Cronici de epocă
singura certitudine este biletul tău
de pe noptiera
scriai că pleci să-ți cauți drumul
de-atunci torn incontinu apă la rădăcina gândului
așteptând să răsară un firicel de speranță
n-a avut niciun sens să pleci din viața mea
pe ușa din dos a iubirii
lăsându-mă să trăiesc fără inimă
fără memorie
într-un corp mort
s-au ofilit și magnoliile albe
în glastră
care trăiau ca și mine
din dragoste
n-a mai rămas în urmă decât ruinele amintirii
învăluite în valuri de fum și flăcări mocnite
ca după un război fratricid
necâștigat de nimeni…
.
singura certitudine este biletul tău de adio
pe care ai lăsat să picure din întâmplare
o lacrimă…
Категория: Мысли
Все стихи автора: aurel_contu
Дата публикации: 8 февраля 2019
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 1746
Стихи из этой категории
Recurențe
a scrie în zilele noastre
este un fel de a-ți pierde timpul
nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook
stereotipuri precum „bună ziua”
sau platitudini
un fel de filozofie ieftină despre nimic
într-o gramatică aproximativă
poezie albă
la propriu
cu poza personală aferentă
care ar trebui să acopere lipsa de idei
talentul
oricum acesta nu contează prea mult
criticii literari sunt pe cale dispariție
n-au mai rămas decât niște ipochimeni
jalnici
care scriu cronici pe bani mulți
și favoruri
ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor
un mixaj siropos cu multe frustrări
și lacrimi
nimic nu mai este ce-a fost
anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3
mileniul internetului egalizator
a telefonului mobil
a ieșirii din homo sapiens
și intrării în homo deus
non organic
ultima etapă a evoluției ființei umane
dar nu și cea din urmă...
Să treci indiferent pe lângă o pasăre moartă
Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări
nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă
indiferent
și să nu-ți ocolești rușinat sufletul
dacă am bănui câtă durere se ascunde
în moartea unui pui de vrabie
am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă
un semn că ne pasă
vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple
și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte
fiindcă moartea nu poate fi decât o înfrângere
Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită
de cântecul presurei galbene
păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc
că suntem efemeri
nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni
în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre
am fost însă și atunci nepăsători ca și acum
până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…
Ispite
nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei tale
că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal
cu statui vivante
(asemenea orgoliilor noastre!)
nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil
care atrage cel mult zâmbete
îți simți sufletul ruginit
scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult
prins la mijloc
exclus
neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea
adică tot mintea
cea care afirmă și neagă în același timp
complicând totul
denaturând totul
cu ani în urmă
am văzut um om sărutând o piatră
„ aceasta e singura mea certitudine!”
mi-a răspuns
„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Andreea
Frumoasa mea, ce drum frumos ai ales
În viața ta, acum către stele pornești
O nouă carieră strălucește în fața ta
Și eu sunt mândru să te văd cum uiți de greutate.
Cu pasiune îți urmezi visul cu flacără
Și în inima mea, dragostea pentru tine e-ncreștinată
Sper că fiecare zi să-ți aducă bucurie și izbânzi
Ca tu să fii mereu fericită și împlinită.
Drumul poate fi lung și uneori anevoios,
Dar știu că vei reuși cu puterea ta,
Fiindcă iubirea mea te va purta mereu în brațe,
Chiar și când zorul se ivește în calea ta.
Mama
În albastrul senin, unde stele dansează,
O mamă iubitoare, în ceruri străluce,
Ca un înger păzitor, în lumina lunii,
Îmi veghează drumul, în noapte și-n zori.
Privirea ei blândă, din înalt suspină,
Îngeri o înconjoară, într-o armonie divină,
Un zâmbet pătrunde dincolo de nori,
Cu iubire maternă, mă atinge și mă coboară.
În ploi de stele, clipele se despletesc,
Amintirile cu ea, în inima-mi cresc,
O prezență invizibilă, dar mereu vie,
Ea mă veghează din ceruri, în eternitate.
Prin vântul tăcut, simt al ei sărut,
Îmi șoptește în suflet că sunt ocrotit,
În amintiri colorate, ca un tablou divin,
Ea trăiește în mine, în fiecare răsărit.
Fiecare floare ce-nvață să înflorească,
E un sărut de la ea, o iubire ce nu moare,
Cu razele soarelui, în razele ei găsesc,
O mamă eternă, ce în suflet mă încălzește.
Prin vise și stele, ea veghează mereu,
O mamă în ceruri, dar în inima mea mereu.
În zborul păsărilor, în mirosul de flori,
Mama mea, eternă, trăiește în povești de noi.
Другие стихотворения автора
Simone, profesoara mea de dans
unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre
care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru
Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul
ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…
Sensuri
se mai resoarbe o zi din buboiul acesta urât
denumit viață
colcăie de puroi și se scurge în noapte
sufletul stă înghesuit într-o scorbură părăsită
abia respirând
îi simt lacrimile pe inimă
la ce bun acest chin
mă întreb
să-ți trăești viața ca o viperă
cu sângele rece
într-un tufiș
la ce bun tot acest zbucium
atâta pierdere de timp
pentru treburi atât de mărunte
precum serviciul
mersul la supermarket
păstrarea unei relații de suflet în contra naturii
când mâine sosește în sfârșit
primăvara
femeia cu ochi de smarald
în rochia ei albă de mireasă eternă…
De profundis
niciodată viața nu e îndeajuns de încăpătoare
rămân permanent lucruri de terminat
altele de început
la un moment dat nu mai e loc să arunci un ac
între acestea
să le așezi într-o anumită ordine
pe cele neimportante
în debaraua cu schelete cuminți
pe cele strict necesare
în lista scurtă cu priorități
și iluzii
din păcate nu se întâmplă așa
viața are regulile ei
cel mai adesea de neînțeles
aduce în prim plan întâmplarea
hazardul
instaurând propriu-i liber arbitru
crezi oare că noi ne-am întâlnit întâmplător
în dimineața aceea de martie
în cimitirul acela cu cruci și strângeri de inimă
mai fuseserăm pe acolo de sute de ori
să ne plângem în liniște morții
trecusem unul pe lângă altul indiferenți
ca două planete care se rotesc invers
una față de cealaltă
și deodată
trezit parcă din vis
am văzut Soarele strălucind în ochii tăi
arzându-mi inima
și din clipa aceea nu te-am văzut decât pe tine
trăindu-mă…
Uimire
vântul acela apăruse de nicăieri
îmi umpluse ochii cu puf de păpădie
și praf cosmic
doi grauri imitau dintr-un salcâm o fugă de Bach
la virgulă
mai încolo ziua se topise în brațele nopții
în pași de tangou vienez
mă întorceam pe drumul spre casă
printre zeci de fluturi zglobii și zumzete
îmi vibra inima ca un diapazon
ascultând arpegiile brazilor de pe margini
deveneam la rându-mi muzică și instrument simțitor
într-o simfonie celestă a florilor
cum aș putea să-ți descriu în cuvinte acest musical dumnezeiesc
de pe un Broadway al inimii,,,
Entropie
există zile în viața mea când mă cutremur
pe o scară Richter de la unu la zece
(cel mai adesea spre opt!)
atunci se prăbușesc toate castelele de nisip construite în mine
și mă trezesc dintr-o dată singur printre ruinele minții
printre mormane de moloz și cadavre
desprinse din gânduri
cine n-a văzut zidurile Ierihonului dărâmându-se ca-ntr-un joc de puzzle
n-a văzut nimic
nu poate să-și imagineze ce este în mintea mea
pe care o simt ca un obiect fizic
înțepenită între oasele craniului
separată de trup
oglinda din perete îmi arată un om bântuit de un spirit malefic
parcă ar semăna cu bunicul plecat intempestiv la cules de stele
cineva îmi spusese că oglinzile din casa în care se află un mort
trebuie acoperite
uitasem
deja îmi văzusem propriu chip în oglinda eternității
în care apăream mort
și mă cutremur
nu știu cum mi-a venit o asemenea prostie în cap
dar acopăr oglinda
ba chiar mă bate gândul s-o sparg pe ascuns
să rup fila aceasta din Cartea Destinului
ca Polichinelle
mintea mea e plină de contradicții
nu-și asumă niciodată nimic
nu te poți baza pe reacțiile ei instinctive
pe contrareacțiile ei
conștiința morală îmi apare ca un simplu proces entropic
de dezordine și de destructurare a minții
în termenii celei de-a doua lege a termodinamiici
un efect secundar al creșterii entropiei
sfârșitul...
Ambuscada
Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.
– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…
Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.
– Prezent.
– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…
– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.
– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…
– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.
– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.
Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.
– Aveţi cuvântul pe fond !
– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !
– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?
– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…
Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.
– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !
Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.
– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…
Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.
– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?
– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.
– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !
– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !
Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.
– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?
Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.
- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!