Recurențe

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

la capătul drumului nu mai există nimic. despre cer nici nu poate fi vorba. cerul  e doar o iluzie cum ne spun oamenii de știință. cele lăsate în urmă la fel. nu-s decât niște imagini într-un stik de memorie. dimensiuni  mnezice de prisos. ce mai poți face cu aceste imagini abracadabrante la capătul drumului? acolo unde trecutul  prezentul și viitorul se întâlnesc într-un punct. acolo unde lumina și întunericul se anulează receproc și unde speranța abia mai pâlpâie ca o lumânare în mâinile protectoare ale unui Dumnezeu intangibil.  singurul care se mai gândește la tine. la sufletul tău călător aflat mereu în căutarea altui corp liber. de trăit. trecând succesiv dintr-o viață în alta. supravețuind morții. și te așezi pe ultima bancă. nu că ai fi ostenit. nu te întreabă nimeni dacă ești ostenit. la capătul drumului dăinuiește o regulă strictă. nu poți să mori la întâmplare. nu. trebuie să-ți aștepți rândul. să ai bănuțul de aur în palmă pentru vămi. acolo nu există o zonă liberă de acces. Un Spațiu Schengen. toată lumea se încolonează supusă la porțile Înaltei Curți de Casație a păcatelor. fără nicio excepție…

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

a morții

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

cineva mi-a furat ultima pagină din jurnalul meu intim

cu trei sute șaizeci de pagini

consemnasem acolo dezacordul meu față de tăietorii clandestini

de arbori

scrisesem apăsat despre politicieni și președinți

cozi de topor

despre Schweighofer

sigur fuseseră serviciile secrete la mijloc

fiindcă nu putea fi altcineva

și n-am înțeles de ce

eu îmi exprimasem doar spaima lui Creangă cu drobul de sare

să nu-mi cadă în cap munții

lupii și urșii izgoniți din casele lor

păsările lăsate să doarmă în aer

ei nu

în rest scrisesem despre lucruri mărunte

precum prețul umflat cu pompa la morcovi

sau lapte

despre meandrele cursului valutar și ordonanțelor de urgență pe justiție

chestii din astea de prost gust

mofturi

și atunci

mă întreb

cum naiba să nu ieși indignat în piața publică

în calitate de cetățean liber

și să nu strigi hoții…

am scos toate ușile din balamalele sufletului
îmi este din ce în ce mai greu să deschid și să închid ușile
din viața aceasta a mea
cu multe camere
parcă prea multe
să răsucesc cheile în broaștele ruginite ale inimii
să verific dacă am închis toți robineții
ca nu cumva să inund vecinii de la parter
cu prea multă speranță
să sting lumina
să nu uit gazul aprins
lucruri din astea mărunte
neimportante
întotdeAuna uiți câte ceva
și de fiecare dată îți dai seama prea târziu
sau prea târziu
fiindcă s-ar putea să te calce între timp vreo mașină
să-ți cadă vreo cărămidă în cap
ți se pot întâmpla multe lucruri neplăcute pe drum…

e greu să-ți orânduiești viața după o logică a hazardului
ar trebui să te ascunzi într-o gaură de cârtiță
în cele mai întunecoase tuneluri
prin care nu mai calcă nici timpul
să te întorci la omul din Neanderthal
în peșteri
și nu-i deloc confortabil
ce-ți pasă ție de toate acestea
te văd cum dansezi cu îngerii în cer
în frumoasa Grădină a Edenului
unde hazardul n-are niciun cuvânt de spus
ți-ai făcut o rochie din petale de flori
și din aripi de fluturi
nici șarpele parcă nu mai are elocința de altădată
nu te mai îmbie cu bucata aceea
blestemată de măr
cum poți fi atât de fericită acolo
mă întreb
dacă ai da la o parte norii
și ai putea privi în această gaură de cârtiță
ai avea adevărata priveliște asupra omului…

Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

Mă trezesc privind adesea

În gol.

E gol tot orașul.

Și m-am plictisit

Să ma trezesc.

Cărțile îmi stau maldăre

Privindu-mă.

Viața lor e singurul lucru viu.

Și m-apasă.

Claxoane și roți fugind prin ploaie

Sunt tot ce auzi când ești gol

Și tu și întreaga existență.

Atunci mă trezesc

Din amintiri, culcându-mă la 3.

Oja neagră,

Demoralizarea și liniștea din mine

Mă apasă.

O carte groasă citită pe jumătate

Încă mă așteaptă.

Doar ea, firește.

Cum îi poți spune unui copil?

Că totu-i gol?

Și strada și viața ta.

Iar copilul nu-i decât reflexia din oglindă

Ce dispare în noapte.

Și mă trezesc la realitate.

Privesc în gol

Tot ce e relevant.

Și apoi doar aștept să se facă 3

Să dorm.

Aş merge desculț, pe-un deal

Într-un sat de-odinioară

Unde păsări, cântă la vioară

De Enescu..rapsodie

Râd copaci din neam în neam

Câtă fericire vie!

Vuietul văratec al crengilor de pomi

Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori

Acum am înțeles, aievea

Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor

De veri toride, de dimineți pripite

De munca pe ogor,

De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori

Erau furtuni de dimineți de vară,

Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori

Pe ulițe înnoroite 

Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme

Dar fără teamă c-am să mor 

muşcat de viețăți închipuite

Acum am înțeles, era o primitivă terapie

                 Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰

În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,

Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,

S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,

Și-a împărțit poporul în tabere stricte.

Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,

Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,

Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,

Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.

Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,

Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,

Când nu primesc voturile, se umflă de furie,

Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.

Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,

Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.

Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,

Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.

Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?

Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?

Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?

Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?

Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,

Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,

Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.

Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.

Am luat-o iar ca la-nceput

Iar fac aceleași greșeli

Cum de tine mi-a placut

Dar noi suntem paraleli

Am incercat și n-am putut

Si nu cred c-aș mai putea

Cum eu pe tine te-am placut

Dar inima dinnou te vrea

Ai fost tot ce am avut mai drag

Te-am simțit atat de-aproape

Dar poate am fost mult prea vag

Ca eu sa cred ca , chiar se poate

Nici-o șansa n-am avut, 

N-am știut cum trece timpul 

Noi nici macar n-am început

Dar el a fost mereu primul

Nu i corect , te am ajutat

Cu toate ca și mie mi-a fost greu

Dar tu de fraier m-ai luat

N-ai simțit sufletul meu

Dar nici macar când ai aflat

De parcă nici nu ți-a păsat

Te-ai făcut dinnou ca plouă

Iubirea mea a fost ca nouă

Dar tu tot n-ai încercat

Oare cand vei invăța

Pe cine merită sa iubești

Dar tu știi doar a lua 

Și nu știi sa prețuiești

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….

Toată natura Ție -ți cântă,

Toate Te iubesc,

Păsările ciripesc,

Ele slavă cântă,

Și în cer și pe pământ bucurie sfântă.

Slavă Ție Doamne pentru tot ce-avem !

Oare cum în ceruri îngeri Intr un glas toți cântă,

Și în cer și pe pământ, bucurie sfântă.

       Ție slavă și cântare in veci se cuvine ,

Părinte Tatăl cel ceresc, 

Toate Îți spun mulțumesc,

Tu Cel Ce-Ai făcut făptura să se înmulțească,

Toat-omenirea -ngenunchează să îți mulțumească.

 Slavă Ție Doamne părintele ceresc,

Eu pentru toate Ție -ți mulțumesc! - Rada Maria 6D