Schiță în alb și roșu

priveam aseară stelele lui David de pe cer,

așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,

în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,

în fapt, mii de  triunghiuri echilaterale suprapuse

efemer,

când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con

priveam spre  Universul acesta fără glas

care-mi părea încremenit într-o terifiantă  apatie,

redus la niște forme, trasate din compas,

și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.

trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele

e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte

cu două dintre laturi opuse, însă paralele,

și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.

eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,

dacă mă descompui în forme rectilinii,

găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri

 plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...

trecerea timpului  îmi apare ca o exhibiție jalnică

ca o arătare a degetelor mijlocii de la ambele mâini

submultiplilor

secundelor frivole

(dansatoare de can-can burlesque

care-și ridică fustele la finalul spectacolului!)

minutelor grațioase în magicul lor

rond de jambe

orelor plictisite de ele însele

până la depresie

„ țineți aproape sau vă ia dracu!”

cum să nu alungi toți cucii insolenți din ceasuri

sau să nu smulgi limbile veninoase ale clopotelor

preafericitului Daniel

turnate în Austria

oare nu se poate trăi și altfel

în afara dictaturii timpului

boul acela cu redingotă și papion

care se-ntorce în fiecare seară pe șapte cărări

turează la maxim motorul bormașinii Bosch

made in Federal Republic of Germany

„ ca să știți și voi nenorociților!”

și-nfige c-o plăcere nebună burghiul în peretele nopții…

De când noaptea încet se crapă,

Şi ziua îşi prinde viaţa,

O forfotă mare se-arată …

Bună dimineaţa!

Scoate capul roşiatic,

Soarele s-alunge ceaţa,

Se trezeşte un lunatic,

Bună dimineaţa!

Trece un roi de albinuţe,

Din flori să strângă dulceaţa,

Pe ram îşi dau două vrăbiuţe,

Bună dimineaţa!

Iese în grabă o gospodină,

Merge să îşi facă piaţa,

Şi-i urează o vecină,

Bună dimineaţa!

Iese turma într-un ropot,

Să pască verdeaţa,

Doi batali îşi dau din clopot,

Bună dimineaţa!

Se ciocnesc doi slabi de fire,

Însă unul sparge gheaţa,

Şi îi zice din privire,

Bună dimineaţa!

Oricine tu vei fi,

Citeşte şi te adună,

Şi îţi urez în fiecare zi,

O dimineaţă bună.

Sunt singur cu mine, sunt singur mereu

Deja m-am obișnuit cu absența din jurul meu.

Cred că așa mi-e cel mai bine,

Să port liniștea continuă cu mine.

Sunt singur cu mine, sunt singur mereu

Sunt muzeul viselor mele repetate,

Aflate într-o carte cu mare însemnătate,

Sunt creația propriilor gânduri.

Când cazi in abisul tristeții 

Suflete frumoase te îmbrățișeaza,

Prin strălucirea lor minunata vibreaza sublim,

Dar putini ochi le vad..

Sunt precum obiectele vechi,valoroase,

Ascunse printre nimicuri sclipitoare,

Precum o rază  apărând de după nori,

In lumea aceasta întunecată aduc zori,

Ele viseaza-n culori,ascuns strălucesc,

Te-mbratiseaza cu căldură lor,ca un soare..

Când lacrima cade,când inima doare,

Înțelegi ce neprețuită valoare 

Au oamenii buni, cu cu sufletul mare..

(Monica)

paharul de șampanie cu urme de ruj pe margini

e-al tău

n-am îndrăznit să-l mut din colțul vitrinei

dintr-un sentiment mistic

încercând să nu șterg urmele trecerii tale

senzația că ești încă aici

întărită de foșnetul misterios al unei rochii negre

de seară

de apăsarea pașilor pe covor

de zbaterea cerceilor cu pietre turcoaz din urechi

ajunse acolo prin complicitatea minții

îmi crează percepții cu reverberații sonore

ca atunci când arunci o piatră în baltă

și-o auzi ricoșând deasupra apei

plescăind

apoi izbindu-se  într-un perete de liniște

tresar ori de câte ori sună poștașul

care-mi amplifică sentimentul acesta fantastic

încremenit în lucruri

fiindcă altcineva n-are cine să sune

tu și poștașul ați mai rămas în raza speranței

unul care îmi aduce întotdeauna dragoste

celălat facturi

nici nu mai are importanță care din voi sună la ușă

eu vă iubesc la fel și în lipsă

calendarul cu miss America

e plin de x-uri

a trecut aproape un secol de atunci

paharul de șampanie cu picior subțire de gazelă africană

în care supravețuise un deget de Goût de Diamants

miroase a acru

cineva spunea că dragostea e ca vinul

nu

nu aceasta este aroma inconfundabilă a dragostei…

Îmi e destul de greu să înțeleg această lume

zidită după reguli , modele și eresuri,

în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume

și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri

Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă

dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,

dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă

să mai rezolve înc-o axiomă la câte  ecuații are deja de rezolvat

mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul

păstrând doar pentru el limbajul matematic,

care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,

lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic

În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,

modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,

există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii

și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...

azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...

veghezi la capul timpului mort

inutil

golit de gânduri

cuprins de friguri

de atacuri de panică

nimeni nu-ți mai răspunde la 112

și e explicabil

cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort

dacă viața a rămas fără busolă

împotmolită în trafic

în lumea aceasta totul depinde de timp

de la amibă la sateliții geostrategici

și ceasuri biologice

timpul ne ține în parametri convenabili

fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur

în Cretacicul timpuriu

la frați noștri mai mari

dinozaurii…

mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară

să mă întrebe dacă n-am uitat ceva

să-mi dea niște sfaturi

mă  gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă

prin iarba pictată cu steluțe de rouă

și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului

bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap

reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor

plecasem singur cu viața de-acasă

spre nicăieri

îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie

pe gât

și-o pereche de pantaloni de velur

îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua

numai  „dus”

până la capăt

oricare ar fi fost acesta

trenul cu aburi de pe vremea bunicii

care trecuse prin două războie mondiale

și-un genocid

sosise târziu

nici nu mai avea importanță

urcasem și luasem cu mine în suflet

pământul

ogorul din spatele casei

nucul

grădina cu trandafiri

bucata de cer și mână de stele din bătătură

eram un om fericit

nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație

sau dacă scotea fum

golul din mine devenise necruțător și nesătul

aș zice chiar sadic

ca o gaură neagră…

mă întorsesem atunci la mijloc de Martie

Babele își scuturau cojoacele de zăpadă

tu înălbeai cerul cu cearșafuri

bunica

mai încolo

învârtea într-o cratiță norii

cineva tăiase mărul din dreptul ferestrei

furase și cele câteva mere de aur

rămăsese doar un ciot în mijlocul curții

(precum un scaun stigher la o masa înmărmurită a tăcerii!)

de care mă-mpedic

„de ce ați tăiat mărul?” întreb

și-mi aud propriu glas ca un glonț rătăcit

cum mi se înfige în creier

tu îți zdrobești ultima lacrimă

de ascuțișul taios al liniștii

(bunica nu mai are lacrimi de mult!)

„nu știi? mă întrebi la rându-ți

din lemn de cireș se cioplesc scaune ale tăcerii

și păsări măiestre?

și-a zis că-l cheamă Brâncuși”…

viața mea e ca un teren bătucit

ca un șotron  desenat pe asfalt cu cretă

când intri trebuie să sari peste niște linii albe

pe care n-ai voie să le atingi

să-ți depărtezi picioarele

să țopăi

și să arunci c-o lespede înainte

apoi s-o miști printre linii într-un picior

nu-i simplu

Omul-șotron are regulile sale

din când în când îi redesenăm

părțile șterse

cu aceeași bucată de cretă

păstrată în inimă

la început ți-a plăcut

îți amintea de fetița în rochie bleumarin

cu ochii de păpușă Barbie

azi însă nu mai ești atentă la linii

nu mai respecți nicio regulă

ai devenit o fiară însetată de sânge

idealul tău în viață este să sfâșii

să lași în urmă cadavre

îți devorezi propria dragoste

îngerii

ochii Omului-șotron sunt podidiți de lacrămi

cine să te mai apere de tine însuți?