Singura lumânare
Oh suflet drag,
Te rog,
Te implor... ,
Oprește-te!
Nu vezi ca doar ție
Rău iti aduci !
Tremuri dezorientat,
În deriva plutești,
Pierdut de sens și rost,
Inecat in frici,
Constrâns de emotii..
Și totuși...
Spui ca ești bine
Chipul te arde, te ustura ,
Când zambetul trebuie sa-l inforesti
Dar în suflet este infern ...
Vitalitatea și rosu din obraji
Numai in paharul de vin se mai găsesc
Care este acum mai rosu
Decât buzele tale ...
Ochi ce luceau a sperante
În noapte s-au pierdut
Rataceac printre stele
In urechi auzi
Vorbe din alte lumi
Care te îndruma spre alt sine
De frici lipsit
De încredere ai sa-l asculți
Fără sa te întrebi cine este
Doar sa asculți orbește
Ale lui spuse
Caci singurul îndrumător a rămas
Singura lumânare care se arde pe sine
Spre a te lumina pe tine
A ieși din labirinturi iluzorii
Unde frica și deznădejdea
Domnesc în liniște
Cu un parfum apăsător .
Asa ca lumina accept-o
Și bine uita te
Pe unde calci
Caci in cele din urma
Ceara se va topi
Singur vei rămâne iar
Și numai de tine ține
Dacă ai reușit
A găsi
Portița de lumina.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Thazoyom
Data postării: 3 octombrie 2023
Vizualizări: 463
Poezii din aceiaşi categorie
Câte odată..
Câteodată vine ploaia,
Lăcrimând pereții,
Întunecănd odaia
În Surâsul dimineții.
Uneori ne fulgeră
Din Cerul prăfuit,
Gândul care tulbură
Obișnuitul circuit..
Din când în când e ceață
Și umbre mișcătoare
Privirea ne îngheață
Sub febrilul soare.
Sporadic ne inundă
Liniștea din hol
Ce tremură- n oglindă
Și ne prăbușim în gol.
Am timpul sub tālpi
"Am timpul sub tàlpi"
Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit
Timpul se plictisea privindu-mā cum trec prin el
Doua soapte strabat...de nicàrii,urechea
Pe nume direct...mà striga viata
Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit
Eu nu-s grabit, am timpul sub tàlpi
Iubiri la minut, tràiri ca pe mut, o viatà
Si-i gata.
Florin Ristea
15.dec.2023
22:37
Amintiri
Tot ce-a fost si nu s-a scris,
Era demult sortit uitarii
Căci eternul monstru din abis
Din amintiri hranea călăii
Nu mai era nici paradis
Si nici flori de primavara,
Un pustiu de nedescris
Speranta aștepta sa moara
De-atunci noi le transformam in vis
Si le pastram in fiecare seara
Ca sa fim liberi in sfarsit
Sa nu fim sclavi de-odinioara
Zilele treceau necontenit
Si multe vise s-adunara
Si nimeni nu s-ar fi gandit
Ca nu demult ele erau sa piara.
Negru Pamant
Negru pamant eu am in suflet
Cu foc si fum înecăcios
Ma uit si tac, imi spirijin putred
De gaica Cerului duios
Un suflu trist si singuratic
Fara de sete sau de vis
Si-n al vietii tremur sadic
Am fost si sunt,
Dar azi, si răsăritul meu s a stins
Negru pamant.
Negru pamant voi fi la randu mi
Cand toate-n loc se vor opri
Si inima , si stele cazatoare
Si apa- n mari nu va mai fi
Nici lacrimi pe obrajii tristi
Nici mute strigate pierdute
Azi aruncate in simtiri
Sa se adune multe , multe
In negre amintiri.
Negru pamant gandesc adesea
Ce - n urma -n lume am lasat.
Un trist suspin , si o ploaie rece
Ce-azi pe mine ele cad
Negru pamant pe pleoape-mi greu
Rasuna tipete pierdute
Se pierd usor de Dumnezeu
Pasind in fulgerele mute
Astazi In urma v am lasat.
Orbire
(Avem să credem că timpul se oprește–
pentru niște clipe,
ființa nu crede că îmbătrânește–
apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)
Printre adunătura de capete proaste–
colcăie misterul;
pățania trăită de comunitățile noastre–
refuză să-și poarte colierul...
Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–
lumina din el tot nu licărește;
și-n neagra închisoare umplută cu pietre–
mai caută altele, caută prostește...
Să fie mai mult decât întăia dată–
și tot așa și înainte;
într-o zi adaugă, într-alta se pierde–
nici lumina nu se mai vede...
Se adună apoi la statuia cea mare–
a unui posibil creator;
își întind mâinile fără rușine–
spre a se îndeplini dorința unui muritor...
Se desprinde uscată și rămurica dulce–
borcanul refuză să se umple,
culese au fost aromele mai bune–
și efectul lor plăcut va trece...
(Îi chinuie să treacă și de viața asta–
mai grea sau mai ușoară,
nu mai contează fapta lumii bune,
e demult uitată... îngropată...)
Plecare spre revedere
Iată că salcâmul a mai prins o primăvară,
Ce frumuseți se mai cultivară!
Parfum de pace, parfum de amor,
Timpul se îmbracă, doar cu umor.
Totuși, din nou, s-a aprins un conflict,
Râuri de sânge, al lumii delict.
A început războiul, nimic nou sub soare,
Genogidul înveșmântează, timpul-n culoare...
Iată, că erau, în fața salcâmului,
Iosif și Maria, zburau pe cerul țărmului,
Doar căsătoriți, de câteva zile,
În lume, s-au dus rezervele de mile...
Iosif că vrea sau nu, la oaste!
Săbiile de lacrimi se puneau pe coaste.
Vai și amar, lacrimile curățau salcâmul,
Moralitatea și-a cam pierdut tărâmul.
,,O să fie bine'', aceasta grăiau,
De dor, inimile chiorăiau.
,,Ne vom revedea'', aceasta grăiau,
Spre multe direcții, și șovăiau.
Acum, acum îmi revendic rândul,
Vrei să îmi expun atât de mult gândul,
Iosif a plecat, e drept,
Sunt al adevărului adept.
Măi să fie, totul atât de repede,
Ce grațios, ca niște lepede,
Distracția este în focul cel aprins,
Tot acolo Iosif este... prins!
Aha, o zi deosebită!
Cu durere împodobită.
O vreme interesantă,
O durere... tentantă.
Oameni țipă de durere,
Deși nu li s-a cerut vreo părere,
Unii zic de mama, tata, frați, bunici,
Fel de vise mari și mici.
Pe cer plouă cu gloanțe,
S-a dus a umbrelor speranțe,
Râuri de sânge, cascade de lacrimi,
Glasuri împodobite, cu patimi.
Ai zice că este o zi de naștere,
Soartă fără de cunoaștere,
Totul este o macabră surpriză,
Pentru omenire, doar o altă repriză.
Voi continua chiar eu acum,
Imediat după? Oarecum...
Tare bine îți voi continua ideea,
Stilu meu, prieten cu orhideea.
Sălbatica ironie a acestei vieți,
Durerea înveșmântată în scaieți.
Alt oraș, șters de pe lume,
Altă pagină, în late morții volume.
Totuși iată un singurel soldat,
De la moarte a primit un ,,mat".
Ține la piept strâns o rochiță,
Plângând după a lui fetiță.
Acel oraș, ras de pe pământ,
El știa bine acel așezământ.
Cândva dânsul viețuia acolo,
Amintirile... bântuie dincolo.
Fiica lui, lumină sa,
Ce dureri mai încasa!
A pierdut familie, casă, masă,
De viață... nu-i mai pasă.
Iată că în zori se aprinde lată bătălie,
Moartea, se așternă ca o pălărie.
Soldatul, se duce în față,
Moartea, se răsfață...
Singur, neînarmat,
De moarte s-a apropiat.
Imediat a fost străpuns,
Cu sângele a fost el uns.
Bine, bine, hai cu stiloul!
Voi continua acum tabloul.
Căci după multe, multe bătălii,
Dumitrel, clar, unul din viile stafii.
Tare greu să nu-l observe,
Imaginea începea să se conserve,
În mod clar, era cam nebun,
Ce vorbea...hai să nu mai spun...
Știuca invidioasă la ce dinți avea,
Cu acel zâmbet... el zăbovea...
Toți știau de acea piatră ascuțită,
Cara a născută o ființă cam... sluțită...
Dinți de animal, nimic altceva,
Spre cele drăcești, ce clar privea!
Cu acel zâmbet permanent...
,,Poate mușcă, fii atent!"
Ce a pățit, sau ce a văzut,
Doar aici era el mut.
Nu a spus ce, se vedea că doare,
Și încet, Dumitrel moare.
A dispărut, după o bătălie,
,,Cui îi pasă? Clar nu mie!"
Așa ar spune unii, nu doar cineva,
Totuși reputația, nu se degreva.
Dinții animalici, ochii ăia morți,
Așa nu aveai cu să le suporți,
Dar acum, fiind dispărut,
Frica, vai ce a crescut!
Gândul că s-ar putea întoarce,
Din mormânt el oare...toarce?
Mort sau viu, nu mai contează,
Tot frică, el plantează.
Acum preiau eu stiloul,
Deci voi continua tabloul.
Are și elemente frumoase,
Adânc legate de oase.
Iată, salcâmul a prins vara,
Înflorind cu timpul sfoara,
Iată, a așteptat un pic,
Încălzit al vremii spic.
Un anume domn caporal,
Deținea un ridicat moral.
Avea și dânsul o soție dragă,
Care pentru dânsul ea se roagă.
Cu binecuvântarea Celui de sus,
Câte poezii a mai compus.
Ce delicatețe și farmec mai avea,
Clar! Dumnezeu îl blagoslovea.
,,Ce mai face parfumatul meu zăhărel?
Întreabă nevrednicul... sărățel"
Acesta este doar un mic exemplu,
Din rime a clătit un falnic templu.
,,Pătimea gândul pentru tine,
Floare plină de mireasmă,
Ducea lupte bizantine!
Ațintit spre o fantasmă"
Și a mai continuat scrisoarea,
Că altfel nu-l lăsa onoarea.
Apoi s-au iscat discuții epistolare,
Hai să fie le fac mai clare:
-,, Îndrăznesc să cuprind un corp ceresc?!
O onoare mult prea mare.
Tu ești dulce eu sunt sare!
Soarta eu îmi amătesc..."
-,, Ce spui acolo draga mea?
Cât aș vrea să te strâng la piept,
Pe tine eterică mea stea!
Vina mea, eu să mă iert?"
-,, Gândul la tine este dulce,
Dulce ispită usturătoare!
Ce fumuri seducătoare,
Inima nu vrea să se culce..."
-,, Parfumul meu grăitor,
Mirosul ați simți nu pot!
Viitor șovăitor,
Pentru tine sunt eu mort?"
-,, Unde ești iubirea mea?
Zăhărel pe amărel,
Sump mărgăritărel,
Conștiința te numea."
-,,Unde ești tu, gând de basm?
Încă mă uimesc, ești reală!
Ființă boreală, care nu știe de marasm!
Totuși fără tine, simt o amăreală."
-,, Mă bucur lumină lină,
Rază pură...
Prețioasă gură,
De mărgăritare plină."
-,,Eh, mă flatezi fecioară a lunii,
Elegantă, jovială,
Iubitoarea rugăciunii,
Strălucire fluvială."
-,, Flacără strălucitoare,
Stătător pe apă cristalină,
Gândul la tine mă alină,
Haină de sărbătoare."
-,, Doamna mea, când nu te auzeam, nu te vedeam,
Gândul meu, se neliniștea,
Totuși în gând te includeam,
Providența, despre tine povestea."
-,, Soțul meu, iubirea mea,
Voi rămâne înțeleaptă,
Femeia ta așteaptă,
Iubirea nu-mi va cădea!"
Destul zahăr, destul foc,
Hai marș din al meu loc!
Vrei să spun și eu gânduri,
Trebuie împinse-n rânduri.
Un soldat ar putea spune:
,, Adevărul să răsune!"
A și compus o poezie,
Interesați? Hai fie:
,,De ce bați strălucitor soare?
Săracele mele picioare...
De ce ești rea măi omenire?
Ah...durerii încremenire..."
Măi și ar mai continua,
Ce?! Păi nu insinua!
Adevăr văzut cu ochii,
Vai...ale morții rochii...
Iată, salcâmul a prins toamna,
Ce mai stă acolo doamna,
Gândurile se tot răcesc,
Prostia îi ceva drăcesc!
Tâmpiți, proști, tâmpiți!
Binele îl risipiți!
Vai, vai de minciunile voastre,
Ce spuneți? ,,Ale păcii astre"?!
Voi furați onorarea noastră,
Păi așa, ,,ce mai anoastă"
Nini cu aveți așa ceva,
Aveți bani, ,,deci altceva".
Fiarelor, Ipocriților,
Ucigașii Sfinților,
Tot voi mereu să vă băgați?
Pacea tot voi o stricați.
Hiene nenorocite!
Vai de legile pocite!
Oricum tot voi le dați,
Tot voi... posedați...
Țările ,,mici" le jupuiți,
Ce urmează, doar voi știți.
Doar voi să știți ce-i binele,
Genogiduri...cu miile!
Și nu doar alții, de voi...,, uitați",
Cum adică vă mirați?!
Să vedem istoria cu adevărul desfăcut!
Ah...și pe-acolo ați trecut...
Da, da, voi să aveți dreptate,
Al vostru e cuțitul înfipt-n spate!
Nu vă pasă de suferință...
Diavolească conferință!
Moralitatea o exterminați,
Spre rău totul înclinați,
Bunul gust, bună gândire,
,,Totul spre păcătuire!"
De Hristos nu vreți să auziți,
Voi, ai prostiei paraziți!
Diavolul este prostia,
Voi vă dați nu nebunia.
Oricum, veți fi risipiți,
De moarte oricum, vă alipiți.
Oricum tot pentru nimic,
Vreți voi ,, încă un pic".
Poate lumea o smintiți,
Tot de moarte vă alipiți,
Acum, nu este ,,atunci",
,,Atunci" vor fi sorțile adânci.
Tot ce este ridicat de răutate,
Tot în foc vor fi mutate!
Să vă lumineze Dumnezeu!
Fără El, vă va fi greu...
O să preiau eu de aici,
Cu câteva rime mai mici,
Un preot se afla pe front,
Avea multe rime-n cont.
Totuși speranța a cam plecat,
Bucuria...a secat,
Totul para fără ieșire,
Vai...ce copleșire!
Iată, salcâmul a prins iarna,
Așteptarea a întărit și marna.
Totul mort și înghețat,
Un moment...cam nuanțat...
Totuși, unii oameni displăceau răul,
Răsuna, al bucuriei zurgălăul,
Nimeni nu mai voia să lupte,
,,Destul cu familiile rupte!"
Părintele Claudiu scria poezii,
Număr de adevăruri, mii și mii.
Eu, o să dau doar un exemplu,
Până și eu tind să contemplu:
,,Sunt aici,
Priveliști mici,
Sunt acolo,
Priveliștea-i încolo.
Mereu fug și tot alerg,
Fără să știu de ce merg.
Clar are o denumire,
Cum apare, o uimire.
Poartă denumirea de viață,
Mara vânzătoarea la piață,
Bună și nenorocită,
E și acolo un pic de mită.
Totuși eu îi râd în față!
Căci deși îmi este greață,
Peste ea tot o să trec,
Și spre cer tot mă petrec"
Minune dumnezeiască!
Cel rău a rămas mască.
Războiul, s-a terminat!
Lumea, s-a luminat!
Cum? Nimeni nu știe...
Dacă afli, spune și mie!
Da, nu m-am putut abține,
Rimele mele, cam puține.
Am venit cam... neanunțat,
Totuși conflictul s-a sfărâmat.
Acum te rog, spune mai departe,
Insinuările, hai fă-le sparte!
Oh, dar mulțumesc frumos,
Totul se termină cam...pufos...
Un soldat se duce acasă,
Fuge! Să nu întârzie la masă.
Este chiar sărbătoarea Învierii!
Se aprinde lumina serii.
Altă pagină, alt volum,
Pentru unii, un zulum.
Iată salcâmul a prins primăvara plină,
Vremea, oferă o mângâiere lină.
Sufletele, au înflorit.
Teroarea, s-a cam oprit.
,,Cum putem, atât de repede,
Grațios, ca niște lepede,
Trece peste tragedii,
Îmbrăcați în comedii?"
Alte poezii ale autorului
Bulgare de pământ
Suflet drag,
De emotii noi fiinta e săgetată
O simtire halucinantă
Din cord purtată
Și o întrebare cugetată
Spre univers dizolvata
Ce samanta plantez ,
În astă viata ?
O fi de fericire radianta ,
Sau de zambet trist ?
O fi o iluzie ,
Sau trăire pentru un vis ?
Tot ce stiu pana acum
Este ca printre dunele de vant
Sint doar un bulgare de pamant ...
Zbor infinit
În scăldat de apus,
Alene, în iarbă m-am pus.
Spre un vis m-am transpus,
Spre soare m-am înălțat.
La lumină mă uit,
De mine iar să uit.
O rază să dezghețe
Brumă sufletească,
Gânduri să se risipească,
Căldură să-și amintească
În vântul ce adie
O nouă melodie
Cu surâs de comedie,
Dar o altă energie.
Căci o clipă am zâmbit,
O secundă am orbit,
Un alt gând gândit,
Iar aripi am întins
Pentru un zbor infinit.
O secunda in rai
Suflet drag ,
Pentru o secunda in rai
O viata as da
O infima secunda
De caldura si iubire
O secunda sa zambesc
O clipa sa nu gandesc
Iar viata mea sa devina
O eterna clipa
Un simplu joc fara sens
Oh suflet drag,
Idee n ai
Cugetare nu gasesti
Spre a alinia tot ce gandesti
Un rost sa gasesti
In evenimentele insirate in viata ta
Spre a nu accepta ca este
Un simplu joc fara sens
Si ca toate sint coincidente
Principii se surpa
Obosit te simti
Sa mai cari acelasi bagaj greoi
Cu flori ale trecutului
Si ghipi dureorisi
Care te strapung
Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva
Caci si durerea este un sentiment ....
Atunci cand altceva nu mai poate domni
Si accepti caldura sangelui care se prelinge
Cand totul este rece
Si strangi mai tare
Spre a te incalzi
Dar nu mai simti nimic ...
Plutesti fata gravitatie
Intr un vid al fiintei
Spectator al unui duel
Dintre un hyde si altul
Care se lupta
Chiar in tine
Dar in parfum deznadejdiei
Si al incaiereri
Nu mai poti sta
Renunti ...
Lasi totul jos
Mergi inainte
In adierea increderii
Cu iz de cratie
Si suflu de inspiratie
Cu incredere
Ca ai un scop si un rost
Bine alese
Care te asteapta
Sa ajungi cu pasi marunti
Spre visul tau
Ce iti face inima sa ti bata
De ar fi împreună să fiim
Oh suflet drag,
Sub un felinar
De ne am întâlni,
Noi și luna
Chipurile după o pălărie
Să ni le ascundem
Gânduri puerile...
Emoții pure
Vise dulci ...de ar fi să fie...
Jocuri drăguțe
Când vântul ușor adie
Dar mai gingas,
Atingerea ta se simte
Pe al meu obraz
Când buze moi
Mă ating
Fiori mă trec
Mă topesc...mă construiesc
În alte tale brațe
În soaptiri divine
Căci doar te iubesc.
Eterna secundă
Suflet drag,
Mintea ma minte
Impulsuri neuronale
Izor in a mea gandire
Iluzie de obidie
In fantana de traire
Nesecate de nemurire
Vise spre visare
Trimise si asteptate
Spre intrupare
Legate in fir de alinare
Prin rasuflare vie
Ce cordului putere confera
Spre bataie de putere
Insufleteste si respira
Al omului grai viu
Iubire sa transmita
Creatia sa spre lume
Lin sa zboare
In a universului nesfarsire
Caci a trecut o eterna secunda
De viata efemera...