2  

Rănile mă mint

Aș vrea să cred că adevărul doare

Doar prima oară, ca o lamă-n vânt,

Dar el se-ntoarce zilnic, cu-o-ncruntare,

Și ne măsoară pașii pe pământ.

 

Eu tot căutam o lege nepătată

Prin care să ne scriem un alt rost,

Dar viața e o rană-nchegată

Ce ne minte frumos despre ce-am fost.

 

Ne spunem că durerea ne-a-nvățat

Să fim mai drepți, mai limpezi și mai puri,

Dar adevărul gol e-un magazin furat

Unde-am lăsat speranța între ziduri reci și duri

 

Și rănile mă mint cu-atâta artă,

Îmi pun pe frunte lauri de-apus,

Când tot ce am e-o pagină purtată-n viață

De vântul care-a coborât și nu s-a mai supus.

 

Adevăr nu-i decât tăcerea care vine

Când te oprești din luptă, obosit,

Și-nveți, în sfîrșit, cu milă pentru tine,

Că nu-i nimic de spus. Dar totuși, ai mințit.


Category: Philosophical poem

All author's poems: Vladislav Varzari poezii.online Rănile mă mint

Date of posting: 27 October

Timp de citire: ~2 min.

Views: 198

Log in and comment!

Other poems by the author

Negociere cu durerea

Ascultă, durere, ia loc un pic aici,

Să stăm de vorbă ca doi bătrâni prieteni.

Nu mai veni pe furiș la miez de noapte.

Să-mi cotrobăi prin suflet și prin corp.

 

Știu, ești stăpână pe trup și pe gând,

Te-ai instalat ca la tine acasă,

Dar hai să facem o pace, un legământ,

Căci viața asta-i și-așa destul de scurtă.

 

De ce trebuie să apari pe-amândouă fronturi?

Și fizic, în oase, și sufletesc, pe cord?

Tu mă strivești zilnic în mii de deconturi

Și mă obligi mereu să port un blestem mort.

 

Hai să ne-nțelegem, măcar la jumătate:

Lasă-mi o zi din șapte să pot respira,

Să nu mă mai doară nici amintirile, nici spatele,

Să uit o clipă că ești în ființa mea.

 

Eu îți dau tăcerea, îți dau și mândrie,

Îți las chiar și iubirea de te-ai supărat,

Dar nu mă mai frânge în atâta cruntenie,

Căci n-am decât un trup și-un suflet de iertat.

 

Hai, dă-mi o scadență, o lege mai blândă,

Să mai trăiesc și eu între două furtuni,

Căci dacă mă strângi în aceeași osândă,

Se stinge lumina și pe la minuni.

More ...

Visul I

Întâlnirea 

Eram pe o cărare îngustă, fără să pot identifica clar locul sau regiunea. Totul în jur avea o notă incognito, o atmosferă stranie de necunoscut. Mă aflam într-un orășel nu prea mare și înaintam încet. În jurul meu nu se zărea nicio țipenie de om; strada era pustie și tăcută. De o parte și de alta a cărării se înșirau case obișnuite care nu păreau părăsite, însă la un moment dat privirea mi-a fost atrasă de o clădire anume.

Era o casă ce părea complet abandonată. Zidurile exterioare erau crăpate, tencuiala se desprindea în bucăți mari și întreaga structură lăsa impresia că se poate dărâma din clipă în clipă. Am părăsit drumul, m-am apropiat de ea și am împins ușa pentru a intra.

Imediat ce am trecut pragul, am realizat că aparențele înșală într-un mod absolut. În ciuda fațadei dărăpănate, interiorul casei cu două etaje era de un lux aristocratic uimitor. La primul nivel, pereții erau îmbrăcați în nuanțe strălucitoare ce păreau din aur, iar de la tavan atârna un candelabru uriaș din cristal. Pe jos se întindea o podea din marmură albă, străbătută de linii fine ce imitau un design de crăpături, peste care erau așternute covoare grele, țesute manual, de o calitate impecabilă. Cu toate acestea, din spațiul luxos lipsea orice urmă de viață; era părăsit în totalitate.

Am urcat scările spre etajul superior. Acolo, realitatea se schimba radical, ca într-un sistem de plus și minus. Dacă primul nivel reprezenta plusul, etajul al doilea era minusul: degradat, prăfuit și lăsat în paragină, arătând exact ca exteriorul clădirii. Atât jos, cât și sus, se aflau diverse obiecte neobișnuite și vizibil scumpe, însă nu le-am acordat atenție. M-am îndreptat spre balcon, dar când am ajuns acolo am văzut că era dărâmat.

M-am întors și am căutat scările care duceau spre pod. Am urcat treptele, am împins oblonul de lemn și m-am ridicat prin deschizătură. În acel moment, corpul meu se afla la jumătate: partea de sus era în pod, iar cea de jos rămăsese pe scări. Privind înapoi spre primul etaj, am observat o nouă schimbare stranie. Luxul aristocratic dispăruse complet; primul nivel devenise și el dărăpănat și părăsit, la fel ca restul casei.

Aflat în această poziție, am auzit deodată un strigăt de ajutor. Era o voce de fată — subțire, lină, dar extrem de agitată.

Am coborât repede și am ieșit din casă. Cărarea pe care mersesem mai devreme era în continuare pustie, dar strigătele continuau să se audă din depărtare. Am început să alerg în direcția sunetului din instinct, simțind că vocea îmi era cumva cunoscută.

La o cotitură a drumului am zărit-o. Era o fată îmbrăcată într-o rochie albastru-deschis, ca culoarea cerului — o rochie simplă, de plimbare, nu una scumpă. Alerga speriată și striga după ajutor. În spatele ei, din depărtare, se profilase o siluetă ce semăna  cu un câine, dar pe măsură ce mă apropiam am văzut că era, de fapt, o bestie care semăna cu un câine dar nu era, și o urmărea pe fată.

Nu am alergat spre fată, ci am tăiat drumul direct către creatură Aveam la mine un cuțit militar, pe care îl purtam de obicei pentru treburi simple, cum ar fi desfăcutul nucilor. Am scos cuțitul din buzunar, am strâns mânerul și am îndreptat vârful lamei direct spre bestie. Bestia se îndrepta înspre noi și când cuțitul a injunghiat-o, a căzut jos, părea că cuțitul i-a străpuns inima.

M-am întors spre fată. Căzuse pe drumul pietruit, împiedicându-se în goana ei. Mă privea de jos cu ochii înlăcrimați de spaimă, dar și vizibil șocată de modul în care oprisem bestia a. Chipul nu i-l puteam distinge clar, rămânând incert, însă ochii i se vedeau limpede: aveau o culoare rară de rubin, adâncită într-un maro-deschis.

Am ajutat-o să se ridice de la pământ, iar ea mi-a mulțumit. În scurt timp a apărut și un bărbat ușor zgâriat pe brațe — tatăl ei, care o căutase cu disperare. Fata i-a povestit rapid ce se întâmplase, iar el mi-a mulțumit la rândul lui. Pentru a nu rămâne datori și pentru a-și arăta recunoștința, m-au invitat la ei acasă să luăm masa împreună.

Am făcut cunoștință pe drum. Am aflat că pe ea o cheamă Ana, iar eu i-am spus că mă numesc Vlad. În mintea mea, atât numele, cât și tonul vocii ei continuau să rezoneze ca ceva cunoscut.

Când am ajuns la destinație, am rămas uimit. Casa lor era chiar clădirea în care intrasem la început. Doar că acum nu mai era dărăpănată pe dinafară, ci arăta complet restaurată, ca nouă. Iar la interior, luxul pe care îl văzusem inițial doar la primul nivel se întindea acum la ambele etaje.

More ...

Nu voi crede

Nu voi crede că cerul e senin,

Chiar dacă ochii îmi arată asta,

Când viața-mi toarnă-n suflet un pelin

Și-mi cere-n lacrimi să-mi măsor noaptea.

 

Nu voi crede în zâmbete de rând,

Nici în minciuna pusă la păstrare,

Când simt o greutate stând pe gând

Și-un dor ce nu își află nicicum alinarea.

 

Nu voi crede-n povești cu drum curat,

În pacea care vine ascunsă pe furiș,

Când umbra unui pas ce-a tocit pragul

Rămâne singură pe un tăiș.

 

Nu voi crede că timpul e un doctor bun

Și șterge tot ce sufletul a plâns,

Când eu de-abia mă mai adun

Din focul care încă n-a fost stins.

 

Nu voi crede că totul e frumos

Și lumea-i caldă, fără de prihană,

Până nu-mi văd părinții sănătoși,

Și fără-o rană... fără nicio rană.

More ...

Visul III

Gardianul 

Mă aflam într-o pădure deasă și imensă, ale cărei coroane înalte lăsau să treacă doar razele blânde ale unei dimineți senine de vară. Mă plimbam agale printre copaci, pășind pe iarba verde și moale. Eram îmbrăcat lejer, într-un maiou alb și pantaloni scurți de vară. La un moment dat, lângă trunchiul gros al unui cedru bătrân, am zărit-o pe Ana. Purta o rochie albă, curată și strălucitoare, ce părea că prinde reflexia luminii printre ramuri. Era aplecată și culegea flori multicolore de pe marginea potecii.

Am pornit amândoi prin pădure, mergând alături fără o țintă anume. O ajutam să adune flori de diferite culori și orice alte mici lucruri găsea pe drum și îi stârneau interesul sau îi plăceau.

Deodată, fără niciun fel de avertisment sau tranziție treptată, anotimpul s-a schimbat brusc sub ochii noștri. Pădurea senină de vară a fost înlocuită de un peisaj complet de toamnă: coroanele copacilor s-au acoperit de frunze colorate în nuanțe arămii, galbene și roșiatice, care cădeau ușor și acopereau pământul într-un covor gros. Niciunul dintre noi nu a avut vreo reacție de uimire sau neliniște la această trecere bruscă; ne-am urmat drumul ca și cum totul era absolut firesc. Am continuat să strângem flori, dar și conuri de cedru căzute pe jos și mănunchiuri de frunze uscate de toamnă.

Apoi, la fel de brusc, peisajul s-a schimbat din nou. Ne-am trezit dintr-odată în plină iarnă, undeva spre mijlocul ei. Lumina de dimineață dispăruse, fiind înlocuită de atmosfera cufundată în tăcere a unui miez de noapte. Cerul era curat, iar luna plină lumina puternic peste troienele mari de zăpadă. Deși eram rămași în aceleași haine subțiri de vară — eu în maiou și pantaloni scurți, iar ea în rochia albă —, era neobișnuit că niciunul dintre noi nu simțea deloc frigul sau gerul din jur.

Am mers mai departe prin zăpada imaculată până când am zărit pe pământ niște amprente adânci și neobișnuit de mari. Erau urme clare de lup. Am început să le urmărim prin pădurea cufundată în umbră și, după câțiva pași, am dat peste creatură.

În fața noastră se înălța un lup masiv, cu o blană complet albă și deasă. Ochii lui erau de un albastru intens, ca de cristal, și luminau straniu în întunericul nopții sub razele lunii. Nu ne-am speriat și nu am dat niciun pas înapoi. În locul fricii, am simțit amândoi o atracție puternică față de frumusețea și măreția fiarei.

Ne-am apropiat încet de el. Lupul nu a avut nicio reacție agresivă; s-a lăsat ușor pe labele din față, reducându-și înălțimea, și ne-a mirosit curios pe amândoi. Apoi s-a plecat mai aproape și ne-a lins ușor pe frunte, mai întâi pe ea, apoi pe mine. Când m-a lins, nu am simțit vreun fior de rece sau teamă, ci o senzație profundă, imposibil de explicat în cuvinte — un sentiment absolut de siguranță.

More ...

Înger căzut

Nu port coroană de lumini cerești,

Nici aripi mari de aur și de soare,

Sunt doar o umbră-n drumul ce-l croiești,

Un înger stins ce n-are zbor în cale.

 

Aripile mi le-am ars de mult în vânt,

Când am ales să cad și să cobor,

Să merg cu voi, aici, pe acest pământ,

Și să-mi ascund în piept un vechi fior de dor.

 

Mă uitați des când drumul vi-e curat,

Și mă strigați doar când vă doare spatele,

Dar eu rămân același, neplecat,

Chiar dacă-n cale mi-au căzut păcatele.

 

Am ochiul treaz în noaptea voastră grea,

Păzesc tăceri ce nu mai au cuvinte,

Și port în palme-o lacrimă de stea

Pentru tot ce-a fost... și nu mai minte.

 

Nu-mi plângeți mila, nu cer iertare sus,

Mi-am dat veșmântul alb pe voi și pe pământ,

Și duc în spate tot ce mi s-a pus,

Un înger căzut... bătut de vânt.

 

More ...

Un lup printre oi

M-am rătăcit în turma voastră blândă,

Purtând în piept un altfel de instinct,

Privit de toți cu teamă și osândă,

Un lup ce-nvață-n taină cum s-a stins.

 

Văd lâna albă, liniștea din cale,

Dar sub blândețea voastră de acum,

Eu simt cum se trezește o mare jale

Umbrele unor colți uitați pe drum.

 

Voi vă feriți de umbra mea fugară,

Vă e frică de privirea mea din zori,

Dar oare cine v-a-nvățat să taceți oare

Și să uitați că ați fost stăpâni până în nori?

 

Un lup nu poate sta cu oile-n turmă,

Chiar dacă ele-au obosit să muște,

Căci legea sângelui nu lasă-n urmă

Decât pământ ars și instincte înguste.

 

Ați fost odată stăpâni pe-acest munte,

Ați sfâșiat furtuna cu al vostru pas,

Iar astăzi stați cu ochii plecați în frunte,

Așteptând ciobanul... ceas în ceas.

 

Eu plec din turma voastră, nu pot să rabd

Să văd cum mândria din voi s-a stins.

Un lup rămâne lup, chiar și când e slab...

Iar voi... ați uitat focul ce a mocnit.

More ...

Poems in the same category

Fantome - 15 - A.I

Devine prea ușor,

mișcându-mă tot mai greu,

lenea-mi iese prin fiecare por,

cu credința unui ateu..

 

Pe preș, înfășurat în fașe

murdare de mândrie... am dat greș,

pătimaș, adus pe fărașe,

legat cu funie de foc, pus pe umerașe.

 

De furie roșie înghițind cuvinte,

pierdut printre probe,

ca-ntr-un rebus de nivel redus,

ușor de dedus... sau așa am presupus.

 

Expert în toate, fără vreo idee,

dependent, trăiesc prin el,

elevat cu răspunsuri dintr-un tabel,

înșelând oricum, cu propria-mi epopee.

 

Pentru cititorii dornici de vrăbii

cu aripi argintii și dinți aurii,

zburând prin zări de pixeli,

planând prin algoritmi creduli.

 

Punct sub virgulă, în propria-mi silă,

cu privirea în jos, umilă,

lăuntric, de la zero la unu,

generez și mișc pionul.

 

Demn de milă, la mâna mașinii,

luminând lacul sub mizeria mlaștinii,

calc melancolic coridorul alcoolic gradual,

cuprins de calcul, trec prin propriul canal.

 

Catatonic, colorat într-o continuă calomnie,

colonizez corul covorului din ie,

convocând colocviul sub voal, prin croială,

congregație alături de ea... anemia intelectuală.

More ...

Odă Omului

Ești miezul de pâine curat,

Ești izvorul cu apă zgobie 

Ești cerul cu stele îmbrăcat.

Ești argila din care olarul 

Urzește ulciorul vrăjit .

Ești sufletul pe care Domnul 

L-a dat în brazdă adâncă însămânțat.

Ești Omul acestui Pământ bine cuvântat.

Ai grijă ca el să nu moară 

Atâtea furtuni îl înconjoară 

Fii fiul acestui milenium 

Și slavă-ți înalț și te cânt.

 

More ...

Puterea femeii

Femeia când o hotărâre a luat,

pe toți în jur poate să doară;

ea fiind aceea ce ne-a alungat,

pentru un măr, din rai afară!

 

Și tot femeia raiul l-a deschis,

să ne întoarcem toți în veșnicie,

când vestea prin îngerul trimis,

calm a primit-o și cu bucurie!

 

Un simplu "Fie mie cum ai spus!"

poarta la rai la lume a deschis,

la fel cum "Șarpele m-a pus!"

această poartă pentru toți a închis!

 

Femeia, în faptă sau cuvânt,

poate să fie de moarte dătătoare,

sau luminată de însuși Duhul Sfânt,

a lumii Mare Salvatoare!

 

25.03.2025

More ...

Când clopotele tac

La noi astăzi artă, pentru cine?
Poezie, proză, muzică, pictură
Când la modă-i kitsch-ul
Și maneaua urlă în boxele vecine
De-ai zice că nu-i țară, ci ospiciu
Iar clopotele tac, interzise-n turlă?
...
Și pe artă azi, cine mai dă banii
Când la noi s-au înmulțit sărmanii?
Arta nu mai are azi nicio valoare,
În plin proces de-analfabetizare!
...
Astăzi arta nici nu se mai poartă,
Când clopotele tac, interzise-n turlă,
Poate-un idealist să ia vreo pictură,
De mai faceți artă, lăsați-o pentru artă!
...
Frumosul astăzi nu se mai cultivă,
La modă sunt grătarul și maneaua.
Țara noastră-i parcă tot mai primitivă.
Când clopotele tac, s-aude cucuveaua!

More ...

MI-E DOR

    Mi-e dor să evadez din mine, 
    Din patul meu procustian, 
    Să simt din nou dulceaţa lumii, 
    În răni mustind în sânge, 
    Sub pană aspră de obsidian. 
    
    Să stau să-ţi scriu de a mea jale, 
    În plângerea şiroaielor de apă, 
    Căci eu privesc cu pleoapele lăsate 
    La luna albă, stranie, ce curge, 
    Pe cerul luminat de stele-n salbă. 
    
    Căci de mi-e sufletul năvală, 
    Din trupul ostenit şi-mbătrânit, 
    Aş sta măcar un bob zăbavă, 
    Să simt cum pumnul mi se frânge, 
    În primul calm de zi, ce-a răsărit...

More ...

✨ Dorul

În ochii de vise,

Dorurile sunt triste,

Căci inima plânge ,

Și sufletul meu se stinge.

 

Într-un univers ,stele zboară,

Peste câmpuri de odinioară,

Căci zarea tace,dar tu mi-ai soptit,

Flautul ce nu-l simt.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍