În spatele zâmbetului

Supărare

Noaptea coborâse peste parc fără niciun zgomot. Cerul era senin și adânc, iar luna plină își împrăștia lumina rece peste aleile pietruite, făcând ca umbrele lungi ale copacilor să se întindă peste pământ ca niște amintiri uitate. În mijlocul acestei tăceri nemișcate, scrânciobul vechi din fier și lemn se legăna încet, ritmic, înainte și înapoi, deși aerul era complet încremenit și vântul nu bătea deloc.

Ana stătea așezată acolo. Nu vorbea și nu făcea nicio mișcare. Privea fix spre cerul nopții, iar mâinile îi erau strânse ușor în poală, ținând strâns un con de cedru vechi, uscat și înnegrit de timp.

M-am apropiat încet, auzind pietrișul mărunțit care scârțâia ușor sub tălpile mele. Am făcut câțiva pași până când am ajuns chiar în dreptul ei.

— Ana... am spus încet.

Nu s-a întors și nu mi-a dat niciun semn că m-ar fi auzit. Am rămas în picioare câteva clipe, încremenit în liniștea nopții, ascultând doar sunetul monoton și metalic al scrânciobului care continua să se miște în gol.

— Ești supărată pe mine? am întrebat-o, privindu-i profilul neclar.

A închis ochii pentru o secundă scurtă, apoi a oftat și mi-a răspuns:

— Da.

Vocea ei nu purta vreo notă de asprime sau de furie, ci era copleșită de o tristețe adâncă și apăsătoare.

— De ce?, am întrebat din nou, încercând să-i caut privirea.

Nu a răspuns imediat. Au urmat câteva secunde lungi în care doar scârțâitul fiarelor a mai întrerupt tăcerea. Apoi, s-a ridicat încet de pe scândura scrânciobului și a pornit la pas pe aleea principală a parcului. Am făcut un pas în lateral și am început să merg alături de ea, păstrând același ritm.

Pe măsură ce avansam, marginile parcului au început să se dizolve treptat, făcând loc unei păduri dese și întunecate. Solul de sub picioarele noastre se schimba odată cu fiecare pas: iarba verde de vară s-a transformat mai întâi într-un covor gros de frunze uscate și ruginii de toamnă, iar după doar câțiva metri s-a așternut un strat rece și alb de zăpadă înghețată, fără ca timpul sau anotimpurile să urmeze vreo logică cunoscută.

— Te-am așteptat..., a spus ea deodată, fără să-și întoarcă privirea din pământ.

Am tăcut o clipă, privindu-i umerii.

— Am venit de fiecare dată când am putut, i-am răspuns cu voce scăzută.

Ana și-a plecat capul și mai mult spre zăpada strălucitoare de sub tălpi.

— Dar uneori ai întârziat.

Cuvintele ei au lăsat în urmă o liniște mai grea și mai apăsătoare decât orice explicație. Am continuat să mergem unul lângă altul prin zăpada care scârțâia încet, fără să vorbim și fără să ne atingem, lăsând spațiul dintre noi necompletat.

Câțiva metri mai încolo, printre trunchiurile înalte și negre ale brazilor, a izbucnit o lumină albăstruie, clară și rece. Lupul alb stătea acolo, nemișcat în mijlocul troienelor. Ochii lui de cristal străluceau intens sub razele lunii, privind fix când spre Ana, când spre mine, cântărind prezența fiecăruia dintre noi.

Ana s-a oprit pe loc. M-am oprit și eu chiar lângă ea, la doar un pas distanță. Lupul a făcut un pas lent și maiestuos înainte, apoi s-a lăsat pe pământ și s-a așezat direct pe stratul rece de zăpadă, privind tăcut spre noi doi. Niciunul dintre noi nu a scos vreun sunet. Pentru o clipă, am avut senzația clară că fiara nu judeca pe niciunul dintre noi; pur și simplu stătea acolo și aștepta ca noi să ne înțelegem.

Ana și-a întins încet mâna spre creștetul fiarei, îngropându-și degetele în blana ei albă și densă ca zăpada. Am făcut aceeași mișcare, întinzând la rândul meu mâna spre lup. În clipa exactă în care degetele noastre aproape s-au atins deasupra blănii lui, întreaga pădure, noaptea și zăpada au dispărut, iar totul în jur s-a transformat într-o lumină albă, orbitoare.

Iertarea

Pădurea era cufundată în liniștea adâncă a miezului nopții. Un strat gros de zăpadă acoperea totul în jur, iar lumina rece a lunii se reflecta în fiecare fulg înghețat. Nu se auzea nici vântul, nici glasul vreunei păsări. Doar o liniște absolută, aproape nepământească.

Stăteam desculț în zăpadă, dar nu simțeam frigul. Eram în genunchi, cu privirea plecată asupra trandafirului de un roșu închis — Prințul Negru. Floarea era aproape neagră, însă pe petalele ei purta mici stropi roșii care străluceau straniu în lumina lunii. Erau picăturile de sânge din degetul meu arătător, căzând una câte una: un strop pe o petală, altul pe o frunză.

Stăteam aplecat deasupra lui, încremenit.

Atunci, din adâncul întunericului, s-a auzit un râs. Un râs lin și familiar, pe care l-aș fi recunoscut oriunde.

Ana.

M-am ridicat instinctiv în picioare. În clipa aceea am observat un detaliu neașteptat: nu mai eram desculț. Purtam încălțăminte rezistentă, de parcă drumul pe care urma să-l fac cerea să fiu pregătit pentru o călătorie lungă.

— Ana! am strigat.

Râsul s-a auzit din spatele unui copac din apropiere. Am alergat într-acolo. Când am ajuns lângă trunchiul gros, nu era nimeni. Din depărtare, sunetul s-a auzit din nou. Am alergat iar. Și iar. De fiecare dată, vocea venea din altă direcție.

Cu fiecare pas pe care îl făceam, pădurea din jur se schimba într-un ritm amețitor: iarna devenea vară, vara se transforma în toamnă, iar toamna se întorcea din nou în iarnă. Nu exista un început și nici un sfârșit — doar un cerc nesfârșit al timpului. Copacii își schimbau frunzișul în câteva clipe, iar zăpada se topea și îngheța la loc înainte ca vreo picătură să atingă pământul.

Am continuat să alerg până când pădurea s-a sfârșit brusc. În fața mea s-a profilat din nou orașul. Casele arătau straniu: întregi și noi pe o parte, crăpate și în ruină pe cealaltă, ca și cum două lumi paralele ar fi fost legate forțat într-una singură.

Am mers înainte pe aleile cunoscute până ce am ajuns în parc. Scrânciobul vechi se legăna încet sub lumina lunii, dar era complet gol.

— Ana... am șoptit.

Niciun răspuns.

Am închis ochii pentru o secundă. Când i-am deschis din nou, parcul dispăruse. Mă aflam din nou în pădure. De data aceasta însă, nu am mai alergat.

În fața mea, la doar câțiva pași, stătea Ana. Ca de obicei, chipul îi rămânea imposibil de văzut, învăluit într-o umbră caldă. Dar nu mai fugea. Nu mai râdea din depărtare. Stătea pe loc, nemișcată.

Am făcut un pas spre ea. Ea a făcut un pas spre mine. Între noi nu mai exista nicio urmă de frică, de incertitudine sau de supărare. Doar o liniște profundă.

— M-ai căutat?, a întrebat ea încet.

— Tot timpul, i-am răspuns, cu o voce care abia se auzea în noapte.

Ana a lăsat privirea în jos pentru o clipă.

— Știam.

A ridicat încet mâna și mi-a întins trandafirul Prințul Negru — aceeași floare pe care încercasem să o ating la începutul nopții. I-am luat tulpina: floarea era caldă, iar petalele ei catifelate refuzau să înghețe sub gerul din jur.

— De ce mie?, am întrebat-o.

Pentru prima dată, în vocea ei nu se mai simțea nicio urmă de tristețe:

— Pentru că iertarea nu înseamnă să uiți. Înseamnă să alegi să mergi mai departe.

În clipa aceea, un vânt blând a început să bată printre copaci. Pentru prima dată de la începutul viselor, anotimpurile au încetat să se mai schimbe. Pădurea a rămas încremenită așa cum era: senină, stabilă și liniștită.

Undeva, în adâncul întunericului, s-a auzit din nou urletul lupului alb. De data aceasta nu mai părea un avertisment sau un urlet de luptă; sunetul răsuna blând, ca o gardă ce veghează drumul ce urmează. Din depărtare, urletul a început treptat să se apropie, până când fiara s-a materializat în spatele meu.

Ana m-a privit pentru ultima dată și mi-a spus:

— Vlad, mă bucur că ți-ai găsit calea, că ți-ai găsit iertarea singur. Nu mai trebuie să fugi după mine, după o iluzie creată de tine. Tot ceea ce este aici a fost complet creat de mintea ta, de emoțiile tale... Dar acum nu mai trebuie să alergi. Mergi pe calea cea dreaptă și crezi.

Lupul alb, ajuns chiar în spatele meu, și-a ridicat capul și a scos un urlet scurt. O rafală puternică de vânt a măturat poiana, iar în clipa următoare Ana a dispărut definitiv. În locul ei nu a mai rămas nimic, doar trandafirul roșu-închis pe care îl țineam strâns în mână.

Lupul alb a rămas lângă mine. S-a apropiat tăcut și s-a întins pe labele din față, privind spre mine cu ochii lui albștri ca de cristal.

Am îngenuncheat lângă el, am luat trandafirul Prințul Negru și l-am așezat ușor pe zăpadă, chiar lângă labele fiarei, pregătit să pășesc mai departe.

Mi-a dat în palmă-o scândură veche

Și-un creion simplu, cu miez de grafit,

Mi-a arătat cum se-ascultă-n pereche

O lume-n care el s-a oprit.

„Aici e pragul,” mi-a spus cu glas blând,

„Aici e brazda, iar colo e drumul...

Să nu te pierzi când lumina s-a stins

Și peste casă se-așterne fumul.

Privește-n vale, spre vechea fântână,

Unde bunicii lăsat-au ecou,

Să ții mereu lemnul  în a ta mână

Și să reiei totul, zilnic, din nou.

Să știi să bați în scândură bine,

Să nu te temi de un vânt că-i prea greu,

Că tot ce-am fost și ce port eu în mine

Va crește-n mersul tău și mereu.

Nu-i lesne drumul pe lume, copile,

Când toate se schimbă,  vin și se duc,

Dar ține minte-n greoaiele zile:

Rădăcina adâncă nu se duce pe uluc.”

Nu mi-a lăsat nici argint, nici palate,

Ci-o palmă bătută de vreme și fier,

Și-o hartă-n tăceri adevărate,

Să știu să m-adun când mă pierd.

Și-acum, când trec anii prin fața mea oarbă,

Și-n palme simt brazda ce-ncepe să crească,

O viață-i prea scurtă s-o poți limpezi toată,

Dar lasă-mi-o, tată, o hartă curată.

Vechime de 10 ani 

Un val de gânduri negative

Mă lovește din când în când,

Și-mi răscolește mii motive

Să mă cufund într-un alt gând.

Un strop de teamă mă apasă,

Când umbre cad pe-al meu perete,

Și liniștea din a mea casă

Se pierde-n mii de tăceri mute.

Un pas mai am spre-o altă lume,

Unde lumina-i doar un vis,

Și caut disperat un nume

Pe-un cer întunecat, închis.

Un ultim far în noapte tace,

Ca speranța să nu moară,

Și-n suflet se așterne-o pace

Ce-alungă norii de afară.

Un scâncet slab din depărtare

Îmi mângâie cu dor obrazul,

Și-mi dă o nouă-nflăcărare,

Să pot învinge-n tot necazul.

Un nou amurg deschide poarta

Spre un matinal și blând hotar,

Unde-mi reiau în mână soarta,

Pășind spre mâine, ca un nou dar.

Pe urmele scriitorilor

— Spune-mi, “Eminescu”, sub ce stea te-aș găsi?

— În codrii de cuvinte, unde luceferii știu să iubească și să piară-n zori, vei citi.

— Dar “Creangă”, pe unde-ai lăsat povești cu haz?

— Pe ulița copilăriei, unde râsul face din necaz un mic răgaz.

— Și "Bacovia", în ce odaie ți-ai ascuns plumbul greu?

— Într-un oraș cu ploi pe geamuri, unde tăcerea bate-n suflet mereu.

— "Arghezi", unde se poate afla cuvântul tău amar?

— Într-o grădină cu buruieni și flori, unde și veninul prinde gust de dar.

— "Blaga", în ce tăcere ți-ai pus misterul la păstrare?

— Acolo unde luna nu răspunde, dar întrebarea crește mare.

— "Nichita Stănescu", unde se joacă necuvintele-n zbor?

— În spațiul dintre două inimi, când tăcerea capătă fior.

— "Grigore Vieru", pe unde-ți cântă dorul de-acasă?

— În pâinea caldă și-n glasul mamei, în limba care nu ne lasă.

— "Dumitru Matcovschi", unde-i drumul care doare?

— Pe-acolo unde omul își apără cuvântul, chiar și când îl costă soare.

— "Ion Druță", unde-ai ascuns satul tău curat?

— În fiecare prag de lemn și-n omul simplu, niciodată uitat.

— Dar "Vasile Alecsandri", unde-i hora de demult?

— În cântecul ce trece peste ani și-l ține satul viu, ascultându-l mult.

— "George Coșbuc", în ce câmp se-aude seara?

— Pe deal, când plugul lasă brazda, iar greierii își cheamă vara.

— "Tudor Arghezi", te-am întrebat deja; mai spune-mi, dacă poți,

— Găsești răspunsuri și-n cuvinte, și-n tăcerea dintre toți.

— Atunci, "Alexandru Macedonski", unde se ascunde roza?

— În visul celui care caută, chiar dacă-l înțeapă spinoasa.

— "Lucian Blaga", iarăși vin: unde-i pragul dintre noi?

— În ochiul care vede lumea și-n umbra care vine după ploi.

— "Mihail Sadoveanu", pe ce potecă să te aflu?

— În codrul vechi, pe lângă ape, când vântul spune basmul fără să-l răstălmăcească-n altul.

— "Liviu Rebreanu", unde-i satul care fierbe?

— În brazda ce promite hrană, în dorința care mușcă și nu se pierde.

— "Camil Petrescu", pe unde trece conștiința?

— Prin camerele minții, unde adevărul își cercetează neputința.

— "Mihail Sebastian", în ce oraș răsună dorul?

— În pașii celui singur, când iubirea-i schimbă mersul și decorul.

— "Marin Preda", unde stă Moromete la sfat?

— Pe prispa vremii, cu o vorbă scurtă și-un veac întreg de judecat.

— "Mircea Eliade", ce ușă duce-n mit?

— Prin orice clipă care pare simplă, dar ascunde-un labirint.

— "Emil Cioran", pe unde umblă îndoiala?

— În mintea ce privește noaptea și-și pune singură întrebarea.

— "Eugen Ionescu", unde-i absurdul cel mai viu?

— Pe-o scenă unde toți vorbesc, dar nimeni nu mai știe ce să spună și de ce-ar fi să știe.

— "Mihail Kogălniceanu", unde începe-un veac?

— Când oamenii își spun povestea și nu se mai întorc din prag.

— "Ana Blandiana", unde se păstrează curajul?

— În versul care spune adevărul, chiar când îl pândește naufragiul.

— "Marin Sorescu", pe unde-i drumul către stele?

— Prin lucrurile mici, privite de aproape, ca printr-un geam spre ele.

— "Dante", unde-i poarta către infern?

— În orice pas făcut de om, când răul pare veșnic și etern.

— "Petrarca", unde-i Laura, unde-i dorul?

— În versul ce nu poate stinge nici anii, nici fiorul.

— "Shakespeare", pe ce scenă se răstoarnă lumea?

— În pieptul omului, când dragostea și ura-și schimbă haina, una cu alta, întruna.

— "Geoffrey Chaucer", unde-i drumul pelerinilor prin ploaie?

— La han, unde poveștile se-adună și fiecare glas mai naște-o voie.

— "John Donne", unde se măsoară depărtarea?

— În inimile ce-și caută răspunsul și transformă lipsa-n chemarea.

— "William Blake", unde-i tigrul care arde?

— În focul minții, între teamă și mirare, când noaptea nu mai poate să-l dezmierde.

— "Jane Austen", unde-i balul și privirea?

— În sala unde mândria-și caută perechea, iar ironia ține cumpătarea.

— "Mary Shelley", unde se trezește făptura?

— În laboratorul singurătății, când omul vrea să biruie natura.

— "Charles Dickens", pe unde trec copiii prin ceață?

— Prin orașe care-și ascund nedreptatea sub felinare și promisiuni de viață.

— "Charlotte Brontë", unde-i vocea ce nu tace?

— În camera unei femei care-și cere locul și singură și-l face.

— "Emily Brontë", unde urlă vântul peste câmp?

— Pe dealul unde dragostea nu știe să se-așeze, nici să-și găsească timp.

— "Oscar Wilde", unde se ascunde portretul?

— În odaia unde masca zâmbește, iar chipul plătește prețul.

— "Virginia Woolf", unde curge-o zi întreagă?

— În mintea care strânge-o lume-ntr-o clipă, fără să-i ceară voie să-nțeleagă.

— "George Orwell", pe unde trece ochiul de pază?

— Prin orașul în care frica își schimbă numele și intră-n fiecare casă.

— "Agatha Christie", unde s-a pierdut urma?

— În salonul cu uși închise, unde fiecare tace și fiecare ascunde-o umbră.

— "J. R. R. Tolkien", pe ce potecă merg hobbiții?

— Prin ținutul unde prietenia ține piept întunericului și-l face să-și piardă dinții.

— "Lewis Carroll", unde-i iepurele grăbit?

— Într-o lume cu ceasuri strâmbe, unde nonsensul pare potrivit.

— "Arthur Conan Doyle", unde-i Sherlock cu lupa?

— În urma cea mai fină, unde mintea dreaptă descurcă orice trupă.

— "Rudyard Kipling", pe unde umblă Cartea junglei?

— Acolo unde legea-i veche și fiecare pas se-nvață-n umbra frunzei.

— "Robert Burns", unde-i cântecul de-acasă?

— În glasul care, chiar departe, își amintește limba și nu-l lasă.

— "Alexander Pope", unde-i satira cu măsură?

— În versul care râde fin, dar lasă-n urmă-o mică zgârietură.

— "John Keats", unde-i frumusețea care doare?

— În clipa ce rămâne vie, deși se stinge floarea-n soare.

— "Percy Bysshe Shelley", unde aleargă norii?

— Pe cerul care-și schimbă fața și-și poartă mai departe dorii.

— "Lord Byron", unde se duce omul mândru?

— Spre marginea furtunii, cu surâsul său amar și pasul blându-i.

— "William Wordsworth", unde-i floarea singuratică?

— Pe mal, unde o privire face liniștea să fie poetică.

— "T. S. Eliot", unde-i pământul sterp?

— În orașul obosit, când pașii caută-un sens prin zgomotul inert.

— "Dylan Thomas", unde-i noaptea ce nu cedează?

— În glasul care strigă vieții să ardă, chiar când umbra se-așază.

— "James Joyce", pe unde rătăcește Bloom?

— Printr-o singură zi, ce poate cuprinde-un univers întreg și-un drum.

— "Samuel Beckett", unde se-așteaptă răspunsul?

— Lângă un drum pustiu, în timp ce tăcerea își amână plânsul.

— "Rabindranath Tagore", unde se deschide grădina?

— În sufletul ce-și lasă cântecul să lumineze rădăcina.

— "Khalil Gibran", unde-i cuvântul care vindecă?

— În pâinea împărțită și-n iubirea care nu judecă.

— "Pablo Neruda", unde se ascunde marea?

— În poemul care-o strigă și-i păstrează depărtarea.

— "Federico García Lorca", unde cântă luna?

— În Andaluzia nopții, când chitara-și caută întruna.

— "Miguel de Cervantes", unde-i cavalerul visător?

— Pe drumul unde morile se schimbă-n uriași, iar visul nu-i ușor.

— "Gabriel García Márquez", unde plouă cu ani?

— În satul unde timpul se întoarce și poveștile cresc din oameni, nu din bani.

— "Jorge Luis Borges", unde se află labirintul?

— În biblioteca fără capăt, unde fiecare carte-și caută cuvântul.

— "Octavio Paz", unde se întâlnesc tăcerea și glasul?

— În clipa dintre două respirații, când lumea își descoperă pasul.

— "Franz Kafka", unde-i ușa spre vină?

— În camera în care omul se trezește străin, fără să știe cine-l înclină.

— "Hermann Hesse", pe ce cărare pleacă Siddhartha?

— Spre râu, unde tăcerea îl învață să asculte viața toată.

— "Thomas Mann", unde se lungește timpul?

— Pe muntele unde bolnavii își aud gândurile și le măsoară ritmul.

— "Bertolt Brecht", unde-i scena care întreabă?

— În fața unei lumi ce-și joacă rolul, dar uită cine plătește seara.

— "Rainer Maria Rilke", unde-i îngerul înalt?

— În spațiul dintre teamă și frumusețe, când omul se ridică din asfalt.

— "Johann Wolfgang von Goethe", unde-i Faust cu dorul său?

— La răscrucea unde omul cere totul și se pierde-n propriul eu.

— "Friedrich Schiller", unde-i libertatea-n lanț?

— În omul care nu se vinde, chiar când lumea-i pune preț și șanț.

— "Homer", pe unde vin corăbii din război?

— Pe marea veche, unde zeii și eroii se-ntorc mereu la noi.

— "Sofocle", unde-și află omul legea?

— În lupta dintre inimă și cetate, când nimeni nu mai poate schimba alegerea.

— "Euripide", unde-i Medea cu durerea?

— În tragedia ce arată cât de-adâncă poate fi tăcerea.

— "Ovidiu", unde se schimbă forma?

— În mitul care trece printr-un trup și-și caută altă normă.

— "Molière", unde râde zgârcitul?

— În casa unde aurul e stăpân, iar omul și-a uitat chipul.

— "Voltaire", unde-i râsul care mușcă?

— În întrebarea ce lovește nedreptatea, fără să se ascundă.

— "Victor Hugo", unde-i clopotul din turn?

— În orașul care-și strigă mila și-și ascunde câte-un junghi nocturn.

— "Honoré de Balzac", unde se vinde visul?

— În odaia unde banii schimbă numele, iar ambiția își ascute scrisul.

— "Émile Zola", unde fierbe strada?

— În mulțimea care cere pâine și nu mai poate să-și înghită roada.

— "Gustave Flaubert", unde-i Emma cu dorința?

— În romanul unde visul se lovește de viață și-i rămâne neputința.

— "Albert Camus", unde-i străinul pe țărm?

— Sub soarele fără milă, când lumea tace și omul își poartă propriul termen.

— "Marcel Proust", unde se-ntoarce timpul?

— În gustul unei amintiri, când prezentul își încetinește ritmul.

— "Mihail Bulgakov", unde-i diavolul prin oraș?

— La Moscova, unde râsul și groaza își dau mâna pe sub același glas.

— "Fiodor Dostoievski", unde-i omul ce se judecă?

— În subsolul conștiinței, unde vinovăția se ascunde și se-apucă.

— "Lev Tolstoi", unde-i pacea și războiul?

— În casa unde istoria se-așază la masă și schimbă omului veșmântul.

— "Anton Cehov", unde-i livada ce se vinde?

— În locul unde trecutul încă înflorește, dar viitorul nu se prinde.

— "Aleksandr Pușkin", unde-i versul sprinten, viu?

— În limba care scânteiază, ca o sabie pe-un câmp pustiu.

— "Nikolai Gogol", unde-i nasul fără chip?

— În orașul unde absurdul poartă frac și merge drept, tiptil.

— "Anna Ahmatova", unde stă tăcerea dreaptă?

— În femeia care trece prin furtună și nu-și lasă vocea frântă.

— "Marina Țvetaeva", unde-i versul care arde?

— În inima ce nu se teme să-și rostească dorul, chiar când nimeni nu-l dezmiardă.

— "Serghei Esenin", unde-i mesteacănul alb?

— În satul care-i cântă dorul, cu sufletul aprins și pasul cald.

— "Vladimir Maiakovski", unde-i strigătul în piață?

— În versul care sparge ziduri și nu-și cere voie să se-nalță.

— "Boris Pasternak", unde-i doctorul prin furtună?

— În omul care-și caută iubirea și-o apără de vremea cea nebună.

— "Maksim Gorki", unde-i omul de pe drum?

— În portul unde sărăcia-și spune numele și speră să găsească-un alt tărâm.

— "Mihail Șolohov", unde curge Donul larg?

— Prin stepa unde iubirea și războiul trag de om din prag în prag.

— "Vladimir Nabokov", unde flutură aripa?

— În amintirea care-și schimbă limba, dar nu-și uită niciodată clipa.

— "Iuri Jivago", unde-i iarna fără capăt?

— În cartea unde omul ține vie iubirea, chiar când vremurile îl sapă.

— "Haruki Murakami", unde se deschide-un tunel?

— În orașul paralel, unde pisicile știu drumul și timpul merge altfel.

— "Yukio Mishima", unde-i frumusețea prea severă?

— În gestul care se dorește veșnic, dar se frânge-n propria-i măsură.

— "Murasaki Shikibu", unde-i curtea cea de mătase?

— În paginile unde dorul trece prin veacuri, fără să-și schimbe hainele frumoase.

— "Naguib Mahfouz", pe ce uliță să-l caut?

— În Cairo, unde generații întregi își spun povestea, iar timpul stă la sfat.

— "Chinua Achebe", unde-i satul prins în schimbare?

— În cuvântul ce păstrează-o lume, chiar când istoria o împinge spre uitare.

— "Toni Morrison", unde se leagă amintirea?

— În glasul celor scoși din umbră, care-și apără numele și firea.

— "Maya Angelou", unde zboară pasărea-n colivie?

— În cântecul care-și face aripi din durere și din demnitate vie.

— "James Baldwin", unde-i strada care-ntreabă?

— În omul ce privește adevărul și nu-l lasă să se piardă-n grabă.

— "Edgar Allan Poe", unde bate corbul sur?

— La geamul minții, când pierderea se-ntoarce și nu mai pleacă-n jur.

— "Walt Whitman", unde-i frunza de iarbă?

— În fiecare om, în fiecare glas, în lumea largă.

— "Emily Dickinson", unde-i camera ascunsă?

— În versul mic, cu ușa-nchisă, unde veșnicia stă pătrunsă.

— "Sylvia Plath", unde-i clopotul de sticlă?

— În odaia unde mintea se luptă, dar încă respiră și se ridică.

— "Langston Hughes", unde-i visul amânat?

— În strada care strigă tare: „Nu m-ai uitat, nu m-ai uitat!”

— "Herman Melville", unde-i balena albă?

— Pe marea unde obsesia își face din om o umbră slabă.

— "Mark Twain", unde-i fluviul și pluta?

— Acolo unde băieții cresc, iar libertatea-și caută ruta.

— "Ernest Hemingway", unde-i omul lângă mare?

— În lupta cu peștele și cu sine, când curajul nu-i doar o înfățișare.

— "F. Scott Fitzgerald", unde-i petrecerea de aur?

— În casa unde strălucirea ascunde un regret și-un dor amar.

— "Jack London", unde urlă lupul alb?

— În nordul care cere omului să fie tare, dar îi lasă sufletul cald.

— "Harper Lee", unde-i pasărea fără vină?

— În ochiul copilului care vede dreptatea, chiar când adulții o înclină.

— "Ursula K. Le Guin", unde-i țărmul de dincolo?

— În lumea care ne întreabă cine-am fi, dacă n-am moșteni același rol.

— "Octavia E. Butler", unde-i viitorul schimbat?

— În povestea ce ne pune față-n față cu trecutul neiertat.

— "J. K. Rowling", unde-i trenul prin ceață?

— La peronul unde prietenia aprinde lumină și dă curaj vieții.

— "Neil Gaiman", unde-i zeul pe drum?

— În mitul ce-și schimbă masca, dar ne urmează oricum.

— "Margaret Atwood", unde se-nchide povestea?

— Într-un viitor care ne întreabă ce-am făcut cu libertatea.

— "Doris Lessing", unde-i casa cea fără hotar?

— În mintea care se mută dintr-o lume-n alta, căutând adevărul rar.

— "J. M. Coetzee", unde se-aude tăcerea?

— În locul unde omul privește puterea și-i simte greutatea.

— "Wole Soyinka", unde-i masca de sărbătoare?

— În teatrul ce dezvăluie rana ascunsă sub culoare.

— "Andrei Platonov", unde-i omul prin cenușă?

— În țara unde visul se construiește greu și fiecare cuvânt apasă.

— "Osip Mandelștam", unde-i vocea prinsă-n zid?

— În versul dus mai departe, când tăcerea pare să-l înghită rapid.

— "Varlam Șalamov", unde-i iarna fără milă?

— În memoria care nu se stinge, deși orice amintire-i fragilă.

— "Aleksandr Soljenițîn", unde-i omul în lagăr?

— În adevărul ce răzbate, chiar când e-nchis sub lacăt și sub steag.

— "Mihail Lermontov", unde-i norul singuratic?

— Peste munții unde dorul își caută un loc statornic.

— "Ivan Turgheniev", unde-i vântul schimbării?

— În tinerii care visează și-n bătrânii ce se tem de depărtării.

— "Nikolai Leskov", unde-i povestea cu sfinți și cu meșteri?

— În vorba omului simplu, ce leagă o minune de zilele cele mai grele.

— "Marina Carr", unde-i glasul din Irlanda?

— În mitul care se întoarce și-și caută pe scenă banda.

— "Seamus Heaney", unde-i pământul săpat?

— În mâna care schimbă lopata-n condei și trecutul în vers lucrat.

— "W. B. Yeats", unde se-nvârte falconul?

— În cercul vremii, când centrul se pierde și se clatină tronul.

— "D. H. Lawrence", unde-i focul sub piele?

— În dorința care ne schimbă, cu primejdii și cu stele.

— "E. M. Forster", unde-i drumul spre India?

— În puntea dintre lumi, unde prietenia-și caută armonia.

— "Aldous Huxley", unde-i lumea prea fericită?

— În locul unde libertatea pare mică, iar îndoiala-i oprită.

— "H. G. Wells", unde-i mașina timpului?

— În mintea ce-și imaginează viitorul și măsoară prețul schimbului.

— "Maryse Condé", unde-i insula cu memorie?

— În glasul ce-și adună strămoșii și nu-i lasă fără istorie.

— "Marguerite Duras", unde-i iubirea departe?

— În povestea spusă rar, când o tăcere valorează cât o carte.

— "Simone de Beauvoir", unde-i omul liber?

— În alegerea de-a nu fi doar rolul pe care lumea i-l prescrie.

— "Jean-Paul Sartre", unde începe răspunderea?

— În clipa când alegi și nu mai poți da altuia povara.

— "André Breton", unde-i visul fără pază?

— În imaginea care rupe logica și-n mintea ce nu se mai așază.

— "Paul Verlaine", unde-i muzica din ploaie?

— În versul care curge încet și-și ține tristețea în odaie.

— "Arthur Rimbaud", unde-i barca beată?

— Pe râul tinereții, unde lumea se răstoarnă toată.

— "Charles Baudelaire", unde-i floarea răului?

— În orașul care-și pune frumusețea chiar pe marginea abisului.

— "Stéphane Mallarmé", unde-i cartea ce nu se-ncheie?

— În pagina albă, unde orice sens se naște și se-ntreabă ce să fie.

— "Paul Éluard", unde-i iubirea fără lanț?

— În cuvântul ce dă omului curaj să se ridice din șanț.

— "Federico García Lorca", te-am mai întrebat de lună,

— Iar eu îți spun: o găsești în cântecul ce noaptea o adună.

— Dar spuneți-mi, voi, poeți, scriitori, romancieri,

Unde vă găsesc când trec prin zile fără ieri?

— Ne găsești în carte, în bibliotecă, pe-un raft,

Într-un vers rostit încet, într-un gând lăsat în prag.

— Și dacă nu vă aflu, dacă drumul e pustiu?

— Întreabă-l pe următorul; el te va trimite viu.

Așa pornesc din nou, cu întrebarea la hotar:

— "Eminescu", unde-i "Shakespeare"? — Într-un teatru luminat.

— "Shakespeare", unde-i "Pușkin"? — Într-un vers neînfricat.

— "Pușkin", unde-i "Dostoievski"? — Într-un suflet răscolit.

— "Dostoievski", unde-i "Woolf"? — Într-un timp încetinit.

— "Woolf", unde-i "Borges"? — În labirintul de hârtie.

— "Borges", unde-i "Vieru"? — În limba ce ne ține vie.

— "Vieru",

unde-i "Hugo"? — Într-un clopot care bate.

— "Hugo", unde-i "Neruda"? — Pe țărm, cu marea-n spate.

— "Neruda", unde-i "Cervantes"? — Pe-un drum cu vis nebun.

— "Cervantes", unde-i "Atwood"? — În viitorul care vine-acum.

Și dacă mă întrebi, cititorule, pe unde s-o apuci,

Caută-l pe cel dintâi — și el te duce unde vrei s-ajungi.

Că fiecare nume-i o fereastră, fiecare carte-i un hotar,

Iar dintr-un singur „unde-l găsesc?” se naște-un drum fără sfârșit și fără calendar.

Amurgul își întinde pe suflet o perdea,

Iar umbrele din mine încep să prindă glas,

Sunt gândurile negre ce nu le pot tăcea,

Demonii mei din noapte, ce nu mi-au mai rămas

Doar simpli spectatori la tot ce am trăit,

Ci au devenit maeștri în arta de-a mușca,

Din orice amintire ce încă n-a murit,

Din orice colț de liniște ce s-ar putea usca.

Un demon e regretul că n-am spus la timp,

Altul e teama oarbă de tot ce va urma,

Iar cel mai greu dintre ei, prin vreme și prin timp,

E cel care îmi spune că nu mai pot spera.

Dar nu sunt creaturi cu gheare și cu coarne,

Ci doar cioburi din mine ce încă mă rănesc,

Frici vechi ce caută în noapte să mă doboare,

Gânduri rătăcite pe care le hrănesc.

Când liniștea din casă e iarăși tulburată,

Și pașii dimineții se-aud venind încet,

Iar dacă demonii mei fac noaptea-ntunecată,

Tot eu sunt cel ce poartă în suflet un regret.

Inhalând în fiecare zi  posomorâtă,  fumul acru și greu

Tu  crezi, cu   cea mai mare speranță în sfânta mântuire

Dar descoperindu-te, complet orb cu ochii nevăzători mereu

Primești o revelație, pentru  o viață lungă plină de nemulțumire

Îți dai seama, că îți pierzi timpul pedegeaba lângă focul  cald și pătrunzător

Înțelegi, că viața ta se schimbă teribil  cu  fiecae  pas  nou

Ar fi mai bine,  să  cazi străpuns în luptă de glasul otrăvitor

Pentru lucru ce merită să pierzi viața, pentru ceea ce merită să te pierzi lăsând veșnicul ecou

Și nu e chiar atât de greu de înțeles sensul miilor de vieți omenești

Simplu și ușor, cum ar fi să respiri într-o frumoasă dimineață

La urma urmei, multe fapte sunt posibile și pot ceda chiar și forțele cerești

Și scopul tău, e atât de aproape trebuie doar un singur pas spre cea mai frumoasă viață.

Dar timpul distruge chiar și pietrele ce au văzut nașterea universului

Și schimbă sensul cuvintelor care umpleau inima cu veșnica putere

La urma urmei, chiar obloane și lanțuri  din oțelul ce rezistau de durerea mersului

Nu pot suporta toate blestemurile auzite  din vorbele cele mai rele.

M-am așezat la birou într-un târziu,
Pe foile albe, vreo două gânduri să-ți scriu,
Și-am început cu-o vorbă, care te salută:
Nu există pe pământ libertate absolută!

Și chiar nu vreau să-ți susur în ureche,
Otrava cuvintelor care nu au pereche,
Dar vreau ca taina lor odată deslușită,
S-ajungă și la tine în forma-i potrivită...

Curând vei ajunge la același crud adevăr,
Nu există cotor, doar o coajă verde de măr:
Pășind curajos pe lângă umbra jumătății,
Te vei îmbăta din nou cu iluzia libertății...

Căci mărul acela, vreodată de s-ar coace,
Îți va pune sufletul pe jar și inima pe ace,
Roșu, zemos și dulce precum însăși iubirea,
Iluzia libertății este de fapt amară ca fierea...

    Cu trudă plină și grea, nopți albe-am învins,
    Nopți nedormite cu temeri de necuprins,
    Cununele frunții către care acum mă înclin,
    Umbrite-s cu frunze de dafin și de măslin...
    
    Împlinite, nopțile mele în zori mi s-au stins,
    Strivindu-mi în pleoape rouă bună de scris,
    Proaspăt strânsă din toate durerile grele,
    Dureri izvorâte din prea-plinul inimii mele...
    
    Degeaba te zbați și dreptul îți ceri, nebună,
    Căci tot între coaste, închisă și fără lumină,
    Am să te port, așa cum te-am purtat mereu,
    Ca pe-o durere, care nu mă lasă la greu...
    
    Că multe dureri îndură ciudatul meu cord,
    Veșnic în dezacord cu mintea din nord,
    Am ales să ignor aritmiile tale și să sângerez,
    Tăcut, prin răni de lumină mă eliberez…

Suntem alchimiști ai devenirii,

topind frica în focul timpului,

încercând să scoatem lumină

din umbrele greșelilor.

Ne naștem materie fragilă,

dar viața ne arde încet,

ne modelează prin încercări

până învățăm să fim formă și sens.

Piatra filosofală nu locuiește în stele,

ci crește în adâncul ființei,

din adevăr, din iubire,

din curajul de a rămâne drepți.

Adevărul cade ca o ploaie curată,

spală măștile orgoliului,

și lasă sufletul liber

în fața propriei conștiințe.

La capătul drumului,

nu vom lăsa aur,

ci urme de lumină vie,

semn că am fost oameni.

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

    Zburat-au norii albaştrii,
    ‘Verzind copacii,
    Peste câmpuri, peste vii,
    ‘Roşind-mi macii purpurii… 
    
    Zburat-au stoluri de cocori,
    ‘Negrind adâncuri de păduri,
    Peste vale, peste munte,
    ‘Nălbind tâmplele cărunte...
    
    Zburat-au fluturi mii în soare,
    Umplând cerul de culoare,
    Peste mări, şi peste râuri,
    Gonind liniştea din crânguri...
    
    Zburat-au gândurile toate,
    Citind versurile-n carte,
    Peste muguri, peste moarte,
    Blestemând rimele-n parte...