Nu mi-a fost frică nici cînd

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța înfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea a se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

Daca am sa mor, sa nu plangeti dupa mine

Ci sa va bucurati ca a fost un inger in aceasta lume. 

Sa nu imi aduceti flori pe mormânt

Ci sa imi asezati fiecare cate-un bun gând 

Să nu mă acoperiți cu țărână

Ci cu zambete sa ma îngropați. 

Atunci cand capacul peste mine se asează, 

 Iar eu am sa dispar din a voastra privire, sa nu aud nicio gură, doar aplaudați 

De pomană pentru mine, numai ganduri bune sa dați 

Căci după beneficii, toți suntem ahtiați 

Sa nu tânguiți dupa mine ca am murit

Ce sa va bucurati ca aceasta viața eu am invins

Pe crucea mea sa nu scrie ca nu mă veți uita niciodată, 

Ci povestea lupți mele in aceasta lume sa o sculptați

Sa scrie frumos povestea mea amăruie pe o lespede frumoasă, 

Iar de v-am gresit, greseala mea sa mi-o iertați 

Asa am sa am parte de o odihna plăcută 

Iar viermele neadormit, var fi impacat

Caci n-am trait degeaba, m-am sacrificat

Pentru fiecare dintre voi am luat parte la luptă

Am vazut si am trait
Povestiri de mic copil,
Găsind prieteni la tot pasul
Mi-am vazut viitorul acru.

Într-o lume-n tunecată
Îmi făceam din viata artă,
Desenând cu doru-n pană
Pe pânza timpului in goană.

Ger si planset de vifor
Scrie singur in viitor.
Singuratic stau și eu de zor
În al meu cosciug ușor.

Doar un strop de frumusețe
Să apară-n nopatea grea,
Ca să facă diferenta
Între moarte și-un dar.

Şi merg încet acum pe stradă,
Cu moartea mă întâlnesc în grabă.
Mă ia în braţe, mă sărută,
La ea în mormânt vrea să mă ducă.

Şi nu mie frică să o întâlnesc,
Ba chiar cu ea acum vorbesc.
Ea e frumoasă îmbrăcată,
Aşa cum mi-am imaginat odată.

Aş vrea cu ea ca să mă însor,
Atunci eu când o fii să mor.
Iar naşi eu prieteni am să îi pun,
Tocmai pe ăia ai mai buni.

Şi nuntă mare am să fac,
Aşa cum moartei îi e pe plac.
Iar muzică vă răsuna în cavou,
Că voi fii ginere din nou.

Şii îi voi avea drept pe nuntaşi,
Prietenii buni, părinţi şi fraţi.
Şi îi voi aşeza pe toţi la masă,
Ca să se ospăteze ca acasă.

Iar la final cu toţi să mi dee darul,
Şi eu să uit atunci amarul.
Căci viaţa asta îi de rahat,
Acolo unde pe pământ am stat !

Unde moartea întârzie eu mai vin, să te găsesc 
Printre liniştea eternă care tremură în pini, 
Printre acele ce-n ghemuri năucite se uncesc 
Şi mă leagă şi pe mine să mă prind cu rădăcini. 

Eu mă las să cad pe spate ameţit de plânsul ierbii. 
Glasul tău pe la ureche îmi foşneşte ca un vânt, 
Dar abia-i spre desluşire, căci s-aud cum saltă cerbii, 
Lovind aprig şi fierbinte cu copita în pământ. 

Şi tresar, că dintr-o frică c-aş putea să fiu trezit, 
C-aş putea să uit cărarea către locul fermecat, 
Unde moartea întârzie, amăgind un ceas grăbit, 
Să mă-ntoarcă -n amintirea ce de tine m-a legat.

sunt trupul neînsuflețit pe care nimeni nu-l îngroapă, 

o tainică strigare de ajutor care niciodată nu grăiește îndeajuns. 

mă poticnesc în ascensiunea acestei morbide călătorii 

care perseverează cugetul meu asupra suferinței. 

o, suferință care mă sfarmi îm mii de bucăți

și mă conduci spre disperare, 

nu realizezi că am fost odată și eu o mică scânteie 

cu aspirații la viitor? 

nu știi cât am tras și am zbătut să mă aflu în această clipă, 

și totuși îmi râvnești la rău. 

cad, nu mă mai ridic, 

cad, curg, sunt de neoglindid 

în paradisul efemer al realității vieții sau senina rază a dimineții. 

cad, plec și nu mă mai întorc, 

cad, mă duc ușor. 

șiroaie apa care din râurile paternității în această seară, 

colindată de glăsuirea ambientului plumburiu, 

mă face dintr-o dată să ies din nonșalanța aceasta caraghioasă 

cum de am ajuns aici? 

dezamâgesc, întristez și chiar supăr pe mai marii mei, 

pe prețuitul meu tată? 

am ajuns la capătul disperărilor, și am lumea toată

la picioare, la degetul mic. 

pot să iau acum decizia finală:

mâine pot începe din nou, cu dreptul

să conduc întreaga seninătate a viscolului inimii mele, 

sau să închei aici, să ating ultima pagină 

a monologului vieții mele. 

Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.

Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.

Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !

Să îmi spui iubito de mă mai iubeşti,
Să îmi spui iubito de mă mai doreşti.
Mi-ai spus că mă iubeşti precum o floare,
Precum şi cerul e droit mereu de soare.
Mi-ai spus iubito că sunt îngerul tău,
Căci eu am fost şi eu voi fii mereu.
Cel ce te călăuzeşte spre Calea Lactee,
La început aşa mi-ai spus femeie.
Tu mă iubeşti cu întreaga ta făptură,
Am înţeles când tu m-ai sărutat pe gură.
Căci tu vei sta iubito lângă mine,
Căci fără dragoste tu nu mai ai zile senine!

Stau în casă la fereastră,
Și privesc spre bolta albastră.
Sus pe cer eu privesc luna,
Și luceafărul într-una.
Zăresc o stea căzătoare,
Ea-i iubirea călătoare.
Se desprinde dintre stele,
E iubirea vieții mele.
E iubirea mea curată,
E iubirea adevărată.
După al ei surâs tânjesc
O îndrăgesc și o iubesc.
La mine ea se grăbește,
Și-mi șoptește la ureche.
Te iubesc scump puișor
Noapte bună, somn ușor!

 A început, marea escrocherie în ţară,

Cu alte moaşte, scoase acum afară.

De popii, cei mai escroci prostesc,

Pe acest popor, credul românesc.

Se plimbă acum, pe stradă cu racla,

O plimbă ei popii, escrocii cu roaba.

Cu oasele, într-un mare sicriu,

Ale Sfântului Dimitrie, care zice că îi viu.

Pe români să meargă, îi prostesc acum popii,

Să vină să pupe racla, cu oasele morţii.

Ei spun că dacă, pupi oase moarte,

Vei avea, mare noroc în toate.

Aceşti popi, escroci şi mari hoţi,

Îi prostesc acum, pe românii toţi.

La ei să vină, să pupe îndată racla,

Şi la escrocii de popi, să le facă plata.

Că popii prostesc, românii cu racla,

Că vor avea noroc, când ei fac plata.

Iar românii, proşti şi creduli de fel,

Fac plecăciuni, la popi şi la raclă niţel.

Şi apoi românii constată, că au fost înşelaţi,

Fiindcă de oase moarte, nu au fost ajutaţi.

Ba mai mult unii, când se întorc spre casă,

De moarte, în accident de maşină nu scapă.

Şi atunci cum să fii prost, să crezi în oase,

Că acolo în racla cu geam, stau nişte moaşte.

Iar popii peste noapte, se îmbogăţesc se ştie,

Datorită unui popor, îndoctrinat de ei în prostie !

Astăzi în partea de vest a țării,

Undeva în apropierea serii.

Un cutremur sa întâmplat,

A fost mic dar nimic nu a devastat.

La o adâncime mică a fost,

N-au fost victime de loc.

Dar sperietura a fost tare,

În Oltenia cea mare.

Din Vâlcea, Olt și până în Gorj,

Din Mehedinţi și până în Dolj.

Oameni mulți s-au înfricat,

De cutremur ei s-au panicat.

Și cum era apoi de așteptat,

Unda seismică ea sa deplasat.

Și în alte judeţe acesta sa simţit,

Dar nu a făcut pagube, nimic.

Nu a fost de intensitate mare,

Doar cinci virgulă doi grade se pare.

Dar a fost cutremur de suprafață,

Nu a căzut vreun bloc sau casă.

Că de cutremurul era mai mare,

Atunci în aceste judeţe era teroare.

Erau morți, blocuri și case,

Multe de cutremur dărâmate.

Că în Oltenia acum se spune,

Că aceste cutremure nu sunt bune.

Dar fiindcă sunt de intensitate mică,

Lumea nu trebuie să stea acum cu frică !

Pe cîmpie la Mărăşti,
acolo românii zăreşti,
Pregătiţi cu arma în mînă,
nemţilor să se opună.

Şi într-o Joi de dimineaţă,
pe o vreme călduroasă,
Averescu a ordonat,
românii ies la atac.

La atac cînd au pornit,
baionete au pregătit,
În izmene şi desculţi,
la germani ei s-au opus.

Moldova ca să o ocupe
şi pe noi să ne subjuge,
Ostaşi mulţi au mai pierit
şi românii au biruit.

La Mărăşti lupte s-au dat
şi mult sînge s-a vărsat,
Corp la corp s-au înfruntat,
cu germanul cel dotat.

După lupte seculare,
am avut victorie mare,
Mulţi soldaţi aveau să moară,
pentru glie, pentru ţară.

Pentru cei ce viaţă au dat,
la Mărăşti s-a ridicat,
Un mausoleu din piatră,
de eroi să amintească.

Că în primul război mondial,
au murit pe acel altar,
Mulţi români adevăraţi,
pentru glie, pentru fraţi.