Recurențe

Aş merge desculț, pe-un deal

Într-un sat de-odinioară

Unde păsări, cântă la vioară

De Enescu..rapsodie

Râd copaci din neam în neam

Câtă fericire vie!

Vuietul văratec al crengilor de pomi

Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori

Acum am înțeles, aievea

Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor

De veri toride, de dimineți pripite

De munca pe ogor,

De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori

Erau furtuni de dimineți de vară,

Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori

Pe ulițe înnoroite 

Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme

Dar fără teamă c-am să mor 

muşcat de viețăți închipuite

Acum am înțeles, era o primitivă terapie

                 Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰

pare destul de complicat s-o iei de la capăt

fără să știi dacă nu va fi tot cum a fost

nimeni nu poate să-ți răspundă

la această întrebare esențială

ca să fii pe deplin sigur

pentru că altfel

ar fi tragic

și nu văd cum ai mai putea începe încă o dată

fără să pui o virgulă

pare destul de complicat să-ți cauți înc-o dată

iubirea

să te întorci la aceeași femeie eșuată ca un Boeing 747

pe Calea Moșilor

(un fel de seherezada din O mie și una de nopți

în reprezentarea lui Picasso!)

perorând despre cum te-ai arunca tu de pe cel mai înalt vârf

al planetei Pământ

din dragoste

iar ea

ca toate femeile

să te creadă

ba chiar să și verse o lacrimă

pare la fel de complicat să pui între paranteze

această ecuație

în care moartea e singura necunoscută

altcineva trage dedesubt linia

noi fiind întotdeauna sub linie

un șir de numere iraționale

de adunat sau scăzut

după anumite reguli strict matematice

cum ar fi implicația logică⇒ sau operatorul pentru negație ¬

între iertare și dreptate

se află

discernământul.

acesta

e-mbrăcat cu hainele curate

ale sufletului.

întotdeauna,

te-ntâmpină cu steagul păcii.

pacea interioară,

e asemenea unui alint de pimăvară,

când florile prunului

par solzi de lumină 

și puiul de cerb 

 îți mănâncă

din palmă.

liniștea interioară

e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;

odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;

ești dezlegat de dorințe.

are o scriere luminoasă,

se poate citi-n priviri,

așa cum poți admira

adâncul apelor limpezi.

e un rotor al gândirii,

care definește in câmpul său vectorial

traiectoria faptelor bune.

e un oval carnos in

penajul unui flamingo

si e numai visiniu si indigo

ustura: dar doar cu timpul

cand vrea sa zboare

asa ca sa-l invete scopul

pamantesc de a nu cere.

Plăcerea de a scrie în versuri în nopțile lungi

Când luna strălucește, iar stelele cântă în taină.

Cuvintele curg ca râurile de lumină,

Pe hârtie se aștern, în ritmul unei melodii adânci.

În liniștea nopții, cu gândurile în derivă,

Versurile prind viață, ca fluturii în zbor.

Sufletul se deschide, ca o floare în abur,

Cu fiecare cuvânt, simțurile se rotesc în jur.

În umbra cuvintelor, se conturează povești,

Încântătoare, pline de taine și mistere.

Poezia devine o călătorie a spiritului,

Prin tărâmuri nevăzute, în adâncuri tainice.

Nopțile lungi devin complicele inspirației,

Cu fiecare frază, se nasc emoții și trăiri.

Cuvintele devin vrăji, iar hârtia – pergamentul magiei,

Într-o lume creată din sunete și culori adânci.

Scrierea în versuri în noptile lungi

E o călătorie spre adâncuri necunoscute,

Cu fiecare strofă, inima bate mai tare,

Simțind misterul învăluit în cuvinte rostite.

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

îmi este îndeajuns cât am        

nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele

într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr

negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă

( niște antichități fabuloase

ca toate antichitățile de altfel

pe care însă nu le mai vrea nimeni!)

acum mi le oferă tot ei la preț redus

sau pe gratis

urăsc aceste zile negre de vineri

pe acești necrofagi siniștrii

care-mi dezgroapă în fiecare an

în noiembrie

toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar

nici nu mai știu de când

nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite

cum s-ar putea crede

în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim

paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur

dar  nici nu-mi folosesc la nimic

așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia

mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea

sau covoarele arăbești lucrate de mână

relicve care mi-au precedat visele neîmplinite

iubitele nenăscute

speranțele fără acoperire…

nu

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci

printre nisipurile mișcătoare ale minții

mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri

 în biblii

cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii

când mă înspăimântă ideia de a trece strada

de a spune bună dimineața unei femei singure

sau părinților

care mi-au dat viața

și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji

cum spun ei

în necunoștință de cauză….    

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

în care nu se  întâlnește niciodată cererea cu oferta

mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți

crezând că nu mi-ar ajunge una

am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață

din cenușa durerii

degustând veninul  letal al viperei negre

am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței

la un loc cu lupii și urșii

nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta

să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului

halca lui de carne în sânge...

de la o vreme nu mai simți nimic

emoția e ca o rană deschisă

vezi sângele țâșnind

ca dintr-o fântână arteziană

coagulându-se

prinzând coajă

cicatrizându-se

și tresari ca din mijlocul unui vis

la dracu`

ce-a fost asta

și de ce naiba ai tras storurile

de ce frigiderul e gol

unde îmi sunt berile alea nenorocite

n-ai observat că afară a venit iarna

trageți o pătură peste tine

iubito

astăzi n-am chef

degeaba buzele mele ți se lipesc de umeri

nu m-ai tresari

ai pe față expresia aceea

ca atunci când sărutai moaștele Sfintei Parascheva

caști

lucru care n-are nimic în comun cu dragostea

nu mai e ce-a fost

îmi amintesc când te rupeam în fouă

ca pe-o grisină

îți trosneau oasele

ți se încordau mușchii

nervii

acum dormi nemișcată pe-o parte

cu spatele

îmi faci poze

cu diafragma deschisă la + infinit

iar mie mi-e foame

atracția s-a deghizat într-o senzație copleșitoare

de foame

mă duc să-mi cumpăr o doză de bere

și-o pâine

dar nu-ți promit că mă-ntorc prea repede...

n-am niciun chef să mă întorc acasă

nici nu mai știu dacă este casa mea

de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele

sufletului

vin tot mai rar

nu m-am risipit niciodată în atâta albastru

de cer

printre atâtea păsări nocturne

și pereți translucizi

penetrați doar de liniște

într-atât încât să mă pierd de mine însumi

s-a întâmplat acum

mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta

uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla

dacă s-ar prăbuși Soarele

luna

stelele

peste noi

nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa

a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele

într-un suflet de om

în mintea acestuia

de care stă agățat tot Universul

dar a fost prea târziu

nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii

în locul meu aparea o iederă

înverzând un zid igrasios al disperării

cineva dinăuntru îmi striga

„ sparge oglinda

poate mai găsești ceva printre cioburi!”

tu nu poți trăi fără metafore

așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre

Poezia

știu

tu însăți ești o metaforă

într-o lume a poeților

pentru oamenii simpli

care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul

cu balustrade de aur

rămâi doar o femeie cu nazuri

precum cele mai multe dintre femei

fiindcă toate sunteți pline de metafore

ca și azi

în zilele mele triste

ascult durerosul Recviem în re minor

de Mozart

și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire

peste aminirile noastre

îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste

nu mai știu cine și când

a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene

cert e că toate s-au ofilit

iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…

toată ziua se învârtise în jurul grădinii cu meri înfloriți

e fratele meu vitreg. mâine face o sută de ani

și e mai mic decât mine

nu știu cum s-a întâmplat

el s-a născut când eu împlinisem douăzeci de ani

iar de atunci n-a părăsit niciodată Pământul

eu am mai umblu cu capul prin nori

dar tot ar trebui să fiu mai bătrân decât dânsul

pesemne că și-a băgat coada între noi timpul

altfel nu-mi explic

i-am cupărat de ziua lui o pasăre colibri

o „pasăre muscă”

( pe etichetă scria Archilochus colubris

cum îi plăcea lui!)

 toata viața a omorât păsări

încercând să pătrundă misterele fascinante ale evoluției

i se trăgea de la prima lecție de anatomie

acum este ornitolog la Grădina zoologică a orașului

știe aproape totul despre păsări

mănâncă păsări la micul dejun

iar în amurg trage cu praștia după grauri

.

nici nu știu cum să-i spun la aniversarea aceasta

rotundă:

„la mulți ani”

ar semăna cu o glumă proastă

„ gata!”

nici atât

ar putea crede că-i doresc moartea…

priveam aseară stelele lui David de pe cer,

așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,

în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,

în fapt, mii de  triunghiuri echilaterale suprapuse

efemer,

când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con

priveam spre  Universul acesta fără glas

care-mi părea încremenit într-o terifiantă  apatie,

redus la niște forme, trasate din compas,

și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.

trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele

e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte

cu două dintre laturi opuse, însă paralele,

și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.

eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,

dacă mă descompui în forme rectilinii,

găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri

 plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...

la început am îmbrăcat haina vieții

pe deasupra hainelor de duminică

ca pe-o manta de-a lui Gogol

(găsită în lada de zestre-a bunicii!)

cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori

pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise

și era largă

jenant

pe-alocuri

mă lătrau câinii

ziua-n amiaza mare

așa că mi-am făcut rost de o manta nouă

din celebrul Marché aux peuces din Paris

mai scurtă

cu nasturi lucioși de alamă

citeam pizma în ochii hoților de cruci

și cadavre

dar

vai

nenorocul mi-o luase-nainte

în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert

și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând

Moartea…