Copilul meu

Cosmos, mi-ai spus că inima are 4 camere
Și că toate bat pentru mine
Mințeai atât de frumos, atât de bine.

Mâna ta îmi tremura părul ca focul
Când te jucai cu lobul urechii mă treceau fiorii,
Căci am simțit că ești tu alesul.

Și grăbeam pașii căci nu voiam să mă simți slabă
Dar ochii mă dădeau de gol când te băgai în seamă.

Ți-ai desprins aripile și ai zburat așa în cer
Ai luminat tot creștetul
Te-ai pogorât în Lucifer.

Erai frumos, plin de dorințe
Mi-ai spus că nu sunt pentru tine
Atunci o venă mi-a cedat
Și o cameră s-a astupat.

Din toate 4, băteau 3
Deși simțeam că ești al ei
Am îngropat speranța-n ramă
Și-am astupat-o cu otravă.

Ai încercat să îmi faci vrăji
Dar n-ai știut că sunt din copci
Căci nu ești primul ce-a mișcat
Mărul lui Eva ne-mușcat.

Te-ai transformat apoi în șarpe
Să-mi citești gândurile toate
Dar nu știai că sunt de lut
Și o să te-ngrop, și-o să te-astup.

Din 4 camere ce-aveam
Ai dărâmat-o tu cumva
Pe cea care mă mai mișcă
Să simt ceva, să am ceva.

Dar au rămas cele de fier
Nu mai iubesc, măi Lucifer
Căci m-ai mințit și m-ai trădat
Iar eu m-am transformat în iad...

Două mâini bătrâne
Ce-au legănat mereu
Cobaiul suflet negru
A unui mic flăcău.

Din firul amintirii,
Cu păr alb și bălai,
Ținea în brațe casa
Un vis si cu un trai.

Cocioaba era mică,
Dar plină de lumină,
Căci taina era sfântă –
Iubirea cea divină.

Ochii blânzi priveau
Cu frică și credință,
Era a mamei pace
Și-a mamei umilință.

Ajuns flăcău înalt,
Cu harnică voință,
Păstra în piept un dor
Și-un strop de pocăință.

Zi de zi venea,
Cu sufletul plecat,
Să pupe mâinile
Ce l-au legănat.

Dar mâinile acum
Nu-l mai întâmpinau,
Trecuse vremea, tainic,
Și-n vise-l așteptau.

Anca Acatrinei 

Ce e durerea?
O fi oare recunoștința,
Sau faptul că oamenii sunt muritori?
Sau că pământul ne rabdă proastia
Când suntem prea cugetători?

O fi oare durerea pastila
Ce ne ia tot răul în dinți?
Sau oare să fie ea nostalgia
Când cei dragi n-or mai fi pe pământ?

Oare să fie pârul de lacrimi
Ce le-am vărsat pentru un oarecare?
Sau pârâul de lacrimi ce le-am pierdut
Printre dinții strânși de frustrări și păcate?

Oare să fie durerea alinarea,
Ce ne dă puterea a face tot?
Sau gândul de a nu fi prea răniți de cuvinte deșarte
Scăpate de oamenii fără noroc?

De-ar fi să mă doară,
Eu vreau un răspuns,
Eu vreau să aflu ce e durerea,
Chiar dacă ar trebui să escaladez munți,
În ecouri de lacrimi și răsărituri de gânduri fierbinți.

Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.

Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.

Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.

Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.

Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.

Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.

Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.

Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.

Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.

Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.

Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.

Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...

Îngerii apun cerul,
Misterios și sumbru,
Credeam că azi e soare,
Dar mai mult e neutru.

Trăsura se plimbă și bate din bici,
Căci omul e critic,
Niciodată nu-l simți.

Apune cuvinte peste sufletul tău,
Totuși, e atât de rău să fii ateu?

Oare gândim despre oameni la fel,
Sau simțul de creștin ne dă feste mereu?
Eu sunt echivoc
Și n-am stăruință,
Dar un Dumnezeu mă scoate mereu la căință.

Nu ne comparăm, mi-ar spune unii oameni,
Căci eu fac ce vreau fără să mă simt anost,
Dar tu simți frică și te numești păcătos.

Are dreptate cumva, dar nu o numesc frică,
Căci cerul e plin de recunoștință.

Mai bine fricos, dar cu umilință,
Decât critic fără voință.

De-ar veni cerul peste noi,
Eu am scut, o cruce pleacă spre voi.

Tot ce s-a întâmplat odată 

S-a depozitat în gând,

Într-o tainiță ciudată

Ce-o dsschizi din când în când.

Seninul și bucuria 

Au straie de sărbătoare

Rămâne și înflorește

Atât cât omul trăiește.

Ți am oferit din timp

Și au trecut  ani

Mi ai adus soare,

Și au apărut încet, stropi de ploaie

Vorbeam cu mine despre tine

Și mă întrebam..

Oare a mai rămas iubire ?

Sau poate doar o amăgire ?

De dimineață, intr o joi..

M am trezit goală, fără noi

Și m a durut atât de tare

Pentru ca am crezut intr o schimbare.

Priveam totul ca pe o amentire..

Ca pe ceva, ce n avea sa mai fie

Deși încă nu renunțasem la iubire

Se terminase pentru mine…

N. S.

M-a prins cumplit iarnă In bratele ei reci,
Soptind o vorbă caldă
Mă poți scăpă de ea pe veci
De ce ți-e frică să iubești?

Mă plouă, iar cerul e senin,
Uscat e doar la tine-n brațe
Iar tu le închizi de parcă-s cu venin.
Si umbra mea de-a ta nu tace
De ce ți-e frică să iubești?

Ce-i ploaia, ce-s ploile mele,

plouă cu mere, cu pere, cu dor

Cu salcâm înflorit, da, cu salcâm

Și plouă atât de adânc cu acum.

Și dacă nu vezi ploaia, n-o poți zări,

Ascultă cu inima cum picură-n noi…

Frumoasă femeie cu nume ascuns,

Ce-mi ești umbrelă în zile cu ploi.

Le auzi cum cad? Eu le aud mult prea bine,

Aștept să treacă, pieptul mi-e greu,

Ce cruntă și inevitabilă e cunoașterea,

Și cât de adâncă-i durerea din sufletul meu.

Dacă ploaia asta cu mere e doar o idee,

Tu ești ideea mea preferată,

Și Doamne, ce iubesc ideile!!!

Mai ales ideile cu chipul dulce,

Ah, cel mai dulce…

Rămâi măcar în inima mea

și nu te duce 🥺

Ești o femeie minunată,

Pariez că ești cea mai blândă

mămică cum alta în lume nu e,

Ești fetița mea mititică… Și știi? Când plângi…

Din ochii tăi albaștri cad afine…

Mereu am văzut în tine un înger cu aripi din flori,

Un suflet inocent ce se exprimă așa cum o mai face doar cerul…

În mii de culori.

O dulce fată, o minune de om,

La care nu m-aș sătura să mă uit...

Nicio amnezie,

Nu ar putea șterge chipul tău vreodată din mine.

Ascultă ploaia de mere, ce frumos sună…

O ascult și eu, dar știi, nu aud prea bine…

Si trebuie să merg să o ascult,

M-am gândit mult, foarte mult,

Dar trebuie sa fac asta doar eu… fără tine.

Și vreau atât de tare să mă răzgândesc,

Cât aș vrea… este cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată,

Nu aș fi vrut niciodată să se termine așa.

Te iubesc cât nici măcar nu mai pot spune,

Fără tine… ce gol, ce pustiu o să-mi fie în lume 🥺

Pustiul abia așteaptă să mă înghită încet cu încet,

În seara asta moare un poet.

Chiar dacă acum poate o să mă urăști…

Nu contează, poartă-mi pică,

Eu tot o să-ți spun că te iubesc atât de mult…

Și mă doare nici nu știi…

Dar știu că în adânc și tu simți că ăsta este cel mai corect lucru de făcut.

Iartă-mă dacă te rănesc,

Cât aș vrea să te feresc de durerea asta.

Iartă-mă că poate îți pun durere în suflet, nici nu știi cât regret,

Iartă-mă pentru toate dățile în care ai suferit din cauza mea,

Iartă-mă, te rog, iartă-mă că plec.

Aș fi vrut ca acesta să fie cel mai frumos poem în tot tragismul lui,

Dar știu… nu se poate și ai dreptate…

Timpul o să treacă și poate așa stând în pat într-o seară,

O să-ți treacă furia pe care o simți acum pe mine…

Și la stele privind,

O să te gândești cu drag că un alt om te-a iubit atât de tare,

Încât a trebuit să plece iubind.

Dar să nu crezi că scapi atât de ușor de mine,

Dacă este un lucru în care cred orbește,

Este acela că o să trecem prin mai multe vieți.

Știu că Dumnezeu nu este atât de crud și că de fapt fiecare sfârșit este un început.

Deci să te pregătești intens pentru că dacă există… o să te caut și o să te găsesc, exact cum ți-am zis…

Pinky promise!

Sper totuși de data asta eu să fiu tu și tu să fii eu, ca să fie mai distractiv 😈

Și sper anatomia să-mi permită să avem cel puțin 15 copii.

Te iubesc din tot sufletul meu, fată al cărei nume rimează cu “umbrela” (umbrela mea) și-i în lume doar una…

Odată ce te-am iubit, o să te port cu mine pentru totdeauna.

Te rog, nu fii prea tristă, așa de frumoasă ești exact ca o zambilă,

Mai ales când ești fericită și zâmbești cu fățuca aia mică și adorabilă.

Îți trimit prin noapte o îmbrățișare imensă,

Ahhh, ce o să-mi lipsească nopțile noastre…

Dacă nu vrei să o accepți, nu-i nimic,

Oricum îmi bați între coaste.

Să nu mă uiți, sau să mă uiți,

Cum crezi tu că ți-e mai bine, furnicuța mea frumoasă…

Te las acum… pe curând… plouă…

Pe altă viață!

totul

totul imi aduce aminte de tine

totul

mirosul,ideea,Imprejurul

totul

ma duce cu gandul la tine

la noi

la tot ce am avut noi doi

la acea seara de septembrie

in care

ai fost surprins de numele meu

si de mine.