În uniforma grea, timpul s-a scurs,

Pe drumuri de onoare, în umbra de curse.

Dar astăzi, vântul schimbării îmi șuieră,

Retrag pasul din linia militară.

Echipamentul cândva purtat cu mândrie,

Azi e depus, în amintiri înfășurat.

Pe câmpul de luptă, am fost un soldat,

Dar acum în inima mea, altceva bate.

În ochii mei se oglindește amurgul,

De pe câmpia militară, privind în trecut.

Gândurile mele, ca stelele din cer,

Își găsesc drumul, către un nou început.

Am luptat cu devotament și cinste,

În uniforma de culori strălucitoare.

Dar acum, inima își caută liniștea,

Sub cerul liniștit, în zbor de pasăre.

Gândurile mele rătăcesc, ca soldați ai visului,

Într-o lume nouă, departe de tunete și strigăte.

Prin prisme diferite privind destinul,

 Retragându-mă, dar nu uitând niciodată.

Din lumea militară, trec acum în alt univers,

Cu gândurile ce dansează, ca frunzele în vânt.

În fiecare pas, îmi simt eliberarea,

Din cariera militară, spre visuri ce mă cheamă.

O nouă pagină se deschide în cartea vieții,

Cu speranțe și vise către orizonturi nesfârșite.

Retragerea mea, o transformare cu tălmăcire,

Din câmpul de luptă, către lumea iubirii și fericirii.

Prin noaptea lină dansează fulgi,

Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.

În tihnă cad, în hore de iarnă,

Povești nescrise în inimi se întemeiază.

Aerul rece îmbracă lumea-n alb,

Pământul doarme sub un văl înzăpezit.

Fulgi mari, ca stele căzătoare, 

Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.

În liniștea lor, se aștern cu gingășie,

Povești de iubire, de vis și bucurie.

Fulgi mari ce zboară în vântul serii,

Pe drumul lor, desenează magie.

Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,

Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.

Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,

În taină, în inimi, e permanent adăpat.

În zborul lor efemer, povestesc tăcut,

Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.

Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,

În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.

În adâncul serii cu umbre tulburi,

Se nasc dileme, ca vise suri.

În colțuri de timp, gânduri se ivește,

Dorința de pace, privirea se prinde.

Sub umbra gândurilor, pasul se oprește,

Pe cărarea vieții, întrebarea se naște.

Dilema apasă, în liniștea serii,

Retragerea cheamă, cu glas de mister.

În cărțile vremii, cu pagini palide,

Se scrie povestea, a vieții străbătând grădini.

Dar ochii obosiți, privind în urmă,

Descoperă amintiri și clipe ce curg ca râul.

O, dilemă adâncă, cu sentimente grele,

Când sufletul cântă un cântec cu ele.

Retragerea bate, ca un clopot de dor,

Dar viața strigă încă, cu glas de izvor.

Și-n fiecare pas, în fiecare clipă,

Se simte cugetul, în suflet ce țipă.

Să te retragi sau să lupți mai departe?

Această dilemă, în minte o poarte.

Călătoria e lungă, dar serile sunt scurte,

Retragerea, o alegere ce-aduce tăcere.

Dar în inimă ecoul trecutului răsună,

În dilema adâncă, viața își croiește calea.

Un vânt suflă peste mări și țări,

Un val aduce schimbări și-nvățări.

O rețea nevăzută se întinde,

Lumi diferite, acum se prind.

Credințe vechi, în fața noilor zei,

Caută sens în aceste vremi grele.

E luptă între tradiții și modern,

Între sacru și profan, un etern semn.

Dar poate-n valul globalizării,

Se află și-o șansă de împăcare,

Un dialog între culturi și credințe,

O punte spre înțelegere și iubire.

Pe mări învolburate, o corabie plutea,

Cu pânze sus, mândria ei se arăta.

Dar sub covertă, uneltiri și hoții,

Rodeau din ea, ca niște șobolani.

Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,

Corabia, lovită, începu să se scufunde.

Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,

Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.

Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,

Și-a văzut nava cum se duce la fund.

Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:

"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"

Și cei rămași, uniți de un dor nestins,

Au reparat corabia, cu trudă și credință.

Au aruncat hoții în mare, fără milă,

Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.

Corabia, renăscută din propria-i cenușă,

A navigat din nou, spre zări neatinse.

Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,

Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.

Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,

Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.

Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,

Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.

Pe-un vânt de toamnă, ’n anul ’59,
Două jumătăți de pâine tăiate de moarte,
Țara de jos și țara de sus așteptau să răsară
Din același pântece de pământ și soarte.
La Iași și la București, aceleași flăcări,
În palat, în cârciumă, în ogradă,
Un singur cuvânt, o taină pe buze:
„Să ne-ndreptăm cu fruntea către ziadă.”

Ion-Al. Cuza – un nume ca o sabie,
Înfruntând potopul străinului grai,
Și cu el, Golescu, Kogălniceanu – isteați,
Țesând cu fir de dreptate un viitor mai grei.
Făcură lege dintr-o dorință veche,
Dintr-un bocet veșnic de pe malul Prutului,
Dintr-o horă întreruptă ’n vremuri de bejenie
Și-un strigăt de “Unire!” trezit din piatra scaunului.

Fu ziua de 24, când soarele, mai gata,
Făcu din două steaguri o singură pânză vânătă.
Clopote spărseră liniștea ca gheața,
Și-un nor de flori căzu peste oastea-ntăiată.
N-a fost lovitură de spadă, nici semn pe cer,
Ci înțelepciune-adunată ca un grâu sfânt,
O mână întinsă peste Milcov și peste Olt,
Și-un semn de condei, aprobat de sânge și de cuvânt.

Atunci se înfiripă un trup cu două inimi,
Cu doi munți în spate și un fluviu ’n cale.
Țăranul își ridică ochii de la brazde,
Văzând cum se-ncheagă o nouă poveste.
Și deși multe bătălii mai avea să vină,
Și coroana de oțel era-ncă ’ntemnițată,
Această zi rămase ca o piatră de hotar,
Când România – ca un pom – din două ramuri fu ’ntreagă, ’ncrengată.

Azi, când trecem pe lângă Coloana Unirii,
Să auzim în vânt vuietul acelor vremi:
E glasul lui Cuza, e raspa plugarului,
E zumzetul a milioane de nădejdi adunate.
Căci unirea n-a fost un capăt, ci o ușă,
Prin care-am intrat cu toții în istorie –
O patrie cusută cu ață de mărire,
Țesută în 1859 din dor și dintr-o bucurie.

singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită

de noiembrie

este să-ți calci umbra  pe coadă

să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor

să-ți bagi picioarele în ea viață

în el serviciu 

unde trebuie să semnezi neapărat condica

să răspunzi la același stupid

How are you men

care te scoate din minți

s-asculți conversațiile despre vreme

despre politică

pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine

nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine

cum să dai afară un câine

întreabă  și șeful retoric

ridic din umeri

da

mă gândesc

nu-i  corect  să dai afară din casă un câine

pe o vreme ca asta

cu omul e altceva

fak you men

câinele însă e sfânt

e cel mai credincios prieten al omului

femeia pune întodeauna condiții

câinele te iubește necondiționat

latră

nici nu mai contează dacă are pureci

limbrici

dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie

cu seherezada

n-avem noi reacții la alte rahaturi

precum statul de drept

diaspora

apropierea planetei Nibiru

suntem penibili…

Oamenii cele mai nemiloase ființe de pe pământ

Se judecă și se bagă unii pe alții în mormânt

Pentru a lua faimă,teritoriu,avere,

Sunt flămânzi după putere

Copleșiți de sentimente și emoții,

Se uită doar la ei,hoții

Violența îi ajută să se definească.

Din ei o dorință începe sa râvnească

Niciun pic de empatie în inima lor

Nu se gândesc la viitor

Se uită la orice greșeală,

Se plâng că au o viață amară.

Bunătatea pe om îl părăsește 

Invidia în ură crește

Viciu după viciu apare

Virtutea parcă dispare

Din cauza lor pământul moare,

Din cauza lor lumea dispare.

Mie,mi-e rușine să fiu om

Dar ție dragule cititor?

Tatălui vostru, de aici, pe pământ,

Cinstiți-i numele său,

Ascultaţi vorba sa,

Bucuraţi-vă în casa sa,

Ca un copil, toată viaţa.

Pâinea pe care v-o pune pe masă,

Cea, cu multă trudă muncită,

Să vă fie mereu mai gustoasă,

Decât orice ospăț, decât orice ispită.

Plângeţi pentru lacrima sa,

Iertaţi-l atunci când nu mai poate,

Şi fericiți-vă împreună, în toate.

Amin!

Ce e viata
Viata e un fir de ata
Ce atarna in vazduh
Scrieti lectia de viata
Si invata sa o asculti
Ce e viata o secunta
Ai clipit si nu mai esti

Venim pe Pământ cu o chemare,

Printre jucării, simți când apare ;

Să fii medic, fotbalist, orator,

Iubitor de țară și de popor.

Crești, te instruiești și știi ce vrei,

Istoria te împrietenește cu patrioți eroi,

Știința și tehnica te îmbie să știi,

Ai de unde alege...ce vrei să devii.

Poate un scriitor, că subiectele-s pe alese,

E un cadou frumos, să oferi o carte,

O porți cu tine, chiar de pleci departe;

Sau o carte cu versuri, din suflet culese.

Deci, alternative sunt, doar să știi alege,

Pe ce pui peceta, să aibă o lege.

Să știm ce facem cu viața, ce-am primit-o ca dar,

Licoarea miraculoasă, servită la pahar.

Mă opresc, o clipă, să caut într-un ieri,

Comoara risipită a altor primăveri.

Dar strâng în palme rodul și tot ce-am învățat,

Păstrând în suflet cerul, curat și neîntinat.

O clipă, cât o viață, mai mult sau mai puțin,

Reînvie, prin ceață, fărâme de destin.

Privesc cu mândru zâmbet spre tot ce am clădit,

Un drum croit prin pietre, dar drept și împlinit.

Visul și realitatea se împletesc pe rând,

Îmi sunt amestecate de fiecare gând.

Aleg să cred în bine, în forța de-a visa,

Căci viața e o artă și o voi onora așa.

A fost... Dar cine poate să separe, precis,

Trăirile schimbate cu timpul într-un vis?

Rămâne însă urma unui pas curajos,

Ce-a transformat tot greul în ceva luminos.

A fost... Dar cine știe dacă mai are rost,

Când nimic va mai fi din toate cate-au fost?

Are un rost prezentul, e darul cel mai sfânt,

Să las o urmă caldă pe acest pământ.

Zâmbesc nedumerită, că am uitat să plâng,

Sunt foarte obosită și zilele mă strâng.

Dar mă ridic spre soare, cu ultimul fior,

Să-mi scriu cu demnitate destinul viitor.