Flăcăul

Îngerii apun cerul,
Misterios și sumbru,
Credeam că azi e soare,
Dar mai mult e neutru.

Trăsura se plimbă și bate din bici,
Căci omul e critic,
Niciodată nu-l simți.

Apune cuvinte peste sufletul tău,
Totuși, e atât de rău să fii ateu?

Oare gândim despre oameni la fel,
Sau simțul de creștin ne dă feste mereu?
Eu sunt echivoc
Și n-am stăruință,
Dar un Dumnezeu mă scoate mereu la căință.

Nu ne comparăm, mi-ar spune unii oameni,
Căci eu fac ce vreau fără să mă simt anost,
Dar tu simți frică și te numești păcătos.

Are dreptate cumva, dar nu o numesc frică,
Căci cerul e plin de recunoștință.

Mai bine fricos, dar cu umilință,
Decât critic fără voință.

De-ar veni cerul peste noi,
Eu am scut, o cruce pleacă spre voi.

Copilul meu, de vei simți durere,
Să știi că sunt mereu aici,
Cu vorbe dulci și mângâiere,
Să-ți sterg lacrimile-n veci.

De viața ta va fi răscoală
Și drumul tau va fi pierdut,**
Te-oi strânge-n brate cu nădejde,
Sărutul meu să-ți fie scut.

Ridică-ți ochii din pământ,
Căci suntem mângâierea ta,
Dar nu te lăsa de valuri frânt,
Căci noi suntem puterea ta.

Și când acasă vei veni,
Știi c-o să ai mereu un loc,
Căci noi, părinții tăi, umili,
Te vom iubi și ocroti.

Ce e durerea?
O fi oare recunoștința,
Sau faptul că oamenii sunt muritori?
Sau că pământul ne rabdă proastia
Când suntem prea cugetători?

O fi oare durerea pastila
Ce ne ia tot răul în dinți?
Sau oare să fie ea nostalgia
Când cei dragi n-or mai fi pe pământ?

Oare să fie pârul de lacrimi
Ce le-am vărsat pentru un oarecare?
Sau pârâul de lacrimi ce le-am pierdut
Printre dinții strânși de frustrări și păcate?

Oare să fie durerea alinarea,
Ce ne dă puterea a face tot?
Sau gândul de a nu fi prea răniți de cuvinte deșarte
Scăpate de oamenii fără noroc?

De-ar fi să mă doară,
Eu vreau un răspuns,
Eu vreau să aflu ce e durerea,
Chiar dacă ar trebui să escaladez munți,
În ecouri de lacrimi și răsărituri de gânduri fierbinți.

Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.

Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.

Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.

Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.

Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.

Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...

Copacul rătăcit din curtea îngerului inimii
Îmi șoptea adesea, cunoscător din fire,
Puterea unui înger căzut printre sicrie.

Se întâlnea cu suflete care mai de care
Rătăcite multe printre lacrimi amare.

Mi-a mângâiat și mie al meu păr bălai
Și mi-a cusut o rană ca să ajung în rai.

Stăteam la poarta iadului
Căci eu aveam păcat,
Nu am iubit o viață pe cine mi-a fost drag.

La rândul așteptării
Aparu un drac
Și-mi spuse cu furie:
Tu nu ai loc în iad!

Atunci un înger blând
S-a așezat în prag,
Mi-a spus în șoapta mării:
Tu vii cu mine-n rai.

Intrat pe poarta aurie,
O lumină mi s-a arătat:
Ți-am șters păcatul, Gane,
Dar ea nu te-a iertat.

Mi-a plâns și inima,
Căci nu înțelegeam de ce,
Dar îngerul mi-a șoptit:
Așteaptă moartea ei.

Atunci am înțeles că, să am iertare,
Trebuie să aștept
A mea cuvântătoare.

La două luni distanță, îngerul meu veni,
Dar nu cu mâna goală, ci și cu un plic.

"Dragă iubite, dacă citești din rai,
Așteaptă-mă fierbinte,
Căci eu am ajuns în iad...

Cosmos, mi-ai spus că inima are 4 camere
Și că toate bat pentru mine
Mințeai atât de frumos, atât de bine.

Mâna ta îmi tremura părul ca focul
Când te jucai cu lobul urechii mă treceau fiorii,
Căci am simțit că ești tu alesul.

Și grăbeam pașii căci nu voiam să mă simți slabă
Dar ochii mă dădeau de gol când te băgai în seamă.

Ți-ai desprins aripile și ai zburat așa în cer
Ai luminat tot creștetul
Te-ai pogorât în Lucifer.

Erai frumos, plin de dorințe
Mi-ai spus că nu sunt pentru tine
Atunci o venă mi-a cedat
Și o cameră s-a astupat.

Din toate 4, băteau 3
Deși simțeam că ești al ei
Am îngropat speranța-n ramă
Și-am astupat-o cu otravă.

Ai încercat să îmi faci vrăji
Dar n-ai știut că sunt din copci
Căci nu ești primul ce-a mișcat
Mărul lui Eva ne-mușcat.

Te-ai transformat apoi în șarpe
Să-mi citești gândurile toate
Dar nu știai că sunt de lut
Și o să te-ngrop, și-o să te-astup.

Din 4 camere ce-aveam
Ai dărâmat-o tu cumva
Pe cea care mă mai mișcă
Să simt ceva, să am ceva.

Dar au rămas cele de fier
Nu mai iubesc, măi Lucifer
Căci m-ai mințit și m-ai trădat
Iar eu m-am transformat în iad...

În palmele tale a crescut liniștea mea,

ca o lumină păstrată pentru zile grele.

Tu ai știut mereu

să faci din tăceri adăpost

și din durere… stele.

Când lumea părea prea mare pentru mine,

tu o micșorai

cu un singur „va fi bine”.

Și, fără să ceri nimic,

mi-ai dăruit totul:

Coordonare, iubire, răbdare 

Și-n fiecare pas pe care îl fac,

găsesc urmele tale tăcute,

lecții lăsate în gesturi mărunte,

în griji nerostite, dar știute.

Dacă aș putea strânge într-un vers

tot ce înseamnă „acasă”,

n-ar fi de ajuns.

Pentru că acasă nu e un loc

acasă ești tu.

În suflet port mereu iubirea,

Căldura voastră, nemurirea,

Cu voi am crescut în mii de feluri,

Mi-ați fost stele și casteluri.

Mama, Tata, inima mi-e plină,

Cu voi alături, viața-i lumină,

Zile senine, nopți cu visare,

Voi sunteți a mea alinare.

În ochii voștri, am găsit speranță,

Prin drumul vieții, plin de ceață,

Cu sfaturi blânde și răbdare,

Ați fost mereu a mea cărare.

Când vântul bate și ploaia cade,

Voi sunteți soarele ce nu dispare.

Mi-aș fi dorit să mă iubești...

Așa cum o faci cu alți copii,

Cum îi atingi , cum le zâmbești,

Și în brațe să mă ții.

Mi-aș fi dorit să-ți spun ce simt

Și tu măcar să mă înțelegi,

Că eu mereu mi-am dorit

Doar pe mine să m-alegi.

Mi-aș fi dorit să mă cuprinzi ,

Cu blândețe și iubire...

Să te uiți în ochii mei suferinzi-

Să-mi spui că și tu ții la mine .

Mi-aș fi dorit să fiu mai mult

Poate eram de ajuns pentru tine,

Dar nu pot să te mai ascult ,

Fiindcă te-ai depărtat de mine.

Mi-aș fi dorit să mă înveți

Cum puternica eu să fiu,

Dar cum poți tu să mă înveți-

Ce niciodată tu n-ai putut fi?

Mi-am dorit mereu fetița ta să fiu

Încât suspin acum când scriu,

Pe tine încercând să te descriu,

Mama care m-a rănit într-un târziu...

Din ochii mamei

Scumpi si dragi, 

O lacrima se scurge...

Mamica mea ,nu lacrima ,

Nu are rost a plinge...

Pasesc prin amintiri zimbind...

Iti multumesc, o viata,

Nu-i om pe lume, pe pamint...

Esti firul de speranta...

Oricum in viata as gresi, 

Eu vreau ertarea ta...

Si cit de strimb nu as pasi

Ma ierti, mamica mea...

Pentu ( Turcanu Svetlana) 

versuri le mele :-)

Mama – cel dintîi cuvînt, cel mai dulce zambet, 

cel mai sincer suflet, cel din urmă vis. 

Cea mai dulce voce, cea mai grea durere, 

cea mai mîndra floare, cea mai scumpa carte.

Mama – lacrima tîrzie, vesnica icoana, 

inger de-naltare, candela aprinsa! 

Candela a vietii, care nu se stinge,

care lumineaza si pe veci vegheaza!
 

viață ,viață,

of ,viață... 

dorința tu mi-ai îndeplinit.. 

să-mi aduci mama înapoi.. 

o viață întreagă.. 

alergăm după bani,

" să facem la copii un rost"

"să fie în rând cu toți copiii.." ,

dar ,sufletul micului.. 

e fărâmat 

de lipsa mamei ,

a tatei... 

să facem să fie bine ,

nici nu mai știm... 

se riscă foarte mult , 

durerea și dorul e imens

după ai noștri părinți... 

poate vin peste un an 

doi 

sau poate trei... 

copii cresc,

timpul trece... 

copii se răcesc, 

de singurătate s-au lipit,

pe părinți nu-i mai iubim așa mult 

ne-am obișnuit singuri... 

viață ,viață... 

of viață...

îți mulțumesc înzecit 

pentru dorința îndeplinită 

de mi-ai adus mama înapoi.. 

din țări străine... ❤️