Închis
Paradox, în gândurile mele,
Blocat într-un perpetuu lapsus,
Judecat și-nchis în RMN mental.
În repaus, creieru' creează haos,
lichidat pentru posesie ilegală de sentimente,
Viciile nu mai sunt plăcere,
La sentința care parcă mai mult cere,
Reprezintă doar adaos.
Gândul ascuțit,
Lasă craniul cu sechele,
Scrijulit, cu tot ce n-ai mai vrut s-auzi de-o vreme,
Păreri de la oameni cu probleme,
Probleme de la oameni cu păreri.
Ceri sfaturi fără încheiere,
Atunci când zilele par sa treacă,
Doar când nu te uiți la ele,
Da' tu tot încerci, micind ochii,
Pierzi scopu' din vedere,
În intuneric, adevăru'-i greu de descifrat,
Plafonat pe caracter fără substrat,
Atunci devine tot mai evident că ignoranța-I cheie.
Denis Poetu' -,,Închis" 2023
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Denis Poetu'
Дата публикации: 21 ноября
Просмотры: 67
Стихи из этой категории
Surpare
Ca stelele-n zori,
strălucirea
se topește-n fum,
sub plapuma tăcerii,
lupte-adevărate,
își fac drum,
hedonismu-nșelător,
ca noru'
aproape-ntunecat,
se prelinge
în inimi și minți...
suspine și umbre,
în dans se prind
înfrânte.
Balada cuvântului pierdut
Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.
Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.
Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.
Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.
Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.
Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.
Nonsens
Am sufletul tânjind spre viață,
Cu mâini murdare de speranță,
Căci explorez cu infinitate,
Gândul meu spre libertate.
Spre libertatea ce azi nu este,
Lăsând doar urme, să ne pese,
Și în zbucium de mișcare raeliană ,
Brăzdez pe piept urme de rană.
Iar pe meleaguri pline de dor,
Zi de zi devin mai chior,
Căci timpu, nu știu eu ce este,
Dar garantat, nu îmbătrânește.
Îmbătrânesc doar eu, ființă,
Cu gândul doar la neputință.
Degeaba-n sudori țin eu şteampul,
Când la final Timpul mi-e ștreangul.
Prea multă sensibilitate în italiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Troppa sensibilità
La scarsa sensibilità è positiva a modo suo. È bene essere sensibili, esprimere il proprio rammarico quando qualcuno ha vissuto avvenimenti meno piacevoli, stare con lui, ascoltarlo, rassicurarlo, comprenderlo, alleviare le sue sofferenze, sospirare con lui, piangere con lui. avvolgerli quando hanno freddo, fasciarli quando il gatto li ha graffiati (che è stata anche colpa loro se li ha graffiati, perché non sanno come giocarci), mettergli addosso un impacco di ghiaccio dal frigorifero per una distorsione alla caviglia, asciugargli le lacrime, dargli medicine per abbassare la febbre, balsamo per le labbra per evitare che si screpolassero, disinfettargli le cuticole sanguinanti quando non sapevano come fare la manicure, volevano avere le unghie più lunghe che avevano naturalmente, perché è la moda, e adesso hanno solo sangue addosso, mettiamo le zanzariere, così non le mordono tanto, non succhiano il sangue, non trasmettono la malaria o la febbre gialla, prendiamo degli insetticidi, se insistono ancora ad entrare in casa, prendiamo anche un ventilatore per diffondere l'odore degli insetticidi, teniamo la finestra socchiusa in modo che non entrino le zanzare ed esca l'odore dell'insetticida. Regoliamo la caldaia per dare anche acqua calda, non solo fredda, perché poi servirà ancora più attenzione. Le economie non tengono realmente conto dei bisogni individuali delle persone, sono più un bisogno egoistico di un uomo.
Non lesiniamo nemmeno sugli integratori che rinforzano il sistema immunitario, come la vitamina C, che ha un delizioso sapore di limone e non costa troppo, è conveniente, puoi ottenerla con una semplice limonata, quindi non abbiamo motivo di astenerci dall'acquistarla .
Prendiamole camicette spesse e morbide, buone solo per stare a casa. Prendiamo la loro maschera per la cura del viso, maschera che previene la comparsa precoce di zampe di gallina e rughe d'espressione. Siamo troppo giovani per avere le rughe!
In generale, la sensibilità è sorella della generosità e della cura, ma cosa facciamo quando va fuori controllo, raggiunge nuove vette, non ha limiti? È ancora una sensibilità benefica, sana e ben compresa? No certo che no. Già qualcosa nel nostro modo di essere scricchiola, e questa sensibilità è il sintomo principale. Sarebbe opportuno porsi delle domande: "Perché sono così?", "Sto esagerando?", "Cosa mi fa avere reazioni così intense di fronte a cose essenzialmente banali?"
Troverai la risposta persa da qualche parte nel tuo passato. La sensibilità di cui parliamo deriva da un episodio di vita traumatico? Non hai impiegato tutto il tempo previsto in un esame e da allora hai deciso di mollare tutto, pensando che non abbia più senso? Non ti sono state date le opportunità che speravi? Non sei riuscito, a causa delle circostanze, a fare qualcosa che avevi deciso di fare? Se la risposta è "sì" ad almeno la metà di queste domande, allora non stiamo parlando esattamente di sensibilità, ma di una reazione avversa a cose accadute, che ci hanno ferito momentaneamente e hanno lasciato dietro di sé una ferita completamente non rimarginata.
Come si potrebbe rimarginare una ferita del genere? Grattandolo sempre di più. Seduti e analizzati, da dove viene quella rabbia accompagnata da sensibilità? Hai avuto il coraggio di andare a non so quale università svedese. E a 19 anni ci vuole proprio coraggio, per prendere il volo, per lasciare la casa dei propri genitori, da una cittadina di provincia, appunto, a un grande polo universitario. E lì cosa vedere, la strada verso il successo e le facoltà interessanti da trasmettere nel CV, non è solo cosparsa di momenti sereni, che lei è una a cui piace urlare, urlare, umiliare gli studenti per non pronunciare perfettamente questa lingua del nord - germanica, che non conosco perfettamente i tempi verbali, che non padroneggio la grammatica e la sintassi... ancora perfetto? Non so nemmeno cosa sarebbe perfetto, quanto sarebbe perfetto, e non penso che la perfezione soggettiva dovrebbe avere importanza. Se esistessero degli standard oggettivi, allora sì, vale la pena rispettarli, cercare di raggiungerli, perché in questo modo il progresso può davvero essere misurato e osservato. Invece se sono obiettivi che solo uno vuole, gli altri no, non ha senso confrontarsi, tanto tanto non riusciamo ad apprezzare né a pesare nulla da quello che sentiamo. È certo che chi umilia gli studenti perché non sanno perfettamente ha il cuore di un guardaboschi che taglia gli alberi su un nastro trasportatore senza guardare cosa ha lasciato dietro di sé. Sì, i criteri di valutazione sono molto oggettivi, come puoi tu, una donna di 58 anni, che per tutta la vita si è circondata solo di svedese, considerare che uno studente di 19 anni deve essere tuo pari in maestria, in abilità? ? Siamo lì per imparare, se nascessimo pronti per imparare non ci iscriveremmo a nessuna specializzazione e basta, di cosa avremmo bisogno se lo sapessimo già? Non era più economico: niente affitto, niente viaggi in treno, niente dormitori, niente iscrizione alla biblioteca, niente cibo e molte altre utilità? È divertente cosa succede quando le donne di 58 anni ti giudicano in base ai loro valori. È come se uno studente offrisse la meditazione a un bambino di 8 anni. In quegli anni riesce a malapena a scrivere nella sua lingua, figuriamoci in inglese, francese... Non sarebbe traumatizzante iniziare a rimproverarlo perché non ha avuto il tempo di padroneggiare perfettamente i contenuti? Mentre? che la persona che dà lezioni private diventa vaga nell'espressione? Tempo, cioè, avrebbe potuto contrattare con la madre per chiederle di partorirlo a 5 mesi, e non a 9 mesi, come è normale, per venire al mondo prima, per imparare prima, proprio perché è quello che la persona vuole chi dà lezioni. C’è anche la questione del tempo terrestre. Finché viviamo sullo stesso pianeta, abbiamo tutti la stessa quantità di tempo, 24 ore, non di più.
Questa perfezione soggettiva degli altri dà origine a sensibilità di ogni tipo. Né ha senso aspirare a toccarlo. Non sappiamo cosa vuole la persona che non è felice con noi. Non sappiamo cosa pensa, come pensa, cosa preferisce, cosa non preferisce, quanto, cosa, come e in che misura.
La perfezione soggettiva degli altri è paralizzante, sia emotivamente che fattivamente. Se lo studente viene umiliato ogni volta che apre bocca, avrà ancora fiducia di avere la possibilità di diventare un buon oratore svedese? Troverà ancora la forza, nel profondo della sua anima, di andare avanti, di voler esercitarsi, leggere, migliorare, fino ad ottenere la fluidità, la cadenza e la musicalità della lingua? No, non c'è modo. Aveva buone intenzioni che sono andate in pezzi lungo la strada.
La perfezione soggettiva degli altri rallenta, reprime. Come se il tuo insegnante pianificasse ogni suono quando dirlo, come dirlo. Questa tecnica di apprendimento non ti intimidirebbe? Dov'è la passione, il fascino, la bellezza più irregolare e versatile del linguaggio? Quando avrai tempo per concentrarti sul vocabolario, sulla grammatica, sulla sintassi e su ciò che vuole quando l'attenzione è sempre su come parli? Non diventa un ostacolo insuperabile? Risolto come con i test a scelta multipla. Sei arrivato a una domanda di cui non conosci la risposta corretta, anche se hai già risposto bene. Cosa fai? Rimani bloccato lì e non vai avanti, solo perché non lo sai? Sarebbe una grossa perdita, sia per il perito che per te (in primis).
Come risposta alla perfezione soggettiva degli altri, dobbiamo costruire un nostro insieme di valori, la nostra stessa perfezione, la cui attenzione, essere oggettiva, per diversi motivi: non raggiungere quella sensibilità che ci impedisce di fare quello che vogliamo e sentire anche quello evolviamo, per quanto umanamente possibile, non essendo vincolati da altri, da altri aspetti e da altre circostanze.
Labirint
În labirintul nostru plin de patimi,
Ce se numește viață,
Conviețuim,
Cu toții, culori cu aceeași nuanță,
Înecate în marea cea de lacrimi.
Mulți ne-am pierdut de la plecare,
În labirintul încurcat,
Și-așa stingheri,
Ne-am îndreptat,
Spre drumul cel încins de soare.
Descurcăreți din cale-afară,
Cei mai viteji s-au arătat,
Și victorioși,
Dar au uitat,
Că drumul le-a fost îngustat.
Cel ce nu învață de pe drum,
Nu-i cel ce-a învins, ci trecător,
Adevărata învățătură,
E în mâna celui muncitor,
Ce ține soarele acum.
Astăzi, distrați și buimăciți,
Privim doar scopul din final,
Pe drum se așează colb în straturi,
Astăzi, este ceva normal,
Să avem victoria în dinți,
Dar mintea,
Iată,
Rămâne în labirint blocată.
Taina lor
,,Rabine!?” ...ma-ntrebat cândva un călător,
Cu îndoială, strecurată prin cuvinte:
,,Ce vă șoptesc, atunci când mor,
Bătrânii voștri să luați aminte?
Căci tulburați, de-atâtea ori,
Privind în gol, ciudați,
Cu ochi sticliți și păr vâlvoi,
Ca de strigoi, Vă ridicați.
Și vorbe fără noimă de rostiți,
Pierduți, îngândurați priviți,
Că-ndată amuțiți.”
Atunci...aș fi putut cumva,
Semeț să râd,
De zeci de ori,
Cum am făcut, ...șiret,
Din Tora recitând absent,
Vreun rând,
Clepsidra s-o răstorn, încet.
Dar i-am simțit cumva,
În glas, durerea,
Atâtor mii de ani, în care-a fost mințit.
Și i-am răspuns, prin timpul care spulbera tăcerea:
,,Ne spun: Mesia a venit!”
Другие стихотворения автора
Filmu' meu
Gândesc SF, ca Oppenheimer,
Încercând să fiu propriul meu idol,
Visând că pun mâna pe bandă,
M-am trezit ,subit, în filmu' meu...și nu-s regizor,
Vorbesc și plâng, la o comandă,
Dictat de un observator inert,
Totu' doar pentru un spectacol,
Fără public, cu un scop incert,
Singuru' actor fără lumină, deși filmează în deșert.
Chiar dacă platou'-i plin,
Pustiu' îi palpabil, și obscen de evident,
Actorii vin, și nu mai vor să plece,
Rămân în urmă doar gunoaie,
Îmbătându-se pe set.
Bani lichizi, plătesc cu traume,
Jet pe jeb de o ajuns și-n creier,
Blocat ca recuzită, sunt trimis la-naintare,
Să trec prin baltă de regrete,
Stupid, ce foame au de cadre,
Deși scenariu' nu-i complet.
Încă de mic, atacat, nu academic,
Acum forțat sa răspund per vers,
Pentru gândurile mele, închipuit profesionist,
Că primesc toate creditele,
Încă-ncearcă , da' nu-s convins,
Că merit pentru tot ce fac un sfert.
Ochii-mi proiectează scena-n cortex,
Îndoielile mă fac să nu fiu transparent,
Ce văd e tragic, un labirint complex,
De glume sumbre, duble-n înțeles,
Unde cârjele ard fără regret, sau nimeni sa-şi asume,
Cu sclipirile de geniu, normal că-ncepe și să tune,
Printre stropi apar poeți trecuți de timp absenți,
Și profeți în fuste,
La o înmormântare, cu arfe de balet.
Concret, privesc din exterior, în cutie corpu-mi coace,
Zace mort, io-s mesager,
Săritor din prag de moarte,
Uitându-mă la mine-n silă,
Că-ndulcesc marea cu sare,
Arunc critică, văzându-mă iar îngropat,
De personaje tranzitre,
Atunci lumea se ridică încet,
Extazu' se implică, însa-n mine nu-i prezent,
Rațiunea-mi ține izolat cavou', liniște,
Până ce-i claustrofob echou',
Doar lumina-mi e salvare...vreau să strig...
Da'-s blocat în prismă-nchisă.
Denis Poetu' -,,Filmu' meu" 2023
Una dintre ele...
Afară-i soare, în casă plouă, cineva o rupt baraca,
Fuego la microfon și Voltaj îi schimbă placa.
Iarbă udă, nu stropită, apă pură de la stat...
Sar copacii pe-arătură, fiindcă-i iar băută nașa.
Fiind în locul băștinaș, poți să vezi o fericire mare,
Oamenii sunt la grătare, copiii nu au stare,
Iși dau cu capu' de borduri, fetele stau la taclale...
Câinii au picioare...
Unu-ncearcă să-și combine vara...
Mai sunt răsaduri inferioare...
Bătrâni ca semnu' de-ntrebare... -> ?
Vor mișcare, pe sedentarism
Ies la vot, CĂ LINg sudoare.
D-ai frumos...prin ciroză, totu-i roz,
Emoji-uriile par să zboare,
Că-s golanii pe Tik Tok
Fără G-uri, au doar GheGhe-n buzunare.
Prin contrast, Techeș pă tine...
Faci în pat, când vine Stresu'...
Soarele lună devine,
Fără sens, se pierde sensu'....
În vecini, o stradă-n dreapta,
Vezi un altfel peisaj....
Sumbru și fără căldură,
Brusc rămâi fără limbaj...
Tună fulgeru' din tobe, fac raliuri ciorile...
Cad semințe fără număr,
Muiesc și-mprejmuiesc...
În seringe toate bolile...
Un delfin în colivie,
Îi Ies păianjenii din burtă,
Vezi scheleți, în carne vie,
Fără dulce... fără turtă...
Vampirii extenuați să sugă,
Cu zale, înloc de dinți,
Șobolani cu patru capete,
Și ei, la rându' lor, plictisiți să fugă...
Fix în mijloc, construit,
Pe-o fundație de cenușă,
Celor omorâți de vi,
Arși sadistic pe-o țepușă.
Un spital, în formă de B,
Și o vorbă sună...
Șoptit, in frica de cuvânt:
,,Acolo stă BABA NEBUNĂ!"
Prinși între pereți calcarici,
Clan de clică clandestină...
Clar, îi crezi medici arhaici,
C-au clacat, pentr-o cretină...
Întuneric abundent pe holuri,
Țevile de gaz au goluri și icoanele au coarne,
Viermii-s morți de la mâncare,
Voluntari înnvoluntari, blocați în roluri oarbe...
Baba stă pe patu' de spital, și doarme...
Unde soare nu răsare,
Avea să vină și apusu',
A pus dracu' p'-unu:
Să se-mpiedice de tocu' ușii...
Ș-acum v-a primi răspunsu'...
Ca băiatu'-mi dimineața,
Se trezește baba, fără jenă,
Într-un glas zice: ,,Davai ceas!",
Și se-apucă să le-arate-o schemă.
Își dislocă maxilaru', cască gura cât s-ajungă,
Strigă: ,,NEI!" Și crăcănat, în fugă...
Saltă doctoru'-n grumaz, ceilalți medici mor... de ciudă.
Îl suje pă omu' meu, și de glugă, în mișcare centrifugă.
Râde, în mișcări de salsa, face: ,,Dame tu Cosita!"
După 2 abdomene, se pornește: cocostârc...
Cu degetele fluturând, cu talent, își înghite limba,
Pleacă, fiindcă deoarece e târg.
Zdrobește zidurile-azilului, sare 4 metrii-n aer,
Cade la fractu'-n DM, te vorbește pe la spate,
Bagă un biliard cu sabia, după îți fumează-n baie...
Bungee jumping fără sfoară, joacă tenis cu grenade...
Brusc ajunge-n Costinești,
Face stage diving, zero rețineri,
Dacă nu ajungi la moaște,
Ajung moaștele la tine...
Bagă mingea sub tricou la folbal... ascunde gramele-n ghete.
Unui grup de tineri, le zice ceva cu SENS... fără oscilație...
,,N-am alunita pe lună și apa-i informație!", după fuge...
Ia autobuzu'-n stație, după tren, că s-a săturat de mers...
N-o uitat de unde-o plecat,
Baba e de cartier, se știe!!!
Revenind în loc natal,
Unde copiii-au capu' spart, pune Vali Vijelie...
Înarmată cu unghera, pentru foc, taie copaci,
Bea juma' de kil de gaz și se face praștie,
Stas pe rime, dă freestyle,
Aruncă dovleceii... lasă micii-n farfurie!...
Când o văd ca pune ketchup... nimeni nu se mai distrează...
Pleacă spre Prea Fericitu', visând c-o penetrează crucile...
Face pasu' în biserică, cu baticu'... se calmează...
Când se-adună toate babele... ea e una dintre ele...
Tot încerci...
Domn poet, te apuci de scris? Crezi că poți? Ia pixu'-n mână!
Etalează-ți bătăturile, cănd stai p-un vers o săptămână.
Ochii dor, coloana-i strâmbă, capu' bubuie, te face psihic,
Ia o pauză, amână, mai citește...când revi, ai tot nimic.
Ai strâns idei, da' nu se leagă,
Mai rapid te legi în beci,
Fiind alergic la progres, parcă inspirația pleacă,
Ai o strofă, vers cu vers, fie ea și slabă,
C-ai găsit o altă rimă nasoală, în afară de: ,,veci".
Las-o moartă, însfârsit foaia-i pătată,
Ai trecut Tabula Rasa, acum la următoarea treci!
Capu' de-ntrebări îl seci: Cum începi? Și cui-i pasă?
Că tu ai lilieci în casă,
La cum cauți prin cuvinte, ai în minte biblioteci.
Iar te-ntorci de-la-nceput dinnou,
Ș-acum urmează continuarea,
A doua strofă, a trei-a patra, devastarea-ți schimbă starea.
Vezi că: prima nu mai are sens, a doua are alt subiect,
A treia-i scrisă prea complex, și abia ce-ai terminat a patra,
Când observi c-ai intelectu' gata, macarale sunt destule!
Bagă FIFA, lasă arta! Că la cât de rea e,
La scăriile viitoare, mai bine ratează treapta!
Hai mai bine să: Calmează-te!
Că te văd că-ncerci întruna...
Lasă gluma, lasă arfele, dacă vrei ca să fi bun:
Ia-l de creangă p-Eminescu, și zi-ne în ce fază-i luna!
Fă eseu de zece pagini! Explicând ce anotimp e,
Umple foaia cu adjective, lasă arborii-n paragini,
Plebii n-au de un'-să știe, n-o mai nins la ei în casă,
Ca să aibă imaginații!
Epitete fără noimă, presărate cu limbaj arhaic,
,,Ai dracu' pungașii naibii!
Mă uit în dex, ca să par doxă,
Ș-ăstia cred că-s văr cu Stalin!"
Zi-le despre noi doi goi, într-o zi de joi!
Și că de la-atât banal în rime, mă doare puțin la...ploi...
Să dea bine la ureche, forțează și niște cuvinte,
Relochează-n texte verbe, fiindcă merge... zic ce știi?
Totul pentru: să rimeze!
,,N-am făcut degeaba școală, sensu' e direcție!
Cade foaia-n verticală, și ce dacă?
Nu se-aplică atunci când scri!!"
Și pentru orgoliu' tău, crede-te spuma din spume!
Spune-le la toți pe nume, că tu ești pe vers dulău,
Că tu scrii pe-o piesă, cât alții pe albume,
Și nimeni nu-ți poate spune, dacă ești, sau nu capabil,
Ei bine...uite-un adevăr:
Oribil cu felicitări! Penibil cu steluță!
Mediocru în cele mai rele stări! Ia ca premiu-o săniuță!
Cringe-u' a devenit palpabil,
Stai potol cu mintea-ți sumbră!
Ce? Te-ai fript cu limba-n supă-n vis
Și hata, te-ai trezit valabil?
Minus doi, acum stai jos! Ș-alunecă te rog din loc!
Până-n vale-n primu' gard... te oprești când auzi: POC!
Treci de el, pe stânga-i grajdiu', acol' se cere validare!
Patrupezi, cu ochii-n soare, care simt rodaj poetic,
Și devin experți în toate.
Nu te pun io să fi bun; lafel cum nimeni nu te-obligă,
Unde banu' nu contează,
Masele-ți dau viață... elita te ține-n priză,
Să critici e o invitare, d-aia multora l-e frică,
Nu vreau jocu', vreau schimbare, aroganța strică.
Mă oftic, că din păcate: mumia avea dreptate!
,,Ușor de scris, când n-ai nimic de zis",
Și așa e! Cu mult nimic, și foiile decorate,
Somitate cu cantitate lirică și castitate critică în spate,
A setat, si mulți ca el, un trend de haine deja-purtate.
Așa... și eu cum sunt? De-mi permit să critic...
Eu cu fiecare pas făcut, îmi vine tot mai greu să scriu,
Fac varice la degetul scurt, și ăl' mare-i mijlociu.
O fi foaia figurantă, sau face figuri de stil,
C-am desfigurat pixu',
Doar un click, fără cerneală,
Întâi cărbuni, după substanță,
Fiind metaforat de viu...
Mii de creiere spălate, ascunse de-o perdea de fum,
Inspiră siguranță de la fumuri expirate;
Cu buzele uscate, și cu oxigen în rate,
Cenzurează filmele deja rulate,
Să-și facă colier din filtru.
Ce vreau să zic e că:
Puțini își iau timp să asculte,
Ăia care-o fac, defapt nu înțeleg prea multe,
Ăia care ințeleg, simt nevoia să-te-ajute, cu păreri,
Tu le iei ca și insulte...
Blocat în cerc cu capete pătrate, nu vezi bine cum ești TU!
Oameni critică, aplaudă... indiferent, apreciază gestu'!
Ieșind în largul poeziei, dai de valuri cu cuvinte reci!
Și când geniu' nu-i de treabă, treaba e să tot încerci...!
Denis Poetu' - ,,Tot încerci..." 2024