Speranță

Copilul meu, de vei simți durere,
Să știi că sunt mereu aici,
Cu vorbe dulci și mângâiere,
Să-ți sterg lacrimile-n veci.

De viața ta va fi răscoală
Și drumul tau va fi pierdut,**
Te-oi strânge-n brate cu nădejde,
Sărutul meu să-ți fie scut.

Ridică-ți ochii din pământ,
Căci suntem mângâierea ta,
Dar nu te lăsa de valuri frânt,
Căci noi suntem puterea ta.

Și când acasă vei veni,
Știi c-o să ai mereu un loc,
Căci noi, părinții tăi, umili,
Te vom iubi și ocroti.

Copacul rătăcit din curtea îngerului inimii
Îmi șoptea adesea, cunoscător din fire,
Puterea unui înger căzut printre sicrie.

Se întâlnea cu suflete care mai de care
Rătăcite multe printre lacrimi amare.

Mi-a mângâiat și mie al meu păr bălai
Și mi-a cusut o rană ca să ajung în rai.

Stăteam la poarta iadului
Căci eu aveam păcat,
Nu am iubit o viață pe cine mi-a fost drag.

La rândul așteptării
Aparu un drac
Și-mi spuse cu furie:
Tu nu ai loc în iad!

Atunci un înger blând
S-a așezat în prag,
Mi-a spus în șoapta mării:
Tu vii cu mine-n rai.

Intrat pe poarta aurie,
O lumină mi s-a arătat:
Ți-am șters păcatul, Gane,
Dar ea nu te-a iertat.

Mi-a plâns și inima,
Căci nu înțelegeam de ce,
Dar îngerul mi-a șoptit:
Așteaptă moartea ei.

Atunci am înțeles că, să am iertare,
Trebuie să aștept
A mea cuvântătoare.

La două luni distanță, îngerul meu veni,
Dar nu cu mâna goală, ci și cu un plic.

"Dragă iubite, dacă citești din rai,
Așteaptă-mă fierbinte,
Căci eu am ajuns în iad...

Ce e durerea?
O fi oare recunoștința,
Sau faptul că oamenii sunt muritori?
Sau că pământul ne rabdă proastia
Când suntem prea cugetători?

O fi oare durerea pastila
Ce ne ia tot răul în dinți?
Sau oare să fie ea nostalgia
Când cei dragi n-or mai fi pe pământ?

Oare să fie pârul de lacrimi
Ce le-am vărsat pentru un oarecare?
Sau pârâul de lacrimi ce le-am pierdut
Printre dinții strânși de frustrări și păcate?

Oare să fie durerea alinarea,
Ce ne dă puterea a face tot?
Sau gândul de a nu fi prea răniți de cuvinte deșarte
Scăpate de oamenii fără noroc?

De-ar fi să mă doară,
Eu vreau un răspuns,
Eu vreau să aflu ce e durerea,
Chiar dacă ar trebui să escaladez munți,
În ecouri de lacrimi și răsărituri de gânduri fierbinți.

Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.

Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.

Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.

Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.

Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.

Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.

Azi e duminică
Dar gândul meu a rămas la joi seara, când mâna ta a apucat-o pe a mea
Iar glasul tău a devenit poem pentru mine.
Nu-i mare scofală ce simt,
Dar degeaba, dacă mă duci în paradis.

Am închis ochii pentru o clipă
Iar un fluture micuț mi s-a așezat pe nas.
Trecuseră 10 ore, un mic impas.

De ce spune toată lumea că dragostea e trecătoare?
Căci n-am simțit deloc esența
Marilor iubirii noastre.

De-ar fi să mă mai nasc o dată
Cu siguranță aș greși,
Căci nu aș ști să aleg copacii
Ce pe mine m-ar umbri.

Erai tăcut și tu, un mâlc
De sentimente mari și grele.
O păsărică îmi șopti
Că o să am grijă de ele.

Erai timid și mi-a plăcut,
Căci sufletul îmi pâlpâie.
Aveai ceva nemaivăzut,
Desprins din rai.

Trecură zile, ani cu dor
Și parcă eu mă îndrăgosteam
Și mai tare și mai cu dor
De un om aparte, înstrăinat.

Am pus pe pauză clipirea
Ce-mi zbuciuma tot raiul-aprins.
Nu mai văzusem doar iubire,
Ci-un gram de iad în paradis.

Trecură anii tot mai blând
Și înțelegeam ce e iubirea:
Un chip de om cu suflet bun
Ce-avea în el raiul cu sila.

Cu mâinile împreunate, așa aș vrea să ne trezim,
Să îmi șoptești în miez de noapte cât de mult noi ne iubim.
Și de-ar fi să-mi scald iar fața
Ar fi în apa de argint,
Căci aș fi sigură de asta
Și niciodată n-am muri.

Aș vrea să-ți curgă lin pe piele
Doar basme vii cu flori de tei,
Să facem din ele cunună
Păzindu-ne mereu de rău.

Să-mi prinzi în păr doar floricele
Ce-au strâns în ele anii buni,
Să-mi pui pe degete inele
Să știu că-s anii noștri bruni.

Să știm ce-nseamnă lipsa noastră
Când peste văi or tot veni
Soldații care-i rătăcisem
Și ne citeau doar poezii.

Așteaptă-mă, iubite dragă,
Căci noi doi nu vom mai muri,
Iar legămintele de apă
Niciodată n-or pieri.

Ești matca aspră ori cupa senină,

Ce dă fluxului sens și lumină.

Căci el e curentul, e forța ce bate,

Dar tu ești hotarul de demnitate.

De-i vasul șubred, cu margini de lut,

Tot ce e nobil va fi de pierdut;

Nu-l poți ține-n frâu prin plâns sau silință,

Cât timp în tine e doar neputință.

Întâi caută-ți rânduiala și harul,

Să știi unde-ncepe și unde-i hotarul,

Slefuiește-ți mintea, respectul, ținuta,

Să nu-ți mai fie tăcerea mută.

Abia când ești întreagă și dreaptă,

Lumea te vede, te simte, te-așteaptă.

Bărbatul se-așază în forma propusă,

Iar viața-i primită, nu doar impusă.

Căci nu prin forță vei modela visul,

Ci fiind tu însăți, curată, abisul

În care intră doar ce merită cuvântul,

Să-ți umple cupa și să-ți țină pământul.

Doamne, sunt un adânc al neputinței,

Un întuneric umbrit de întuneric,

O lipsă aridă de ploaie,

O noapte fară stele,

Un mister fără de lună.

De o veșnicie îmi scriu tristețea pe ape adânci și pustii de lacuri,

Doamne, sunt un Adam izgonit,

Tăcut și uitat în urmă.

Voi coborâ mereu mereu spre abis?

Sau suflarea Ta va sufla din nou viata și lumina în nările mele,

Aprinzând în inima mea lumina învierii,

Pălpâind în tăcere?

Sau nu...

Un suflet învechit, rătăcind într-o lume străină
Într-o luptă perpetuă, dorind să aparțină.
Cândva candid, acum pătat,
Amorf, sufocat de mâini ce cândva l-au îmbrățișat.

    Aseară nutrind în suflet, 
    dorinţe vinovate,
    în întuneric negru, 
    şi univers tăcut, 
    visai zguduitor vârtej 
    de moarte, 
    ce-ncearcă să mă-nghită, 
    într-un trecut pierdut...

Dar mioara cea laie

Se duce vioaie

Prin negrul zăvoi

La țarcul de oi

La cânii mai mari

Cei aprigi și tari

Pă-l crunt mi-l ochește

Și bravă rostește:

- Dulăule dragă

Diseară nu-i șagă

Că al nostru stăpân

E la capăt de drum

Că la apus de soare

Vor să ni-l omoare

Ciobanul vrâncean

Și cu cel ungurean

Chiar după păscut

Că e mai avut.

Râvnesc și urzesc

Un gând nebunesc

Vor viața să-i curme

Să ne lege în turme

Și după amurg

Să ne vândă în târg.

- Mioriță laie,

Laie, bucălaie,

Dar ce-a zis stăpânul,

Al nostru, românul?

- E cam șovăielnic

Și își scrie pomelnic

Ceva cu o nuntă

Și-o mamă căruntă

E doar istovit

Fără vlagă, sleit

Tu dă-te încoace

Să-i rupi de cojoace

Să-i joci în picioare

Să-i muști unde-i doare

Ești cel mai frățesc

Și mai bărbătesc,

Dar scarmănă-i bine

În seara ce vine

Că iarba-i de miei

Și dulăul de ei

Gonește-i la vale

Să ne piară din cale

Uitați să ne fie

Să se ducă-n pustie!

Și dulăul plecă

Și mi-i încăieră

În dosul stânii

Laolaltă cu cânii

Și-i scărmănă tare

De cerură iertare

Pe câmp alergând,

Din ochi lăcrimând.

Iar cel moldovan

Rămas ortoman

Își găsi un loc

Și făcu un foc

Sus în țara ielelor

Unde-i iarba fiarelor

Regina albinelor

Și ursitul zânelor.

Din desagă a scos

Un fluier frumos

Fluieraș de fag

Și zise cu drag

Un cântec de crai

Pe-o gură de rai.

Moldovan

de Vali Brașoveanu

1 mai 2023

Paradox, în gândurile mele,

Blocat într-un perpetuu lapsus,

Judecat și-nchis în RMN mental.

În repaus, creieru' creează haos, 

lichidat pentru posesie ilegală de sentimente, 

Viciile nu mai sunt plăcere, 

La sentința care parcă mai mult cere,

Reprezintă doar adaos.

Gândul ascuțit,

Lasă craniul cu sechele,

Scrijulit, cu tot ce n-ai mai vrut s-auzi de-o vreme,

Păreri de la oameni cu probleme,

Probleme de la oameni cu păreri.

Ceri sfaturi fără încheiere,

Atunci când zilele par sa treacă,

Doar când nu te uiți la ele,

Da' tu tot încerci, micind ochii,

Pierzi scopu' din vedere,

În intuneric, adevăru'-i greu de descifrat,

Plafonat pe caracter fără substrat,

Atunci devine tot mai evident că ignoranța-I cheie.

Denis Poetu' -,,Închis" 2023