Автор Irina Patraș
Итого
55 публикацииСлучайные публикации :)
Dragostea cea mare
În lumea noastră, iubirea strălucește,
Cu fiecare clipă, mai mult crește.
În ochii tăi, o lumină arzătoare,
Îmi spune că ești dragostea cea mare.
Prin vântul blând, pe câmpuri de dor,
Iubirea noastră curge, ca un izvor.
În fiecare atingere, în fiecare sărut,
Simt că iubirea noastra strabate tot mai mult.
Pe calea noastra, impreuna am pornit
Ca doi copii noi am devenit.
În lumina zorilor și sub cerul senin,
Destinele noastre se unesc, fără sfârșit, divin.
Vulturul cel necăjit...
În palma ta am transpirat...
În palma ta m-am izolat...
Ca un fluture izbit...
De al lumii val smintit...
Pe sînul tău am adormit...
Ca un suflet dezmeticit...
Ce-a luptat cu al lumii gînd...
Cu o lume pe pămînt...
Apucă-te de al meu piept...
Și cît cu raze te dezmierd...
Sărutămă încet ușor...
Sub lin cîntec de izvor...
Căci sunt o raza dezgolitoare...
Ce mereu dezbrac-o floare...
Chinuit de gînd sever...
Căutînd întreg eter...
Așa cu flama-mi cît te cuprind...
Fă-mă ca să fiu mai blînd...
Căci inima-mi e grea din piatră...
Ce c-o Dragoste ar vrea să ardă...
Această poezie e scrisă de personajul principal al unui poem mai amplu care se va numi "Hecto fiu de Flamă". Ea face parte din antractul poemului.
Voi mai posta și alte poezii și poate un fragment din poem ...
Alte detalii mai tîrziu...
Tablou post-comunist
Peisaj dezolant.
Blocuri triste ce adapostesc oameni si mai tristi, printre ganduri si conceptii comuniste.
Unde sunt?
Si unde-i fericirea noastra neprefacuta?
Condamnati la o viata anosta,
plina de regrete si te intrebi:
De ce?
Pentru ca pasii trecutului inca iti indruma calea,
iar bratele lui nu te slabesc din imbratisarea ce si-a pus amprenta
pe coloana.
In minte infloreste o evolutie,
dar printre spini si buruieni necuratate.
Si cand incearca sa se intinda
spre alte simturi
o confrunta ganduri vechi, imprimate
intr-o minte seaca si confuza
care nu intelege ce e o schimbare.
Si ii intorci spatele ghidat
de-un spirit greu al vremurilor stinse.
Si ghearele lui au sfasiat orice dorinta
de inaintare.
Privesti pe geam.
Un peisaj dezolant,
cu blocuri triste si suflete
captive in corpuri si mai triste.
Oare merităm?
Din cer cad picături de apă
Pe care toți le așteptăm,
Este o mare binecuvântare
Dar nu știu dacă o merităm
Suntem atât de plini de ură
Și am uitat să dăruim iubire,
În jur este multă minciună
Dar toți sperăm la mântuire
Ne ducem zilnic la biserici
Și ne rugăm la Domnul Sfânt,
Dar amânăm să facem fapte
Cât mai trăim pe-acest pământ
Pe mulți ne doare adevărul
Când cineva ni-l spune-n față,
Îl dușmănim pentru-ndrăzneală
Și mai apoi îl ținem la distanță
Ne vine tare greu ca să iertăm
Pe cei ce fără vină ne-au rănit,
Cu ușurință acuzăm și judecăm
De parcă niciodată n-am greșit
Iată de ce mă-ntreb de merităm
Să cadă peste noi picuri de apă,
Dar cine-s eu să judec, când știu
Că-n groapă cade..cel ce sapă!
Tu singură-ai rămas
O, câte inimi, rând pe rând,
S-au risipit fără vreo vină,
Dorind să-ți fure chipul blând,
Și frumusețea ta divină!
Și câte murmure sub lună,
Fiori din fiecare floare,
În tine-au căutat cunună,
Sub cerul tău să zboare.
O, câte umbre s-au sfârșit,
În ochii tăi de catifea,
Și câte stele au râvnit,
Să stea-n lumina ta!
Și cât noian de rugăminți,
S-a frânt tăcut la poarta ta,
Au plâns iubind atâția prinți,
Prin preajmă să îți poată sta.
O, câte zări s-au frânt în cale,
Ca trupul tău să fie zvelt,
Și atâtea doruri ancestrale,
S-au stins în tine pe nedrept!
Câți nori de ploaie s-au ferit,
Ca piele să-ți umbrească,
Ca albul tău cel nesfârșit,
Pe albul iernii să mărească.
Of, cât amor s-a perindat,
Și cântece din dulce glas,
Dar inima-ți le-a refuzat,
Și singură, acuma, ai rămas.
Nu ți-am mai scris demult, Trestiana...
Supraviețuirea m-a ținut atât de ocupat...Pe planeta mea, furtunile sunt tot mai dese, vulcanii s-au trezit cu toții. Cutremurele se succed zilnic, violente. Nu prea am unde să mă adăpostec.
Soarele apare atât de rar, încât pielea mi-a devenit transparentă. Dorm puțin, ascuns cât mai adînc în mine, și asta doar atunci când găsesc o cavernă, o gaură în pământ, un refugiu cât de mic unde să îmi pot aprinde sângele pentru puțină căldură, dar să știi că atunci când o fac, ies de fiecare dată din mine, să te caut.
O piatră sisifică mi-a crescut în inimă și uneori, atunci când singurătatea care mă vânează pare obosită, o urc puțin câte puțin cu speranța că voi putea cândva să o scot, astfel încât brațele să-mi redevină aripi.
De multe ori însă, precum în legendă, sunt nevoit să o iau de la început. Tot mai densă, mai grea, piatra se întoarce, se rostogolește, mă țintuiește. În acele zile mi-e cel mai greu, dar nu renunț. Chiar dacă mă simt foarte slăbit, mă opintesc și iarăși o împing. Când nu mai pot, o proptesc cu câteva amintiri care mi-au rămas de la tine. Le înfig sub piatră și trag nădejde să reziste până voi avea destulă putere să împing mai departe.
Jungla e nemiloasă și rareori găsec timp să îmi amintesc altă viață, să îmi fac planuri sau iluzii prea mari.
Stiu că nimic nu este ceea ce pare a fi și că de fapt sunt închis în propria minte, dar cutreier într-un labirint atăt de elaborat conceput încât nu am reușit până acum să întrevăd o cale de ieșire. Nici nu știu cine sunt, dacă pe aici mai există cineva, deși sunt convins că am zărit câteodată niște umbre umane furișându-se prin preajma mea. Într-o zi chiar m-am împiedicat de o cruce pe un deal arid. La fiecare extremitate avea urme de sânge și piroane înfipte adânc în lemn. La câțiva pași, o coroană din spini, m-a sângerat în talpă.
N-am mai putut să mai merg și m-am adăpostit în grota din apropiere. Am găsit acolo un cearceaf alb, pe care era pictat un om răstignit. M-am învelit cu el și am adormit imediat. Am visat că am murit și omul de pe cearceaf m-a luat de mână și am zburat. Era foarte multă liniște și multă lumină...orbitoare.
Nu mi-a spus nimic, dar ajunși într-un fel de sală de cinema, m-a așezat pe un scaun din catifea roșie chiar pe primul rând. Un rând care nu avea decât două locuri.
Am crezut că tipul de pe cearceaf se va așeza și el lângă mine, dar a dispărut.
De-abia când pe ecranul din fața mea, a început să se deruleze un film 7D cu viața mea, am știut că parfumul de lângă mine e al tău. Inconfundabil în univers.
- Taci ! Timpul vorbelor a trecut! Privește doar!
O femeie tocmai mă năștea pe ecran.
Când m-am trezit, pentru întâia oară după multă, multă vreme, cateva raze de soare se furișau în grotă, peste mine, rătăcitul învelit cu Iisus. Îmi amintisem de El și de mama. Parcă la orizont întrezăream o cale. Am zâmbit, am sărutat crucea pierdută în junglă și am plecat mai departe. O altă zi în labirint!
Литературные новости, стихи и культурные события прямо на твоём телефоне.
Подписаться на канал
Reformare
Gabriel Nicoara
18 ноября
Ce ai zis e rau, chiar oribil, tragic, da-i zis-o bine
Ploaia trăiește
Gabriel Nicoara
18 ноября
Frumos. Dar poate iti controlezi uneori, char daca rar, inima folosindu-ti caputu
Nu pot să te uit
Gabriel Trofin
18 ноября
Multumesc frumos! Ma bucur daca ti-a placut....
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 ноября
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 ноября
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 ноября
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 ноября
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 ноября
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 ноября
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 ноября
Bine scris!🤗