Cronici de epocă
singura certitudine este biletul tău
de pe noptiera
scriai că pleci să-ți cauți drumul
de-atunci torn incontinu apă la rădăcina gândului
așteptând să răsară un firicel de speranță
n-a avut niciun sens să pleci din viața mea
pe ușa din dos a iubirii
lăsându-mă să trăiesc fără inimă
fără memorie
într-un corp mort
s-au ofilit și magnoliile albe
în glastră
care trăiau ca și mine
din dragoste
n-a mai rămas în urmă decât ruinele amintirii
învăluite în valuri de fum și flăcări mocnite
ca după un război fratricid
necâștigat de nimeni…
.
singura certitudine este biletul tău de adio
pe care ai lăsat să picure din întâmplare
o lacrimă…
Категория: Мысли
Все стихи автора: aurel_contu
Дата публикации: 8 февраля 2019
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 2652
Стихи из этой категории
Am crescut din dor
Ascultă bine aceste lacrimi
Ce-ți sunt vărsate iar în versuri,
Ascunde-te de-a tale patimi
Și amintește-ți a lor sensuri.
N-ar fi frumos să arăt spre vină
Și nici măcar să mă apropii,
Dar, transformându-mă în ruină,
Mă calci ușor cu dosul tălpii.
Mă distrugi cu indiferența,
Crezând că-mi dai doar libertate,
Dar eu aș vrea să-ți simt prezența
În suflet, pe o eternitate.
Din vina ta, ușor iubesc,
Crezând și-n simpla lor vrăjeală,
Dar ajung doar să greșesc,
Fiind doar a lor „momeală”.
Îți simt dragostea-n privire,
Tulburată-n fiecare seară.
Păcat că nu-i poți da citire
Sufletului ce te doboară.
M-ai rănit cu a ta tăcere,
Cu lipsa ce nu mă salva.
Am căutat mereu putere,
Dar, tată, oare te mai pot avea?
Răni și amintiri
De ce se numește trecut?
De ce,fiindcă simt că nu mai trece.
Simt că rămâne înfipt în șale
Rămâne mai rău ca la-nceput
Chiar dacă vrei sau nu ai vrut.
De ce trebuie să te descrie
Niște vorbe vechi ca mama?
Vechi,încă din copilărie.
Greșeli făcute de un om necunoscător
De un om care doar se plimba seara.
Urăsc acest trecut netrecător
Dar defapt îl iubesc pentru acele minunate amintiri
Îl simt ca și cum ar fi Yin și Yang
Bine și rău, plin de oștiri.
Uneori mă aleargă în cele mai bune momente.
Neașteptându-mă,
Așteaptă după mine.
Pândește,mă sună,
Mă cheamă la el ca să îmi dea testamente…
Jurnal pierdut
Se-aud fantomele plângând
Si ei cum rand , tăind, țipând
Iar eu cu sângele mă lupt
Și cu durerea lor în gând .
Și-i simt cum parca ei suspin
Când mii de membre eu străpung
Înspre tăiat și pierzaciuni ,
Și parcă tot mai tare plâng.
Acolo ,ei vor fi mereu ,
Cu alte mii și mii de mii
Ce vin țipând la Prometeu ,
Dar nu-i aud decât doar eu.
Rule no 1
Rule No 1
I broke to rule, the sacred rule to happiness
Once i cry everything stops, once she breaks the world goes on. Its not fair how loyal she is, she gives her life for someone like me and the life i give its worthless for a soul so pure
The way she acts, the way she loves me, im her muse her everything, im hers and she is mine but she loves to see me happy but that makes her wanna cry, I guess, because she cares, she cares for me but i hate the way she fights, i hate that im the reason she cries
It says its fine and it was a long time ago, but the pain in her heart she keeps hidden and the only place it goes its her paper, mirroring her soul and thoughts. She wants to give me the world even though it means hers will also break…
I broke the rule, rule no 1…
disensiuni/3
un fluture origami
s-a pierdut
printre crizanteme.
÷
sub ascuțișul arivismului,
tăcerea
justifică lașitatea.
Deasupra noastră
Revină-ți vântule din amorțeală!
Împrăștie prin boarea ta-n văzduh
A vieții înfățișare ideală,
Sfințită-n ceruri de cel duh!
Adună-i pe cei buni, o lume,
Ce-n calea gândului se-ntrec
Cu litere și cifre-n sume,
Iuțeala minții ce-o petrec.
Să împletești cu ani și ani
A timpului rotire-n infinit,
Ca spiritele, vechii castelani,
Să țină Universul neclintit.
Presară semințele vieții.
Să crească bujorii din apa vie.
Și udă-n roua dimineții
O prea frumoasă "împărăție".
Cu sceptrul ce destinu-l ține
Să-nobilezi pe cei sortiți
Să poarte spiritul în sine,
Și gând de-a nu fi părăsiți.
Am crescut din dor
Ascultă bine aceste lacrimi
Ce-ți sunt vărsate iar în versuri,
Ascunde-te de-a tale patimi
Și amintește-ți a lor sensuri.
N-ar fi frumos să arăt spre vină
Și nici măcar să mă apropii,
Dar, transformându-mă în ruină,
Mă calci ușor cu dosul tălpii.
Mă distrugi cu indiferența,
Crezând că-mi dai doar libertate,
Dar eu aș vrea să-ți simt prezența
În suflet, pe o eternitate.
Din vina ta, ușor iubesc,
Crezând și-n simpla lor vrăjeală,
Dar ajung doar să greșesc,
Fiind doar a lor „momeală”.
Îți simt dragostea-n privire,
Tulburată-n fiecare seară.
Păcat că nu-i poți da citire
Sufletului ce te doboară.
M-ai rănit cu a ta tăcere,
Cu lipsa ce nu mă salva.
Am căutat mereu putere,
Dar, tată, oare te mai pot avea?
Răni și amintiri
De ce se numește trecut?
De ce,fiindcă simt că nu mai trece.
Simt că rămâne înfipt în șale
Rămâne mai rău ca la-nceput
Chiar dacă vrei sau nu ai vrut.
De ce trebuie să te descrie
Niște vorbe vechi ca mama?
Vechi,încă din copilărie.
Greșeli făcute de un om necunoscător
De un om care doar se plimba seara.
Urăsc acest trecut netrecător
Dar defapt îl iubesc pentru acele minunate amintiri
Îl simt ca și cum ar fi Yin și Yang
Bine și rău, plin de oștiri.
Uneori mă aleargă în cele mai bune momente.
Neașteptându-mă,
Așteaptă după mine.
Pândește,mă sună,
Mă cheamă la el ca să îmi dea testamente…
Jurnal pierdut
Se-aud fantomele plângând
Si ei cum rand , tăind, țipând
Iar eu cu sângele mă lupt
Și cu durerea lor în gând .
Și-i simt cum parca ei suspin
Când mii de membre eu străpung
Înspre tăiat și pierzaciuni ,
Și parcă tot mai tare plâng.
Acolo ,ei vor fi mereu ,
Cu alte mii și mii de mii
Ce vin țipând la Prometeu ,
Dar nu-i aud decât doar eu.
Rule no 1
Rule No 1
I broke to rule, the sacred rule to happiness
Once i cry everything stops, once she breaks the world goes on. Its not fair how loyal she is, she gives her life for someone like me and the life i give its worthless for a soul so pure
The way she acts, the way she loves me, im her muse her everything, im hers and she is mine but she loves to see me happy but that makes her wanna cry, I guess, because she cares, she cares for me but i hate the way she fights, i hate that im the reason she cries
It says its fine and it was a long time ago, but the pain in her heart she keeps hidden and the only place it goes its her paper, mirroring her soul and thoughts. She wants to give me the world even though it means hers will also break…
I broke the rule, rule no 1…
disensiuni/3
un fluture origami
s-a pierdut
printre crizanteme.
÷
sub ascuțișul arivismului,
tăcerea
justifică lașitatea.
Deasupra noastră
Revină-ți vântule din amorțeală!
Împrăștie prin boarea ta-n văzduh
A vieții înfățișare ideală,
Sfințită-n ceruri de cel duh!
Adună-i pe cei buni, o lume,
Ce-n calea gândului se-ntrec
Cu litere și cifre-n sume,
Iuțeala minții ce-o petrec.
Să împletești cu ani și ani
A timpului rotire-n infinit,
Ca spiritele, vechii castelani,
Să țină Universul neclintit.
Presară semințele vieții.
Să crească bujorii din apa vie.
Și udă-n roua dimineții
O prea frumoasă "împărăție".
Cu sceptrul ce destinu-l ține
Să-nobilezi pe cei sortiți
Să poarte spiritul în sine,
Și gând de-a nu fi părăsiți.
Другие стихотворения автора
Auditur et altera pars
mi-am înconjurat casa cu un gard de frică
umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea
îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă
să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut
îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele
și cum își schimbaseră inimile între ei
am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie
zăvorând poarta
rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii
aproape îi dăduseră lacrimile
Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea
de ce se amestecaseră în viața ei
n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea
n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi
cu un singur bărbat
pentru ea monogmia era o traumă
vai, sentimentele acestea nesuferite!
Între ghețuri
vâsleam pe sigurul lac înghețat
din acest arhipelag arctic al vieții
într-o barca a lui Noe
în care nu mai încăpuse nimic
în afară de noi
vâsleam în neștire
printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii
tu țineai cârma
ocoleai stelele și luna
căzute în apă
delfinii care luau în boturile lor umede
cerul
balenele albastre
pitice
aisbergurile
toată viața ai ținut cârma
m-ai condus spre același golf al liniștii
deși eu mi-aș fi dorit
poate
largul
uraganele care bântuie oceanele lumii
peșterile cu desene rupestre
chiar și acum îmi încâlcești visele
răsucești gâturile albatroșilor căzuți
niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei
odihna
sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape
înghețate
să strâng în brațe aceiași urși grizzly
de mâine însă începe cea mai lungă
noapte polară…
Cicluri
de la un anumit timp zilele se scurg mai repede
parcă prea repede
în hăul prăpăstios al timpului
în urma lor rămâne de fiecare dată câte ceva important de făcut
pentru mâine
care se termină la rându-i cu alte lucruri neterminate
altădată mai aveai timp să tai crengile uscate
din pomi
să smulgi buruienile
să ari pământul
să semeni
acum îți dau târcoale tot mai des nopțile
bântuite de gânduri
viața trufașă
își numără singură diminețile
mugetul cerbului încolțit în mijlocul codrului
se pierde dincolo de ceruri
dacă n-ar fi fost mușcătura aceea de moarte
din dreptul inimii
te-ai fi resemnat până la urmă
ca un Prometeu obosit
în ciocurile vulturilor…
Spaime
navighez pe același fluviu învolburat al timpului
în bărcuța mea denumită viață
valurile mă poartă în toate părțile
se prăbușesc peste mine
abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă
albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile
pe care nu le vor urma niciodată
imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele
Maria
îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri
îl sufocă
nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului
cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp
nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria
la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale
vom procrea dint-un instinct ancestral
într-o lume sinistră a lui Poisedon
fără țărmuri
era glciară a început
peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși
și ne vor reda pietrei
Avatar
Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite
și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală
(precum cea dintre Sorina
fetița de opt ani din Baia de Aramă
și toți asistenții ei maternali
statali
procedurali
gen Maria Pițurcă!)
eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali
chiriași simbiotici
un fel de escherihioze coli imprevizibile
în intestinele colonizate de milioane de bacterii
dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele
devin exhaustivi
îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile
excluse din sanctuarul ancestral al muzelor
și aruncate în groapa cu lei
recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu
despre ejaculări și violuri
numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei
întro societate democratică în care și reciproca este valabilă
nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”
cum spui
pentru o clipă irațională de glorie
nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire
post factum…
Mirare
M-am născut dintr-o piatră însuflețită,
o piatră cu inimă,
am crescut într-o inimă de piatră,
am fost copilul pietrei,
ceva între om și piatră,
într-o zi m-am trezit speriat
în fața Soarelui,
mi-am auzit respirația,
pe care n-o mai auzisem în piatră,
am văzut stelele atârnate de cer,
norii,
m-am aplecat deasupra primului izvor
și m-am privit în ochi
îndelung,
neștiind de unde să mă iau,
din ce Univers,
din ce piatră,
undeva deasupra
auzeam
ca prin vis
un cântec de leagăn
nepământesc
și-atunci am înțeles că nu eram singur
Auditur et altera pars
mi-am înconjurat casa cu un gard de frică
umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea
îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă
să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut
îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele
și cum își schimbaseră inimile între ei
am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie
zăvorând poarta
rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii
aproape îi dăduseră lacrimile
Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea
de ce se amestecaseră în viața ei
n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea
n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi
cu un singur bărbat
pentru ea monogmia era o traumă
vai, sentimentele acestea nesuferite!
Între ghețuri
vâsleam pe sigurul lac înghețat
din acest arhipelag arctic al vieții
într-o barca a lui Noe
în care nu mai încăpuse nimic
în afară de noi
vâsleam în neștire
printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii
tu țineai cârma
ocoleai stelele și luna
căzute în apă
delfinii care luau în boturile lor umede
cerul
balenele albastre
pitice
aisbergurile
toată viața ai ținut cârma
m-ai condus spre același golf al liniștii
deși eu mi-aș fi dorit
poate
largul
uraganele care bântuie oceanele lumii
peșterile cu desene rupestre
chiar și acum îmi încâlcești visele
răsucești gâturile albatroșilor căzuți
niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei
odihna
sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape
înghețate
să strâng în brațe aceiași urși grizzly
de mâine însă începe cea mai lungă
noapte polară…
Cicluri
de la un anumit timp zilele se scurg mai repede
parcă prea repede
în hăul prăpăstios al timpului
în urma lor rămâne de fiecare dată câte ceva important de făcut
pentru mâine
care se termină la rându-i cu alte lucruri neterminate
altădată mai aveai timp să tai crengile uscate
din pomi
să smulgi buruienile
să ari pământul
să semeni
acum îți dau târcoale tot mai des nopțile
bântuite de gânduri
viața trufașă
își numără singură diminețile
mugetul cerbului încolțit în mijlocul codrului
se pierde dincolo de ceruri
dacă n-ar fi fost mușcătura aceea de moarte
din dreptul inimii
te-ai fi resemnat până la urmă
ca un Prometeu obosit
în ciocurile vulturilor…
Spaime
navighez pe același fluviu învolburat al timpului
în bărcuța mea denumită viață
valurile mă poartă în toate părțile
se prăbușesc peste mine
abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă
albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile
pe care nu le vor urma niciodată
imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele
Maria
îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri
îl sufocă
nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului
cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp
nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria
la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale
vom procrea dint-un instinct ancestral
într-o lume sinistră a lui Poisedon
fără țărmuri
era glciară a început
peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși
și ne vor reda pietrei
Avatar
Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite
și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală
(precum cea dintre Sorina
fetița de opt ani din Baia de Aramă
și toți asistenții ei maternali
statali
procedurali
gen Maria Pițurcă!)
eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali
chiriași simbiotici
un fel de escherihioze coli imprevizibile
în intestinele colonizate de milioane de bacterii
dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele
devin exhaustivi
îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile
excluse din sanctuarul ancestral al muzelor
și aruncate în groapa cu lei
recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu
despre ejaculări și violuri
numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei
întro societate democratică în care și reciproca este valabilă
nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”
cum spui
pentru o clipă irațională de glorie
nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire
post factum…
Mirare
M-am născut dintr-o piatră însuflețită,
o piatră cu inimă,
am crescut într-o inimă de piatră,
am fost copilul pietrei,
ceva între om și piatră,
într-o zi m-am trezit speriat
în fața Soarelui,
mi-am auzit respirația,
pe care n-o mai auzisem în piatră,
am văzut stelele atârnate de cer,
norii,
m-am aplecat deasupra primului izvor
și m-am privit în ochi
îndelung,
neștiind de unde să mă iau,
din ce Univers,
din ce piatră,
undeva deasupra
auzeam
ca prin vis
un cântec de leagăn
nepământesc
și-atunci am înțeles că nu eram singur