Mi-a plâns și inima,
Căci nu înțelegeam de ce,
Dar îngerul mi-a șoptit:
Așteaptă moartea ei.
Atunci am înțeles că, să am iertare,
Trebuie să aștept
A mea cuvântătoare.
La două luni distanță, îngerul meu veni,
Dar nu cu mâna goală, ci și cu un plic.
"Dragă iubite, dacă citești din rai,
Așteaptă-mă fierbinte,
Căci eu am ajuns în iad...
Ateu
Îngerii apun cerul,
Misterios și sumbru,
Credeam că azi e soare,
Dar mai mult e neutru.
Trăsura se plimbă și bate din bici,
Căci omul e critic,
Niciodată nu-l simți.
Apune cuvinte peste sufletul tău,
Totuși, e atât de rău să fii ateu?
Oare gândim despre oameni la fel,
Sau simțul de creștin ne dă feste mereu?
Eu sunt echivoc
Și n-am stăruință,
Dar un Dumnezeu mă scoate mereu la căință.
Nu ne comparăm, mi-ar spune unii oameni,
Căci eu fac ce vreau fără să mă simt anost,
Dar tu simți frică și te numești păcătos.
Are dreptate cumva, dar nu o numesc frică,
Căci cerul e plin de recunoștință.
Mai bine fricos, dar cu umilință,
Decât critic fără voință.
De-ar veni cerul peste noi,
Eu am scut, o cruce pleacă spre voi.
Azi
Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.
Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.
Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.
Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.
Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.
Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...
Paradis
Azi e duminică
Dar gândul meu a rămas la joi seara, când mâna ta a apucat-o pe a mea
Iar glasul tău a devenit poem pentru mine.
Nu-i mare scofală ce simt,
Dar degeaba, dacă mă duci în paradis.
Am închis ochii pentru o clipă
Iar un fluture micuț mi s-a așezat pe nas.
Trecuseră 10 ore, un mic impas.
De ce spune toată lumea că dragostea e trecătoare?
Căci n-am simțit deloc esența
Marilor iubirii noastre.
De-ar fi să mă mai nasc o dată
Cu siguranță aș greși,
Căci nu aș ști să aleg copacii
Ce pe mine m-ar umbri.
Erai tăcut și tu, un mâlc
De sentimente mari și grele.
O păsărică îmi șopti
Că o să am grijă de ele.
Erai timid și mi-a plăcut,
Căci sufletul îmi pâlpâie.
Aveai ceva nemaivăzut,
Desprins din rai.
Trecură zile, ani cu dor
Și parcă eu mă îndrăgosteam
Și mai tare și mai cu dor
De un om aparte, înstrăinat.
Am pus pe pauză clipirea
Ce-mi zbuciuma tot raiul-aprins.
Nu mai văzusem doar iubire,
Ci-un gram de iad în paradis.
Trecură anii tot mai blând
Și înțelegeam ce e iubirea:
Un chip de om cu suflet bun
Ce-avea în el raiul cu sila.
Corp
Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.
Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.
Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.
Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.
Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.
Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.
Durerea
Ce e durerea?
O fi oare recunoștința,
Sau faptul că oamenii sunt muritori?
Sau că pământul ne rabdă proastia
Când suntem prea cugetători?
O fi oare durerea pastila
Ce ne ia tot răul în dinți?
Sau oare să fie ea nostalgia
Când cei dragi n-or mai fi pe pământ?
Oare să fie pârul de lacrimi
Ce le-am vărsat pentru un oarecare?
Sau pârâul de lacrimi ce le-am pierdut
Printre dinții strânși de frustrări și păcate?
Oare să fie durerea alinarea,
Ce ne dă puterea a face tot?
Sau gândul de a nu fi prea răniți de cuvinte deșarte
Scăpate de oamenii fără noroc?
De-ar fi să mă doară,
Eu vreau un răspuns,
Eu vreau să aflu ce e durerea,
Chiar dacă ar trebui să escaladez munți,
În ecouri de lacrimi și răsărituri de gânduri fierbinți.
Îngerul meu
Copacul rătăcit din curtea îngerului inimii
Îmi șoptea adesea, cunoscător din fire,
Puterea unui înger căzut printre sicrie.
Se întâlnea cu suflete care mai de care
Rătăcite multe printre lacrimi amare.
Mi-a mângâiat și mie al meu păr bălai
Și mi-a cusut o rană ca să ajung în rai.
Stăteam la poarta iadului
Căci eu aveam păcat,
Nu am iubit o viață pe cine mi-a fost drag.
La rândul așteptării
Aparu un drac
Și-mi spuse cu furie:
Tu nu ai loc în iad!
Atunci un înger blând
S-a așezat în prag,
Mi-a spus în șoapta mării:
Tu vii cu mine-n rai.
Intrat pe poarta aurie,
O lumină mi s-a arătat:
Ți-am șters păcatul, Gane,
Dar ea nu te-a iertat.
Mi-a plâns și inima,
Căci nu înțelegeam de ce,
Dar îngerul mi-a șoptit:
Așteaptă moartea ei.
Atunci am înțeles că, să am iertare,
Trebuie să aștept
A mea cuvântătoare.
La două luni distanță, îngerul meu veni,
Dar nu cu mâna goală, ci și cu un plic.
"Dragă iubite, dacă citești din rai,
Așteaptă-mă fierbinte,
Căci eu am ajuns în iad...
Ateu
Îngerii apun cerul,
Misterios și sumbru,
Credeam că azi e soare,
Dar mai mult e neutru.
Trăsura se plimbă și bate din bici,
Căci omul e critic,
Niciodată nu-l simți.
Apune cuvinte peste sufletul tău,
Totuși, e atât de rău să fii ateu?
Oare gândim despre oameni la fel,
Sau simțul de creștin ne dă feste mereu?
Eu sunt echivoc
Și n-am stăruință,
Dar un Dumnezeu mă scoate mereu la căință.
Nu ne comparăm, mi-ar spune unii oameni,
Căci eu fac ce vreau fără să mă simt anost,
Dar tu simți frică și te numești păcătos.
Are dreptate cumva, dar nu o numesc frică,
Căci cerul e plin de recunoștință.
Mai bine fricos, dar cu umilință,
Decât critic fără voință.
De-ar veni cerul peste noi,
Eu am scut, o cruce pleacă spre voi.
Azi
Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.
Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.
Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.
Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.
Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.
Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...