Înger căzut

Ne amăgim adesea că timpul stă în loc și că mama va fi mereu acolo, în pragul casei, așteptându-ne cu brațele deschise. Dar viața se scurge tăcută, iar într-o zi ne trezim în fața unei tăceri de nepătruns.

Va veni un timp când nu vom mai gusta din mâncarea ei făcută cu atâta drag, nu-i vom mai auzi poveștile și nu ne va mai certa nimeni atunci când greșim — o certare care ascundea, de fapt, doar dorința de a ne proteja. Nu va mai fi nimeni să ne aline sufletul când suntem necăjiți și să ne șteargă tăcut lacrimile. Fără ea, casa devine goală, iar în inima noastră se cască cel mai adânc și mai dureros gol, un loc pe care nimic din această lume nu-l mai poate umple.

Religiile și credințele vor rămâne mult timp pe pământ, dar mama este una singură și prezența ei este trecătoare. De aceea, grija ei, dorul și tăcerea cu care veghează asupra noastră sunt mai presus de orice. În fiecare lacrimă pe care o varsă pe ascuns pentru noi se ascunde o iubire curată și necondiționată — al mamei plânset sfânt.

De-aș putea da timpul înapoi,

Să repar greșeala făcută în trecut,

Aș șterge și păcatul cel mai greoi

Ce l-am pus eu însumi pe-al meu trup.

De-aș putea schimba pașii ce i-am lăsat

Pe cărarea care mă ducea în gol,

Aș schimba macazul și-aș lua de la început,

Să încep de la zero fără ocol.

De-aș putea preface-n flăcări scrumul

Și să-nvăț să iert pe cei ce m-au rănit,

Căci oricine greșește în viața asta scurtă,

Privind la ce-a fost și ce a devenit.

De-aș putea aduce în vechiul prag

Pe cei dragi plecați mult prea devreme,

I-aș strânge la piept cu atâta drag,

S-alung din casă orice teamă, din orice vreme.

De-aș putea opri o clipă timpul

Să nu treacă grabnic și nedrept,

Aș lăsa iubirea să dea impulsul

Și liniștea să se așeze-n piept.

De-aș putea... dar timpul e un munte

Ce nu se clintește-n fața mea,

Așa că merg înainte, fără să privesc pe punte,

Primesc tot ce-a fost... vrea inima, ori nu vrea.

În cercul veșnic al aceleiași tăceri,
Unde lumina doarme lângă umbră,
Se-nnoiește-n fiecare zi tăcutul mâine
Din pulberea curată de lut și scrum.

Un punct de zi în miezul cel de noapte,
Și-un strop de negru în albul pur,
Pășim prin viață legați de aceleași șoapte
Într-un hotar ce nu are niciun zid.

Nu-i fericire fără stropul ei de plâns,
Nici stâncă tare fără un pic de râset ,
Suntem un foc ce-abia acum s-a aprins
Și-un strop de apă curs din început.

Se-ngână-n noi neantul cu văpaia,
Iubirea caldă cu un frig de gând,
Căci tot ce piere își găsește calea
Și se re-ntoarce-n univers arzând.

Așa ne zbatem, strânși în aceeași roată,
Căutând echilibrul pe un fir subțire,
Unde tăcerea luminează-n noapte toată
Și moartea însăși naște o iubire.

Nu fulgeră pe cer, nu urlă vântul

Și nu se crapă-n două pământul,

Nu curge lavă roșie pe coastă,

Nici marea nu lovește-n altă castă.

E-o liniște atât de grea, tăcută,

O scurgere de maluri pe furiș,

Un vis în care inima-i pierdută

Și gheața se topește-n pietriș.

Se surpă-ncet tăcerile din mine,

Căderi de pietre vechi ce nu se aud,

Un seism de dor ce vine și revine,

O iarnă ce îngheață fără să aud.

Niciun copac nu se îndoaie-n grabă,

Niciun ecou nu sparge noaptea-n două,

Doar timpul sapă-n firea mea în grabă

Și șterge tot ce-a fost cândva în rouă.

Alunecări de maluri în tăcere,

Acolo unde-a fost odată jar,

Și-un râu de plumb ce-nghite orice vrej

Și duce totul spre un mut hotar.

Pământul mustește de-o apă grea,

În care nu se mai oglindește nimic,

O prăbușire albă, fără de nea,

În care eu însumi mă fac mai mic.

Rămân doar ruine și-un aer curat,

După furtuna ce n-a avut glas;

O lume-n tăcere s-a dărâmat,

Și-amurgul privește la ce-a rămas.

De fiecare dată, umbra

Cădea doar pe umerii mei,

Purtam o vină neștiută

Și grijă mare pentru doi.

Am adunat din greu răbdare,

Punând bucăți din mine-n gol,

Să țin imaginea pe picioare

Când tu jucai un alt tip de rol.

Dar marginile au obosit,

Iar piesa nu mai stă la loc,

În inimă s-a oxidat

Tot ce-am forțat în acest joc.

Puzzle-ul e pătat de-o vreme,

Nici colțurile nu se mai prind,

S-a consumat fără de zgomot

Tot ce-am crezut că e simțit.

Degeaba încerci să le mai îmbini,

Nimic din noi nu se potrivește,

Când interiorul s-a ros de tot,

Niciun puzzle nu mai trăiește.

Se stinge-ncet lumina de lângă fereastră,

Și ceasul bate ticuri în noaptea care cade,

Privim pierduți în urmă spre vremea noastră,

Cum se destramă lumea pe vechile ei pale.

Mai este doar o clipă din tot ce-a fost o viață,

O umbră lungă joacă pe pereții goi și reci,

Și frigul care vine ne mângâie pe față,

Ca o tăcere albă ce ne desparte pe veci.

Păstrăm în palme timpul ce-abia acum se cerne,

Și-un ultim cuvânt nestins pe buzele oprite,

Privim cum se deschid adâncurile eterne,

Și noaptea ne înghite poveștile trăite.

Prin geamul spart de vreme se-aude-o șoaptă tristă,

Aripile tăcerii se-ntind peste pământ,

Și tot ce-a fost aievea pare că nu există,

Pierdut în golul sumbru al unui vechi cuvânt.

Se clatină hotarul dintre tărâm și clipă,

Pășim pe puntea subțire dinspre viață-n somn,

Și timpul, care-aseară mai sta bătând din aripă,

Azi ne-a lăsat pe toți fără stăpân și domn.

Mai dă-mi o dată mâna, să simt că nu e totul

Decât o lungă taină ce-abia acum s-a copt,

Privind cum în tăcere se-nchide vechiul potop,

Și cum pășim spre noapte, cu ochii înspre foc.

Nu-mi da drumul

Nu acum

Mai uită-te odată la mine

Mai caută-mă, daca sunt

Asigura-te că sunt bine

Iar dacă nu mă mai auzi

Și vântul îmi poartă parfumul

Adu-ți aminte de mine

Du-te unde se-ntețește fumul

Aleargă pe câmpurile verzi

Eu am să-ncerc să vin cu tine

Vei fi uimită când mă vezi

În orice și în oricine

Iar dacă ți se face dor

Și nu îmi mai găsești privirea

Întoarce-te la acea vară

Ca să-mi trăiești amintirea

Nu-mi da drumul

Nu acum

Mai uita-te odată la mine

Povestește-mi, te ascult

Asigura-te că sunt cu tine

De fel, am fost copil…

Ciudat, când încă nu crescusem,

doar amăgit, de doica - ce mă-ntreținea,

am pariat – ciudat,

să joc – de v-ați ascunselea,

sigur - și stingher.

Ciudat, cum era anotimpul,

încărunțind – gingaș, un altui sentiment,

bobi mari – îngrămădeau nisipul,

și timpul – parcă, nu avea habar…

Ciudat, îmbrobodeam verdeața,

a unei margini de trifoi,

când eu - și încă anotimpul,

mai exista și  pentru - noi!

Ciudat, firește mă întreb acum,

de unde – politețe am găsit,

când eu – stingher și încă sigur,

perechi, ne amăgeam - în doi…

Prin visul meu zboară ,

Ca o comoară,

M-am rătăcit în turma voastră blândă,

Purtând în piept un altfel de instinct,

Privit de toți cu teamă și osândă,

Un lup ce-nvață-n taină cum s-a stins.

Văd lâna albă, liniștea din cale,

Dar sub blândețea voastră de acum,

Eu simt cum se trezește o mare jale

Umbrele unor colți uitați pe drum.

Voi vă feriți de umbra mea fugară,

Vă e frică de privirea mea din zori,

Dar oare cine v-a-nvățat să taceți oare

Și să uitați că ați fost stăpâni până în nori?

Un lup nu poate sta cu oile-n turmă,

Chiar dacă ele-au obosit să muște,

Căci legea sângelui nu lasă-n urmă

Decât pământ ars și instincte înguste.

Ați fost odată stăpâni pe-acest munte,

Ați sfâșiat furtuna cu al vostru pas,

Iar astăzi stați cu ochii plecați în frunte,

Așteptând ciobanul... ceas în ceas.

Eu plec din turma voastră, nu pot să rabd

Să văd cum mândria din voi s-a stins.

Un lup rămâne lup, chiar și când e slab...

Iar voi... ați uitat focul ce a mocnit.

No tragedy has creeped into my life,

Yet everything around is doom and gloom.

Why do I feel this pressure in my chest?

Just like a rock, it weights me down,

Or like an ocean crashing on a stool-

A mess of splintered love and hate and fear

Of nothingness or being not enough.

I could feel joy,

and yet,

I hurt of living

Behind a curtain of pretence and gisting...

Ca stelele-n zori, 

strălucirea 

se topește-n fum, 

sub plapuma tăcerii, 

lupte-adevărate,

își fac drum, 

hedonismu-nșelător,

ca noru'

aproape-ntunecat,

se prelinge

în inimi și minți...

suspine și umbre,

în dans se prind 

înfrânte.