Picatura de ploaie
Oh suflet drag,
Oare ... când plouă
Te ai gândit
La acea picătură de apă ?
În cădere bruscă,
Într-un vânt tăios
Care o izbește
Poate prea puternic de pământ ...
Cum se dezintegrează,
Se distruge pe sine
Doar pentru a fi de folos
Unui pământ ?
Când unicul ei scop
Este să-și ofere orice molecula
Pentru a ne ajuta .
Și totuși,
Prin ploaie mă plimb .
Fară umbrelă
Sau pălărie
Lacrimile-mi curg
Lin pe obraji
Sufletul mă doare
Iar zâmbetul îmi piere
Sub picături de apă
Care poate se izbesc de mine
Asemenea lacrimilor mele
De pământul ud
Intrebandu-mă
Oare cine suferă mai tare ?
Și dacă oare,
Am ajutat și yo pamantul ,
Cu a mea lacrimă ?
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Thazoyom
Data postării: 27 octombrie 2023
Vizualizări: 205
Poezii din aceiaşi categorie
Mystical Molecule
' Plăpând și plin de tandrețe '
Mă cuprinde stare de veghe,
în fiecare dimineață.
Vigilență în scopul prezervării eficienței [presărată cu anxios] - mă arunc (ă) în fluxul manifestării;
• Mă arunc (ă) -ul • să fie doar o simplistă computare înspre vivant a incapacității*?
* simbioza temporalității cu spațialitatea nu reflectă sustenabilitate la criticul! contact cu flerul individualității:
*~ conștient fiind, ce-mi rămâne de a lua la cunoștință și a încerca de soluționat: sau malign, sau benign?
...
| copleșit? și resemnat? | ... îmi însușeam și aceptam experiența sub imbold fractalic și nuanțat fantastic*:
*individualul deduce și își integrează noul caracter de nălucă (pe care-l poate intui doar sub formă de quale) în fața predispoziției la generare, adică în fața intenționalității manifestării.
Plini de filtre {contextualizate, generalizate} și de nevoie de noimă; supraviețuirea face apel la segmentarea pârghiilor temporale
| sensul se metamorfozează, prin pretext istoric, devenind astfel doar o interfață întru justificare.
Ai simțit vreodată "esența prezenței unei individualități" care să nu fii tu? Ai simțit vreodată cum e să fii tu supus unui colaps cuantic?, marco și ambiguu vorbind ~
Percuțiile țambalului îmi cutremură interiorul cărnii; deduc despre spațialitate ca nefiind necesară
[Simt percuțiile și proiectez aceasta
• temporalitatea, sub acțiunea intruziunii individului, se și devine efervescentă •
Pârghiile sfârtecă spațialitatea
...astfel corpul manifestă delimitare;
nevoia de sens dispare cu aceasta; totul devine dezinteresat
Paradoxal, dar îndestulător.
"Chiar și așa, tot delimitat să fie?"
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
LASĂ PIATRA JOS!
Mă plimb prin ploaia de nori scuturată
Mă plimb când ceața ascunde mistere
Învăț să calc ascuțitele pietre
Simt cum tăcerea lor mă așteaptă
Să lovească fără judecată.
Mă rătăcesc, cărările-s aride
Nu vreau să calc pe verdele din iarbă
Deși privirea-n viitor mi-i oarbă
Iar hrana-i doar boabe de-aguride,
Când zilele sunt tot mai toride.
O umbră în suflet îmi lasă stigmat
Păcatul iubirii mă cheamă mereu
Aleg piatra neputinței din pereu
S-o arunc în mine ca-ntr-un vinovat…
Un glas divin din ceruri mi-a strigat,
Lasă piatra jos!...A iubi nu-i un păcat.
Geneza
Oh suflet drag,
Mă întrebi cine sint
Dar cum și de ce ...
Simplu îți răspund
Că a mea geneza
Din praf de stele provine
Unite și făurite
De un val lin
Din adâncul ocean
Căldură și viață
Din focul viu provin
Căci om sînt
Și în trezvie sper a mă afla
Călăuzit de luna
De munte protejat
Atunci când scriu
Și mă inspir
Din suflu viu
Lin venind
Luceafărul blând șoptind
Cu lumina și culoare
Că am să port acest vesmânt
Cusut cu fir de alinare
Până la ultima-mi suflare
Căci piese de spirit am cules
Pierdute dar regăsite
Suflet pentru Thazoyom
Și răsuflare pentru mine.
Când?
Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.
O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.
Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.
Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.
În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.
Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?
Ai nimănui
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!
Alte poezii ale autorului
Poem pentru suflet
Oh suflet drag,
Oare de nu as scrie
Acest vers pe hartie
Ai aude ce am de spus ?
O foaie alba-goala
In mana sa ti dau
Ai putea sa citesti acest poem ?
Ai aprecia metafore ,
Epitete si invataturile
Puse cu talc de mine,
Pentru a ajunge la tine ?
Poeme pentru suflet le as numi
Si totusi ,
Ai simti ce simt si yo?
In miez de noapte
Stelele le ai vedea
Luna metafora ti ar fii
Si epitelele ti le ar sopti suav
Nimeni altu' decat un luceafar bland
Ai simti cum emotiile curg
In valuri line
Si aurora boreala ar dansa lin
Peste varfurile inzapezite ale muntiilor
In al meu univers ai patrunde
Sau poate campuri
Cu macii rosii asemenea unui vin bun
Oare de ce nu ai ajunge
Chiar in orase de mult uitate ?
Doar de iti doresti
Inima iti deschizi
Ochi ii lasi sa vada
Potentialul unei simple
Foi albe
Portal sa o vezi
Si sa ti fie
Spre adevaratul tau sine .
Altă zi
Suflet drag,
O zi în viața
În dar am mai primit
O nouă zi ,
O rază de soare,
Un zâmbet pe buze.
Cerul îl privesc
Când pe iarba zăbovesc
Gândire semantică
Abstractă - lucidă
Inspir adiere de viață
Expir gânduri uitate
Gânduri despre iubire
Despre nemurire de neam
Întrebări puse
Dar neraspunse
... si un apus privesc
Alene ma ridic
Ma îndrept spre stele
Iar asa a trecut
Printre doua lacrimi
Și un zâmbet
Alte zi din a mea viață.
Eticheta
Oh suflet drag,
Oare ce însemn yo pentru tine ?
Oi fi o dulce amintire
A unor vremuri de mult apuse ?
Sau poate urma unui dureros ghimpe ,
Care o lasat în urma numai o adâncă urma?
Plăcuta sau dureroasa
Urma mea ,draga om
Este numa așa cum o dorești tu a o vedea
Căci în toată povestea vieții tale
Cândva ai să realizezi că am fost doar un emițător
Doar un canal de comunicare
Prin care altu a lasat un mesaj
Descifrat sau nu de tine
Însă tu, te ai preocupat mai mult
De a pune o eticheta alba sau neagra
În jurul gatului meu....
Visele amintirii
Oh bun găsit singurătate,
Bun găsit noapte...
Ce aș visa
Printre stele să ne dam întălnire
Împreună să fiim,
Alaturi să zâmbim,
Să zburăm,
Să visăm,
Să ne alintăm,
Precum niste copii mici
Și inocenți
Noi iar de am fii...
Frica și oboseala să înlocuim
Cu bucurie și armonie
În liniște să ne ragăsim
Pe malul mari să zăbovim
Și numai nisipul fin
Secretele să ni le știe
Căci precum bine vezi
Numai valurile
Gentil ating nisipul
Și în larg amintirile fug
Precum rasul gingas
Pierdut în vânt
Când ne am văzut
Și iar ne am spus
Rămas bun
Flori de gheată
Suflet drag,
Flori de gheată,
În buchete aș alege,
Presărate cu stele
Legate cu panglică de vise pentru tine.
Numai pentru al tău zâmbet,
Sincer și inocent.
Cu grijă în mâna am să-l țin
Ușor că nu se topească
Din nesăbuința mea ,
Din zbucium să nu-l sparg.
Ghiață limpede
Asemenea de cristal
Oglindește un suflet curat
Unit de cer prin stele
Pământ prin rădăcini
Printr-o panglică
De aur făurita
Care îmbină
A ta ființă
Cu al tău vis
Un simplu joc fara sens
Oh suflet drag,
Idee n ai
Cugetare nu gasesti
Spre a alinia tot ce gandesti
Un rost sa gasesti
In evenimentele insirate in viata ta
Spre a nu accepta ca este
Un simplu joc fara sens
Si ca toate sint coincidente
Principii se surpa
Obosit te simti
Sa mai cari acelasi bagaj greoi
Cu flori ale trecutului
Si ghipi dureorisi
Care te strapung
Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva
Caci si durerea este un sentiment ....
Atunci cand altceva nu mai poate domni
Si accepti caldura sangelui care se prelinge
Cand totul este rece
Si strangi mai tare
Spre a te incalzi
Dar nu mai simti nimic ...
Plutesti fata gravitatie
Intr un vid al fiintei
Spectator al unui duel
Dintre un hyde si altul
Care se lupta
Chiar in tine
Dar in parfum deznadejdiei
Si al incaiereri
Nu mai poti sta
Renunti ...
Lasi totul jos
Mergi inainte
In adierea increderii
Cu iz de cratie
Si suflu de inspiratie
Cu incredere
Ca ai un scop si un rost
Bine alese
Care te asteapta
Sa ajungi cu pasi marunti
Spre visul tau
Ce iti face inima sa ti bata