Înger căzut

Nu o să caut prin file îngălbenite,

Nici prin arhive cu anii din urmă,

Biografie mi-e-n palmele ostenite

Și-n pașii ce-au mers cu a lumii turmă.

Am un capitol cu nopți fără număr,

Când gândul fugea prin pustiuri de plumb,

Și altul cu munții căzuți pe un umăr,

Pe care-am învățat să-i ocolesc din drum.

Sunt fapte scrise cu cerneală și tăcere,

Promisiuni făcute în fața unor oglinzi,

O colecție lungă de mii de dureri

Pe care-am învățat cum să le cuprind.

Am rătăcit prin orașe cu nume străine,

Căutând o chemare ce nu mai venea,

Dar m-am întors mereu înapoi la mine

Cu ce-a mai rămas în cămăruța mea.

Nu-s date exacte pe-o foaie curată,

Ci doar o poveste cu lupte și rânduri,

O viață trăită pe muchie tăiată

Și-o inimă bătând în mii de rânduri.

Nu pot spune multe în această povestire,

Căci cuvintele și-așa sunt de prisos.

Dar un lucru știu bine, și sincer,

În biografie scrii tot ce-i mai dureros.

Vechime de 9 ani

Prințul Negru

Mă aflam pe o cărare îngustă ce șerpuia prin interiorul unei păduri adânci. Cerul de deasupra prindea treptat nuanțele palide ale unui răsărit rece, însă pământul rămânea acoperit de un strat gros și neted de zăpadă. Pășeam desculț pe suprafața înghețată, auzind doar scârțâitul ușor al troienelor sub tălpi, fără ca vreun fior de ger să mă atingă.

Pe măsură ce avansam, dimineața se instala complet, iar lumina difuză umplea spațiul dintre copaci. Sub razele noi, zăpada de pe potecă începea să se topească într-un ritm nefiresc de rapid, dar vegetația din jur rămânea complet încremenită și moartă. Copacii nu dădeau muguri, nu înfloreau, nu apărea niciun ghiocel și nicio altă frunză pe ramuri; pământul descoperit redevine un spațiu pustiu, golaș și inert.

Am ieșit până la urmă din pădure, ajungând la marginea unei spații deschise. În aerul curat al dimineții, mi s-a părut că aud o voce extrem de cunoscută, purtată de vânt și răsunând stins, în ecouri repetate. Pentru o fracțiune de secundă am fost convins că este Ana. M-am oprit, dar am ezitat să fac vreun pas spre direcția din care se auzea sunetul. Știam că ea nu era acolo și că ultimele ei cuvinte, rostite înaintea urletului de lup, îmi ceruseră clar să-mi găsesc propria cale de credință și adevărul interior. Mi-am spus ferm în gând să nu mă iau după acea chemare și să nu o caut orbește.

Am întors spatele sunetului și am continuat să merg înainte. Ca într-o buclă neîntreruptă, anotimpurile au început din nou să se scurgă într-un ritm accelerat sub pașii mei: căldura scurtă a unei veri nevăzute a lăsat repede locul frunzelor uscate de toamnă, iar toamna s-a dizolvat din nou în gerul năpraznic al iernii.

Am trecut mai întâi pe lângă parcul cunoscut, cu aleile lui pustii, iar mai departe am dat peste fațada unei clădiri vechi din piatră. Pe zidul ei masiv era montat un ceas mare cu pendul; limbile de metal și greutățile verticale erau complet încremenite, nefuncționale, marcând un timp suspendat care refuza să mai curgă.

Am lăsat clădirea în urmă și am intrat din nou în pădure. Se făcuse deja miezul nopții, iar iarna era din nou stăpână peste tot. Deși zăpada acoperea fiecare ramură, iar aerul era înghețat, trupul meu continua să nu simtă frigul.

Am mers adânc printre copaci până când am ajuns chiar în mijlocul pădurii, în inima ei tăcută și cufundată în umbră. Acolo, pe suprafața albă și imaculată a zăpezii, se afla un cerc perfect — o zonă rotundă de aproape un metru în care zăpada lipsea cu desăvârșire, lăsând să se vadă pământul reavăn. Chiar în centrul acelui cerc creștea un singur trandafir, de un roșu aprins și intens, ca sângele proaspăt.

M-am oprit în fața lui, privindu-l îndelung. M-am lăsat încet în genunchi pe marginea stratului de zăpadă, aplecându-mă spre floare cu intenția de a-i atinge petalele fine și de a-i simți parfumul. Am întins mâna dreaptă, apropiind degetul arătător de tulpina lui, dar nu am reușit să ating floarea. Când mai rămăseseră doar vreo zece centimetri — poate chiar mai puțin —, o înțepătură scurtă și rece m-a oprit: din vârful degetului meu arătător a început să picure un fir subțire de sânge, pătând zăpada imaculată de la marginea cercului.

Într-o mică călimară,

Așezată la fereastră,

Picătura de cerneală

Visează la lumea noastră.

Când stiloul o atinge,

Ea pe foaie scrie-ndată:

O poveste cu o pisică

Și o zână minunată.

Sare-un A, un B se-ncurcă,

Un C râde-ntr-un copac,

Iar un D mai somnoros

Face nani într-un lac.

Toate literele cântă

Și se prind în horă mare,

Iar cerneala din peniță

Lasă urme de culoare.

Iar când noaptea o să vină

Peste sat și peste drum,

Picătura-n călimară

A adormit liniștită acum.

În umbrele nopții, se strecoară ușor,

Ochii ce-n stradă poartă-al lor fior,

Privesc prin minciuni, prin ziduri și fum,

Sfidând orice lege, pe-al sorții drum.

Licăresc în întuneric, reci și străini,

Fug de lumină, de vise și spini,

În dansul tăcut al nopților grele,

Ascund povești ce nu pot fi rele.

Dar ochii aceștia, deși sunt de gheață,

Poartă în suflet o altă povață,

Sub straturi de teamă, de durere, răni,

Se-ascunde-o poveste cu zâmbet și ani.

Ființe pierdute, în negura lor,

Caută răspunsuri sub praful ușor,

Iar ochii lumii interlope, pustii,

Rămân martori tăcuți ai durerii târzii.

Întâlnirea 

Eram pe o cărare îngustă, fără să pot identifica clar locul sau regiunea. Totul în jur avea o notă incognito, o atmosferă stranie de necunoscut. Mă aflam într-un orășel nu prea mare și înaintam încet. În jurul meu nu se zărea nicio țipenie de om; strada era pustie și tăcută. De o parte și de alta a cărării se înșirau case obișnuite care nu păreau părăsite, însă la un moment dat privirea mi-a fost atrasă de o clădire anume.

Era o casă ce părea complet abandonată. Zidurile exterioare erau crăpate, tencuiala se desprindea în bucăți mari și întreaga structură lăsa impresia că se poate dărâma din clipă în clipă. Am părăsit drumul, m-am apropiat de ea și am împins ușa pentru a intra.

Imediat ce am trecut pragul, am realizat că aparențele înșală într-un mod absolut. În ciuda fațadei dărăpănate, interiorul casei cu două etaje era de un lux aristocratic uimitor. La primul nivel, pereții erau îmbrăcați în nuanțe strălucitoare ce păreau din aur, iar de la tavan atârna un candelabru uriaș din cristal. Pe jos se întindea o podea din marmură albă, străbătută de linii fine ce imitau un design de crăpături, peste care erau așternute covoare grele, țesute manual, de o calitate impecabilă. Cu toate acestea, din spațiul luxos lipsea orice urmă de viață; era părăsit în totalitate.

Am urcat scările spre etajul superior. Acolo, realitatea se schimba radical, ca într-un sistem de plus și minus. Dacă primul nivel reprezenta plusul, etajul al doilea era minusul: degradat, prăfuit și lăsat în paragină, arătând exact ca exteriorul clădirii. Atât jos, cât și sus, se aflau diverse obiecte neobișnuite și vizibil scumpe, însă nu le-am acordat atenție. M-am îndreptat spre balcon, dar când am ajuns acolo am văzut că era dărâmat.

M-am întors și am căutat scările care duceau spre pod. Am urcat treptele, am împins oblonul de lemn și m-am ridicat prin deschizătură. În acel moment, corpul meu se afla la jumătate: partea de sus era în pod, iar cea de jos rămăsese pe scări. Privind înapoi spre primul etaj, am observat o nouă schimbare stranie. Luxul aristocratic dispăruse complet; primul nivel devenise și el dărăpănat și părăsit, la fel ca restul casei.

Aflat în această poziție, am auzit deodată un strigăt de ajutor. Era o voce de fată — subțire, lină, dar extrem de agitată.

Am coborât repede și am ieșit din casă. Cărarea pe care mersesem mai devreme era în continuare pustie, dar strigătele continuau să se audă din depărtare. Am început să alerg în direcția sunetului din instinct, simțind că vocea îmi era cumva cunoscută.

La o cotitură a drumului am zărit-o. Era o fată îmbrăcată într-o rochie albastru-deschis, ca culoarea cerului — o rochie simplă, de plimbare, nu una scumpă. Alerga speriată și striga după ajutor. În spatele ei, din depărtare, se profilase o siluetă ce semăna  cu un câine, dar pe măsură ce mă apropiam am văzut că era, de fapt, o bestie care semăna cu un câine dar nu era, și o urmărea pe fată.

Nu am alergat spre fată, ci am tăiat drumul direct către creatură Aveam la mine un cuțit militar, pe care îl purtam de obicei pentru treburi simple, cum ar fi desfăcutul nucilor. Am scos cuțitul din buzunar, am strâns mânerul și am îndreptat vârful lamei direct spre bestie. Bestia se îndrepta înspre noi și când cuțitul a injunghiat-o, a căzut jos, părea că cuțitul i-a străpuns inima.

M-am întors spre fată. Căzuse pe drumul pietruit, împiedicându-se în goana ei. Mă privea de jos cu ochii înlăcrimați de spaimă, dar și vizibil șocată de modul în care oprisem bestia a. Chipul nu i-l puteam distinge clar, rămânând incert, însă ochii i se vedeau limpede: aveau o culoare rară de rubin, adâncită într-un maro-deschis.

Am ajutat-o să se ridice de la pământ, iar ea mi-a mulțumit. În scurt timp a apărut și un bărbat ușor zgâriat pe brațe — tatăl ei, care o căutase cu disperare. Fata i-a povestit rapid ce se întâmplase, iar el mi-a mulțumit la rândul lui. Pentru a nu rămâne datori și pentru a-și arăta recunoștința, m-au invitat la ei acasă să luăm masa împreună.

Am făcut cunoștință pe drum. Am aflat că pe ea o cheamă Ana, iar eu i-am spus că mă numesc Vlad. În mintea mea, atât numele, cât și tonul vocii ei continuau să rezoneze ca ceva cunoscut.

Când am ajuns la destinație, am rămas uimit. Casa lor era chiar clădirea în care intrasem la început. Doar că acum nu mai era dărăpănată pe dinafară, ci arăta complet restaurată, ca nouă. Iar la interior, luxul pe care îl văzusem inițial doar la primul nivel se întindea acum la ambele etaje.

Mamă, încă te aud prin liniștea din casă,

Ca o rugă aprinsă rămasă după masă,

Ca pașii tăi ușori prin nopțile târzii,

Când oboseai în taină, dar tot știai să fii.

Ai strâns în palme griji pe care nu le-am știut,

Ai plâns pe ascuns când eu am fost pierdut,

Iar dragostea ta, tăcută și adâncă,

Mi-a fost și cer, și drum, și inimă, și stâncă.

Mamă, dacă timpul s-ar opri măcar puțin,

Ți-aș spune cât regret că uneori devin

Prea rece cu iubirea ce mi-ai dat-o zi de zi,

Crezând că vei rămâne mereu aici… să știi.

Tu ai făcut lumină chiar și în furtună,

Ai pus speranță-n mine când lumea era nebună,

Și-ai transformat durerea în putere și curaj,

Ca eu să nu mă pierd în al vieții lung miraj.

Iar dacă într-o zi voi rătăci prin lume,

Voi căuta în suflet glasul tău pe nume,

Căci nimeni nu va ști vreodată să iubească așa

Cum știe, fără margini, inimioara ta.

Mamă, încă nu ți-am spus destul, cred eu,

Că primul meu refugiu a fost sufletul tău,

Și chiar de anii trec ca ploaia peste flori,

În inima mea vei fi lumina de sub nori.

Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.

Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.

Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?

În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.

Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.

Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?  

Mă  simt  decapitata
Dintr-o lume de  vânt purtată
Pe unde mi-o  fi ţeasta
Gâde  conștiința  ia-o   plată .

Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…

Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați  curmat.

Adunătură  ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.

Auz nu  am , nici  văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un  greu mormânt
Și lumea lui își pierde  crezul.

Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.

Am această sete de moarte,

Pe buze ca un venin șoptit,

Când noaptea își desface poftele,

Peste sângele meu obosit.

În pielea ta,fragil algoritm,

Îmi salvez ultimele urme,

Iar respirația ta se așază

Ca un virus pe pulberea din turme.

Gura ta, lună lichidă 

Îmi mușcă tăcerile moi,

Și trupurile noastre să se stingă

În aceleași începuturi goi.

Ni se sfărâmă oasele palide

Sub un cer programat să doară,

Și moartea, în jocul ei erotic,

Ne rescrie iarăși, dintr-o singură sfoară.

Un gând întrebător se înfiripă

Și-mi însoțește această clipă.

Privesc în sus, îndelung în zare

La norii plumburii în forme bizare.

Prin picăturile de rouă în zori

Intuiesc regia unor regizori,

Ce împletesc efectele naturii

Cu sentimentele încărcăturii.

Pe scena plumburie a cerului

Norii sunt personajele teatrului,

Unde se joacă o piesă cunoscută

Dintr-o furtună aprig născută.

Dintr-o aglomerație de fulgere

Și tunete intense-n străfulgere,

Bat la cauzele unor interacțiuni

Dar sunt oare binedicțiuni?

Precum un lup galactic,incerc să-mi caut luna

Pentru inceput insă,m-am lovit de zidul chinezesc

Si nu aveam să-l depăşesc

Fără a mea scară de hârtie

Ajutati-mi calea rătacitoare,improscată cu praf de stele

Sa ajunga in final,pe coarda gandurilor mele

Cafeaua de dimineata presărata cu ambitie din muntele de zahar

Este nepoata ceaiului nocturn

Al carui abur cald,inmoaie ochii de ceara 

Prin care se aude zgomotul copitelor de cal

Ocolind maidanul in trap

Indreptându-se in amurgul serii de duminica

Către buricul plămanului profund

Scopul final fiind impulsionat

De esența vietii,absentând nemotivat

Născut în Chișinău, pe-un drum de lumină,

Cu suflet de foc, dar cu viață puțină.

Într-o lume gri, fără multe culoare,

Danic visa… cu inima mare.

Crescut printre lacrimi, cu gânduri de fier,

A învățat singur cum să zboare-n eter.

Nu fumează, nu bea, nici n-a dat înapoi,

Deși viața l-a pus, deseori, în nevoi.

Poezia i-e refugiu, muzica – armă,

Din rime își face un scut, o alarmă.

Scrie despre iubire, despre Olga, destin,

Despre vise călcate și speranță din plin.

În haine de rege, dar cu buzunare goale,

Danic rămâne demn, nu cere nimic în cale.

Se poartă ca-un domn, respectă oricine,

Chiar dacă în lume, respectul e puține.

Cu versuri și beat-uri, construiește imperii,

Dar nu uită trecutul – dureri și tăceri.

Din chirie plătită și mâncare atentă,

Își face viitorul cu voință ferventă.

E mai mult decât rapper, e un glas pentru toți

Ce au plâns în tăcere, cu inimi de gheață și ochi roșii-n nopți.

Danic nu cântă doar note, ci viața ce doare,

Și speră că-n lume, va aduce culoare.