Dincolo de infinit

Întâlnirea 

Eram pe o cărare îngustă, fără să pot identifica clar locul sau regiunea. Totul în jur avea o notă incognito, o atmosferă stranie de necunoscut. Mă aflam într-un orășel nu prea mare și înaintam încet. În jurul meu nu se zărea nicio țipenie de om; strada era pustie și tăcută. De o parte și de alta a cărării se înșirau case obișnuite care nu păreau părăsite, însă la un moment dat privirea mi-a fost atrasă de o clădire anume.

Era o casă ce părea complet abandonată. Zidurile exterioare erau crăpate, tencuiala se desprindea în bucăți mari și întreaga structură lăsa impresia că se poate dărâma din clipă în clipă. Am părăsit drumul, m-am apropiat de ea și am împins ușa pentru a intra.

Imediat ce am trecut pragul, am realizat că aparențele înșală într-un mod absolut. În ciuda fațadei dărăpănate, interiorul casei cu două etaje era de un lux aristocratic uimitor. La primul nivel, pereții erau îmbrăcați în nuanțe strălucitoare ce păreau din aur, iar de la tavan atârna un candelabru uriaș din cristal. Pe jos se întindea o podea din marmură albă, străbătută de linii fine ce imitau un design de crăpături, peste care erau așternute covoare grele, țesute manual, de o calitate impecabilă. Cu toate acestea, din spațiul luxos lipsea orice urmă de viață; era părăsit în totalitate.

Am urcat scările spre etajul superior. Acolo, realitatea se schimba radical, ca într-un sistem de plus și minus. Dacă primul nivel reprezenta plusul, etajul al doilea era minusul: degradat, prăfuit și lăsat în paragină, arătând exact ca exteriorul clădirii. Atât jos, cât și sus, se aflau diverse obiecte neobișnuite și vizibil scumpe, însă nu le-am acordat atenție. M-am îndreptat spre balcon, dar când am ajuns acolo am văzut că era dărâmat.

M-am întors și am căutat scările care duceau spre pod. Am urcat treptele, am împins oblonul de lemn și m-am ridicat prin deschizătură. În acel moment, corpul meu se afla la jumătate: partea de sus era în pod, iar cea de jos rămăsese pe scări. Privind înapoi spre primul etaj, am observat o nouă schimbare stranie. Luxul aristocratic dispăruse complet; primul nivel devenise și el dărăpănat și părăsit, la fel ca restul casei.

Aflat în această poziție, am auzit deodată un strigăt de ajutor. Era o voce de fată — subțire, lină, dar extrem de agitată.

Am coborât repede și am ieșit din casă. Cărarea pe care mersesem mai devreme era în continuare pustie, dar strigătele continuau să se audă din depărtare. Am început să alerg în direcția sunetului din instinct, simțind că vocea îmi era cumva cunoscută.

La o cotitură a drumului am zărit-o. Era o fată îmbrăcată într-o rochie albastru-deschis, ca culoarea cerului — o rochie simplă, de plimbare, nu una scumpă. Alerga speriată și striga după ajutor. În spatele ei, din depărtare, se profilase o siluetă ce semăna  cu un câine, dar pe măsură ce mă apropiam am văzut că era, de fapt, o bestie care semăna cu un câine dar nu era, și o urmărea pe fată.

Nu am alergat spre fată, ci am tăiat drumul direct către creatură Aveam la mine un cuțit militar, pe care îl purtam de obicei pentru treburi simple, cum ar fi desfăcutul nucilor. Am scos cuțitul din buzunar, am strâns mânerul și am îndreptat vârful lamei direct spre bestie. Bestia se îndrepta înspre noi și când cuțitul a injunghiat-o, a căzut jos, părea că cuțitul i-a străpuns inima.

M-am întors spre fată. Căzuse pe drumul pietruit, împiedicându-se în goana ei. Mă privea de jos cu ochii înlăcrimați de spaimă, dar și vizibil șocată de modul în care oprisem bestia a. Chipul nu i-l puteam distinge clar, rămânând incert, însă ochii i se vedeau limpede: aveau o culoare rară de rubin, adâncită într-un maro-deschis.

Am ajutat-o să se ridice de la pământ, iar ea mi-a mulțumit. În scurt timp a apărut și un bărbat ușor zgâriat pe brațe — tatăl ei, care o căutase cu disperare. Fata i-a povestit rapid ce se întâmplase, iar el mi-a mulțumit la rândul lui. Pentru a nu rămâne datori și pentru a-și arăta recunoștința, m-au invitat la ei acasă să luăm masa împreună.

Am făcut cunoștință pe drum. Am aflat că pe ea o cheamă Ana, iar eu i-am spus că mă numesc Vlad. În mintea mea, atât numele, cât și tonul vocii ei continuau să rezoneze ca ceva cunoscut.

Când am ajuns la destinație, am rămas uimit. Casa lor era chiar clădirea în care intrasem la început. Doar că acum nu mai era dărăpănată pe dinafară, ci arăta complet restaurată, ca nouă. Iar la interior, luxul pe care îl văzusem inițial doar la primul nivel se întindea acum la ambele etaje.

Rostogolit pe foi îngălbenite,

Un text nescris, dar presărat cu pași,

Cu replicile fixe sau șoptite

Pe care le repetați și le lăsați.

Intri în scenă fără de repetiții,

Lumina cade aprinsă pe obraz,

Te trezești purtând vechi tradiții,

Între comedie, dor și necaz.

Regizorul ascuns e timpul însuși,

Răsucește filele fără răgaz,

Iar tu înveți din zâmbete și plânsuri

Să nu rămâi un simplu personaj din scenariu generat.

Ai roluri multe: fiu, prieten, frate,

Erou în nopți și mască dimineața,

Dar dincolo de cortine și de șoapte,

Tu ești cel care-și desenează viața.

Nu căuta un final dinainte scris,

Nu-ți pune actele sub un greu sigiliu,

Căci cel mai frumos și luminos vis

Se scrie-n prezent, cât tu mai ești viu.

Așa că joacă-ți rolul cu mândrie,

Chiar dacă pașii uneori mai cad,

Din fiecare pagină ce vine,

Fă o operă ce să nu aibă nici apus, nici gard.

Dacă lumea-ntreagă s-ar face o piatră

Și prietenii vechi m-ar vinde pe-un ban,

Aș strânge tăcerea cu gheara pe vatră

Și n-aș mai privi spre-al tău orizont an de an.

Dacă drumul spre tine s-ar face o ură

Și pasul meu singur s-ar pierde-n pustiu,

Aș merge pe cioburi cu-o aspră cusură

Să uit că-n trecut te-am iubit pe deplin și pe viu.

Chiar dacă iubirea s-a stins ca o febră

Și scrumul ne umple amarul din gând,

Eu știu că tăcerea nu e o lașitate,

Ci poarta prin care te las uitând.

Voi ști că tu ești doar o pagină arsă,

O haină pe care o lași la hotar,

O umbră ce trece pe o stradă lăsată

În care n-am fost și nici n-o să apar.

Și chiar de-ar fi cerul să cadă în țăndări

Și vântul să smulgă din temelii 

Tot ce-am construit prin atâtea ocoluri,

Eu rup orice punte din vechiul tău chin.

Voi ști că de-acum ești doar o tăcere,

Un nume străin ce-l pronunț rar sau deloc,

Iar eu, prin mormanele vechi de durere,

Mă-ntorc la-nceputuri... și singur mă scot.

Pe masă aburește-n cană un ceai cu gust de bergamotă,

Și-o felie subțire de lămâie ce plutește-n el,

E ora cinci, e liniștea aceea blândă, tot o notă

Ce cade lin pe parchetul vechi, ca un pastel.

E ceasul când lumina se schimbă-n maroniu pe perete,

Iar umbrele lungi se așază cuminți într-un colț de odaie,

Un ceas mecanic, care lasă-n urmă doar sunete lente,

Și-aduce în casă o tihnă ca o adiere de ploaie.

Dar scaunul de vizavi e gol, cu spătarul de lemn,

Și perna lui moale mai poartă un aer de dor,

Aștept să apară de undeva, să-mi dea un semn,

Să stingă tăcerea ce plutește ca un ultim nor.

Paharele zăngănesc undeva, prin vecini, o viață își vede de mers,

Iar eu stau cu palmele strânse pe aburul cald din pahar,

Și simt cum absența ta se așază în vers,

Transformând amintirea într-un nesfârșit, blând hotar.

Nu e o durere acum, e o toamnă ce picură-ncet,

O liniște mare în care te chem fără glas,

Un ceai băut singur, un vechi și tăcut menuet,

În care așteptarea rămâne un singur și ultim popas.

De-atâta vreme Ne privești de sus,

Și sufletul mi-e frânt de-atâta jale,

Mă uit la Tine, bunule Iisus,

Și plâng pe-a suferinței grele căi.

Ajunge, Doamne! Mult ai îndurat,

Prea mulți spini pe frunte Te-au durut,

Prea mult o lume-ntreagă Te-a scuipat

Și-n palme piroanele Te-au frânt tăcut.

Mi-am adus o scară... grea de lemn,

Și-o sprijin azi de crucea ce te chinuie,

Fără să cer la nimeni vreun îndemn,

Mă urc la Tine, plin de-un dor senin.

Mă urc grăbit să Te cobor de-acolo,

Căci nu mai pot să-Ți văd rănile vii,

Să șterg cu lacrimi chinul Tău și doru-mi,

Și-n brațe să Te-aduc printre noi, copiii.

Ajunge, Doamne! Te voi da jos eu,

Să-Ți scot coroana aspră de pe frunte,

Să port eu astăzi tot păcatul greu,

Și crucea s-o ascund în munte.

Dar... când mă-ntind să Te cuprind de mâini,

Tu mă privești cu-atâta blândețe-n sfântu-Ți dor,

Și-mi spui: „Copile, rana mea e mare,

Dar prin acest chin eu vă salvez de dor.”

Noapte, îmbracă-mă-n stele,

Universul întreg să-l sărut,

Să-l sfâșii cu tainele mele,

Și-apoi să-l fac dispărut.

Noapte, în vis mă scufundă,

Negrul infinit să-l ating,

Să simt măcar pe-o secundă,

Clipa când soarele-l sting.

Noapte, hai du-mă pe lună,

Cu focul din piept s-o-ncălzesc,

Pământul să poată să spună:

-Ah Lună, ce mult te iubesc!

Noapte, aruncă-mă-n mare,

Întunericul din adâncuri să-l scot,

Iar bezna albită de sare,

S-o închid pe vecie 'ntr-un port.

Îngropați-mă-n noaptea adâncă,

Lumina să-mi curm pe vecie,

Stele la creștet să-mi plângă,

Întunericul criptă să-mi fie.

În vârtejul unei iubiri pierdute,
Ai fost lângă mine, mereu tăcută.
Când inimile s-au spart, lacrimi s-au vărsat,
Tu ai adus lumina, ai risipit ce m-a apăsat.

Pe cărări încâlcite de nopți amare,
M-ai ghidat spre priveliști mai clare.
Nu mai sunt pierdut în ceața umbrei,
Cu fiecare cuvânt, fricile mi le-ai luat.

Prietenia ta, pură, un far strălucitor,
Prin zile întunecate și nopți fără sfârșit.
În tine am găsit un țărm statornic,
O legătură pe care timpul nu o va ignora.

Odată iubirea s-a pierdut, dar am găsit mai mult,
O prietenă ce a pășit prin fiecare ușă.
În râsul împărtășit și lacrimile tăcute,
Ai fost lângă mine prin toate aceste ani.

Acum, pe măsură ce viitorul se apropie,

Îl înfrunt fără teamă.
Căci în inima mea, țin atât de adevărat,
Darul prieteniei găsite în tine.

Te rog Doamne nu pleca,

Nu Te mai alung de-acuma,

Te primesc în viaţa mea,

Rămâi pentru totdeauna.

Numai Tu-mi poţi da ce-Ţi cer,

SALVAREA şi-n ciuda firii,

Cu al meu trup efemer

Să-mbrac haina nemuririi.

Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine

și am râs, Doamne,

în timp ce cerul Tău plângea.

Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,

ca pe o haină de mătase rușinoasă.

Am pus trufia pe frunte,

ca o coroană de foc stricat.

Și am spus în inima mea:

„Cine este ca mine?”

Am bătut cu pumnul în masă,

nu ca să fac dreptate,

ci ca să mi se plece lumea.

Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,

și am vrut să fiu mare,

în timp ce Tu te coborai smerit în țărână

pentru mine.

Am vândut Adevărul

pentru un cuvânt frumos,

și m-am făcut idol mie însumi.

Dar acum tăcerea Ta mă arde.

Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.

Doamne,

din palatele închipuirii mele,

nu au rămas decât ruine.

Din beția gloriei mele

m-am trezit cu sufletul gol.

Intră, Te rog, în inima mea —

nu cu blândețe,

ci cu foc curățitor.

Risipește mândria care stă ca un zid

între mine și fața Ta.

Desfă-mă, Doamne,

și fă-mă din nou.

Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.

Mai puțin eu.

Mai mult Tu.

Căci nici creație nu mai iese din durere

Nici lacrimi, n-am putere, 

E doar o secetă ce mă străbate.

Mi-aș dori să pot, să fac, să vreau

Dar nici vise nu mai am, dorințele nu mai există

Am rămas doar cu o senzație de neputința.

Și nici drame nu mai înghit, nici certuri, tot asemenea

Mi-a rămas doar un adânc nod în gât

Ce a început a putrezi și el, nu de mult. 

Ce chef, ce râs, ce distrare

Căci tare mult mi-e dor

De fericitele zile ”de apoi”

Când doar soarele apunea

Nu și viața din privirea mea.

La inceput e plina de dorinta si caldura,

Ca un balon care suporta inca o umflatura

Si trebuie pastrat la aceeasi temperatura.

Asa a fost si este dragostea dintotdeauna,

Toti ne-o dorim sa fie plina, lina precum luna,

Sa fie fie vesnica si sa sporeasca precum spuma.

Dragostea e unica, e sincera, nu tradeaza.

O bagam in apa, o innecam, se invioreaza

Si apoi traieste vie precum apa de agiazma.

Dragostea nu trebuie tradata niciodata!

Am ales-o, am trait-o, s-o ducem pana la moarte;

Cei ce urmeaza s-o preia, s-o duca mai departe.