Copilul meu

Strig, dar tot ce aud e doar un ecou.  

Speranța mă îndeamnă să încerc tot ce-i nou,  

Dar plânsul e mai aspru și mai concret.  

Nu, nu sunt de lemn.

Lumina îmi străpunge hazliul chip.  

Credeai că fără tine, n-o să fiu nimic?  

Am vise mărețe despre tot ce e nou,  

Tăcerea-i puterea crescută în om.

Eu țip, dar noaptea îmi străpunge și ea paradisul.  

Vreau din nou să prind răsăritul...  

În inimă, dorul de tot e mai rău,  

Dar cântecul mamei îmi cântă din nou.

Mai țip încă o dată, se sparge și timpul.  

Prind răsăritul și dorul e triplu.  

Mămico, de mă vezi, sunt aici,  

Pierdută-ntre speranțe și timp.

Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.

Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.

Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.

Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.

Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.

Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.

Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.

Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.

Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.

Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.

Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.

Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...

Îngerii apun cerul,
Misterios și sumbru,
Credeam că azi e soare,
Dar mai mult e neutru.

Trăsura se plimbă și bate din bici,
Căci omul e critic,
Niciodată nu-l simți.

Apune cuvinte peste sufletul tău,
Totuși, e atât de rău să fii ateu?

Oare gândim despre oameni la fel,
Sau simțul de creștin ne dă feste mereu?
Eu sunt echivoc
Și n-am stăruință,
Dar un Dumnezeu mă scoate mereu la căință.

Nu ne comparăm, mi-ar spune unii oameni,
Căci eu fac ce vreau fără să mă simt anost,
Dar tu simți frică și te numești păcătos.

Are dreptate cumva, dar nu o numesc frică,
Căci cerul e plin de recunoștință.

Mai bine fricos, dar cu umilință,
Decât critic fără voință.

De-ar veni cerul peste noi,
Eu am scut, o cruce pleacă spre voi.

Cosmos, mi-ai spus că inima are 4 camere
Și că toate bat pentru mine
Mințeai atât de frumos, atât de bine.

Mâna ta îmi tremura părul ca focul
Când te jucai cu lobul urechii mă treceau fiorii,
Căci am simțit că ești tu alesul.

Și grăbeam pașii căci nu voiam să mă simți slabă
Dar ochii mă dădeau de gol când te băgai în seamă.

Ți-ai desprins aripile și ai zburat așa în cer
Ai luminat tot creștetul
Te-ai pogorât în Lucifer.

Erai frumos, plin de dorințe
Mi-ai spus că nu sunt pentru tine
Atunci o venă mi-a cedat
Și o cameră s-a astupat.

Din toate 4, băteau 3
Deși simțeam că ești al ei
Am îngropat speranța-n ramă
Și-am astupat-o cu otravă.

Ai încercat să îmi faci vrăji
Dar n-ai știut că sunt din copci
Căci nu ești primul ce-a mișcat
Mărul lui Eva ne-mușcat.

Te-ai transformat apoi în șarpe
Să-mi citești gândurile toate
Dar nu știai că sunt de lut
Și o să te-ngrop, și-o să te-astup.

Din 4 camere ce-aveam
Ai dărâmat-o tu cumva
Pe cea care mă mai mișcă
Să simt ceva, să am ceva.

Dar au rămas cele de fier
Nu mai iubesc, măi Lucifer
Căci m-ai mințit și m-ai trădat
Iar eu m-am transformat în iad...

Două mâini bătrâne
Ce-au legănat mereu
Cobaiul suflet negru
A unui mic flăcău.

Din firul amintirii,
Cu păr alb și bălai,
Ținea în brațe casa
Un vis si cu un trai.

Cocioaba era mică,
Dar plină de lumină,
Căci taina era sfântă –
Iubirea cea divină.

Ochii blânzi priveau
Cu frică și credință,
Era a mamei pace
Și-a mamei umilință.

Ajuns flăcău înalt,
Cu harnică voință,
Păstra în piept un dor
Și-un strop de pocăință.

Zi de zi venea,
Cu sufletul plecat,
Să pupe mâinile
Ce l-au legănat.

Dar mâinile acum
Nu-l mai întâmpinau,
Trecuse vremea, tainic,
Și-n vise-l așteptau.

Anca Acatrinei 

Cât poți fi de frumoasă, minunea vieții mele!
Vibrează ființa-n mine ca strunele chitării
Când ne plimbăm de mână, desculți pe țărmul mării,
Ești noaptea mea albastră, ești cerul meu cu stele!

Ce minunat îți vine pe trup rochia albă
Care-n bătaia brizei, pe coapse ți se zbate
Ești raza de lumină ce-n zori la geam îmi bate
Ești tu, unica perlă-n a vieții mele salbă!

Ești unica iubire, ești unica dorință
Ești tot ce am nevoie să-mi aflu fericirea,
Îți jur că niciodată nu-ți voi trăda iubirea
Să plec de lângă tine, va fi cu neputință!

Să respirăm parfumul acestei nopți de vară
Și-a valurilor spumă pe tălpi să ne sărute
Să ascultăm sirene ce-n larg se fac pierdute
Uitați la țărmul mării, noi doi și o chitară

Să devenim o ființă cu sunetul chitării,
Cât te iubesc, cuvinte-s prea mici ca să ți-o spună
De azi, inimii mele, pe veci îi ești stăpână
Să ne cunune luna, aici, la malul mării!

Un :) mi-ai trimis

Probabil la-ntâmplare

Te-am întrebat ce e

Mi-ai spus că-i ghicitoare

Sperând am încercat

Să te întreb cu-o floare

Răspusul m-a-ntristat

Cealaltă  :(  doare

În cloud se-ascund memorii

Stau biți-n izolare

Fierbinte-i procesorul

Dau  iute  hibernare

Random mă poartă gandul

Se-oprește-n  ghicitoare

Tastează-mi o poveste

S-adorm la întamplare

Trimit în cloud speranță

Prin fibră-n net dispare

Se plimbă fără urmă

Răspunde o eroare

Mă virusează dorul

Restart programul n-are

Primesc un diagnostic

Lipsesc coduri binare

Ochii tăi sunt ca toamna,

Cu dor ce-n taină mă îndeamnă.

Închide-i-ncet și stai o clipă,

Să-ți simt mirosul de pe a ta haină.

Eu te iubesc fără-ncetare

Lăsând amprentre-n vechi calendare,

Cu nopți umbrite  fără nume,

Cu pași rătăciți în lume.

Trandafirii roșii rupți de tine,

Îmi amintesc de primul „te iubesc”.

De ale tale bucle fine

Și de ochii-n care mă privesc.

Ecoul îți păstrează vocea, de mult uitată în neștire

Timpul a șters brațele tale

Ce mă învăluiau cândva cu iubire.

Iar noaptea îmi dictează

Nesomnul greu și abătut ,

Te văd aievea, dar vibrează

Imaginea al nostru-lui trecut.

Acum, privind în alți ochi, învăluită de durere,

Primesc prezentul ca tăcere.

Și nu-mi pare rău, nici nu te voi regreta,

Așa va fi mai bine și nu te voi mai căuta.

Senin e cerul primăverii
și căi pline cu flori,
Fragmente de iubire presărate,
Emanã al său polen,
Parfumul dulce al amintirii,
Când te doream cu foc,
arde și acum în mine
o ultimă scânteie
ce-a mai rămas din noi,
Mă rog să-ți fie bine
să nu vi inapoi.
Căci altă cale bat acum,
privesc spre un apus,
Se ascult bătăi de suflet care nu s-au spus,
De lacrimi frânte
ca roua ce s-au scurs.
Făcut-au ca tulpinii noi să crească în sus
Si zâmbetul pictează
iar pe chipul meu,
culori de fericire
zaresc un curcubeu.

Podul tălpii tale-nalte, 

Înălțându-l, să-l așezi 

Peste-al feței mele moale, 

Umbră-n ea să îi sculptezi.

Sărut călcâiul tău suav, 

Ce se sprijină pe vise, 

Peste buze-n toc puhav 

Amprenta-ți pecetuidu-se.

Calcă-mi lacrima-n deget, 

Ridicându-te pe unghii; 

Poartă-mi cugetul cu freamăt 

Spre ceruri ce le-njunghii.

De piele când te desprinzi, 

Sărut talpa-n ultim salt, 

Setea muzelor s-o stingi 

Când iubi-vei pe-un-ălalt.

Iară eu, picând în urma ta, 

Scufundat în mări de țuci, 

Buzele-mi vor fi săgeata 

Ce-o să cauți s-o seduci.

frigiderul își găsește o pacoste

o mare amorezare cuprinzându-l:

-drag tare mi-e de ea! în fiecare secundă mă sting pentru a nu o deranja,

pentru a nu o trezi din somnul ei de frumusețe.

[…]

ei bine, el și-a ars becul doar pentru ea

pentru draga lui iubită, leguma.

săraca îngheață mereu când îi este în brațe, tare rău îmi pare…

leguma iubește suportul din hol

acolo sunt așezate milioane de fructe

leguma crede că și ea se poate încadra,

păcat că mai târziu frigiderul va afla.

-hei, leguma mea, chiar crezi că te voi lăsa ? ai dreptate,știu ca îți fac destul rău

însă știu ca dacă te las să pleci îți fac și mai mult rău…

chiar vrei sa pleci de lângă mine?

chiar crezi ca mie îmi convine

să rămân atâtea nopți fără tine?

[…]

leguma n-ascultă de frigider

în final, se mută la suportul din hol,

însă peste trei zile își pierde viața;se usucă și cade în gol

nimănui nu-i pasă, doar îndrăgostitul

care și-a iubit leguma atât de mult

încât a lăsat-o să plece chiar dacă știa că aceasta își va pierde viața.