Dincolo de infinit

Se-adună-n ferestre o tainică tihnă,

Și ceasul din perete măsoară tăcut,

Purtând în oglindă o veche lumină

Din tot ce-a fost in viață și s-a petrecut.

Pășim printre umbre de ieri și de mâine,

Căutând o potecă pe-un mal nesfârșit,

Cu sufletul gol și-o bucată de pâine,

Între ce-a fost rouă și ce-a adormit.

Rămânem ades între două hotare,

Cu ochii la drumul ce-o ia pe ocol,

Purtând în spinare o veche povară,

Și-un dor care cere un liman și un sol.

Acolo, pe pragul dintre ele o clipă,

Se leagă-n tăcere tot ce-am fost cândva,

Și simțim cum bate din nou o aripă,

Lăsând tot trecutul în urma sa.

Se cerne-n tăcere o vreme curată,

Pământul ascultă ce pașii îi spun,

Iar umbra din urmă rămâne uitată,

Un drum care duce spre-un vechi mănunchi bun.

Păstrăm în privire o floare uscată

Și-un cântec ce-ncearcă să urce la cer,

Și tot ce-am dorit să fim vreodată

Se scaldă-n lumina dată din cer.

Dacă calea dintre trecut și viitor s-ar rupe,

Oare-n care parte pașii s-ar opri?

Pe-a trecutului să ne reparăm o clipă greșeile,

Ori spre viitor viața să ne-o putem croi?

Dar timpul nu-ntreabă pe nimeni ce-alege,

El curge spre mare, la fel ca un râu,

Și-n fața tăcerii ce-aduce o lege,

Rămânem cu tot ce-am sădit în ce-i viu.

Monolog 

N-am venit aici să negociez nimic cu timpul. Când aerul devine prea rece și simți direct în oase cât de repede se duce totul, toate iluziile pe care le-ai adunat o viață cad ca o tencuială veche de pe un zid uitat. Rămâne doar structura. Rămâne doar linia asta subțire pe care calc acum — un hotar trasat fără milă între ce a fost și ce nu va mai fi niciodată.

Oamenii cred că granițele sunt marcate cu pietre, cu garduri sau cu semne vizibile. Nu-i așa. Adevăratul hotar îl simți în piept, în tăcerea scurtă dintre două respirații, când înțelegi că nu mai ai unde să te dai înapoi. Nu e vorba de frică și nici de o încrâncenare inutilă. E doar o luciditate crudă: vezi totul exact așa cum e, dezbrăcat de orice ornament.

Ani la rând am adunat cuvinte, am construit planuri și am jucat roluri de parcă eram nemuritor. Am crezut că viața e un șantier permanent în care poți oricând să dărâmi un perete și să o iei de la capăt. Dar asprimea lucrurilor nu te previne. Ea vine simplu, ca o iarnă instalată peste noapte, și îți arată că resursele nu sunt infinite. Că fizicul are limitele lui, că timpul are un ritm care nu se adaptează după dorințele tale și că fiecare alegere a lăsat o urmă definitivă.

Tragi o linie și te uiți în spate. Ce rămâne când elimini zgomotul? Nu rămân succesele mărunte, nici orgoliile pe care le-ai hrănit din reflex. Rămâne doar tăria cu care ai privit adevărul în ochi atunci când lucrurile au devenit grele. Asta e singura monedă care mai are valoare la margine.

Sunt aici, la acest hotar, și pentru prima dată nu mai încerc să par altcineva. Nu mai caut scuze și nu mai cer îngăduință. Fiecare pas m-a adus exact în punctul ăsta, iar pământul de sub picioarele mele e rece, dar e ferm.În jur, lumea continuă să facă zgomot. Oamenii aleargă, se contrazic, își construiesc mize uriașe din nimicuri și își consumă energia ca și cum ziua de mâine le-ar fi garantată prin contract. Îi privesc fără superioritate, dar de la o distanță enormă. Când ajungi la hotar, nu mai ai cum să te reîntorci la micile lor drame. Nu mai poți să te prefaci că te interesează mizele lor inventate.

E o singurătate ciudată aici, dar nu e una apăsătoare. E pur și simplu aerul curat de după furtună. Când nu mai aștepți nimic de la exterior, încetezi să mai fii vulnerabil la dezamăgiri. Toată presiunea de a demonstra ceva, de a fi pe placul cuiva sau de a recupera timpul pierdut se dizolvă.

Tot ce contează e cum stai în picioare în fața propriei tale realități. Fără panică, fără regrete ieftine. Doar un om care își privește viața de sus, exact așa cum a fost: cu părțile ei aspre, cu greșelile făcute pe cont propriu și cu demnitatea de a nu fi dat vina pe nimeni altcineva.N-am de gând să transform situația asta într-un spectacol. N-am nevoie de milă și nici de fraze mari spuse la momentul potrivit. Mila e o formă ieftină de confort pentru cei care privesc de pe margine; le dă impresia că le pasă, în timp ce se bucură în secret că nu sunt în locul tău.

Adevărul e că lucrurile aspre se duc singure, pe picioarele lor. Nu există un public care să te aplaude pentru cum rezisti și nici nu vine cineva să îți reducă nota de plată. Când înțelegi asta, scapi de ultima dependență: dorința de a fi înțeles.

Nu e nevoie să te înțeleagă nimeni. E de ajuns să rămâi tu drept în fața ta, să nu te minți și să îți duci propria greutate fără să te târăști. Cât timp poți privi lucrurile în față fără să clipești și fără să ceri îndurare, hotarul ăsta nu e o înfrângere. E pur și simplu locul unde se termină zgomotul și începe linia ta de sosire.

În umbrele nopții, se strecoară ușor,

Ochii ce-n stradă poartă-al lor fior,

Privesc prin minciuni, prin ziduri și fum,

Sfidând orice lege, pe-al sorții drum.

Licăresc în întuneric, reci și străini,

Fug de lumină, de vise și spini,

În dansul tăcut al nopților grele,

Ascund povești ce nu pot fi rele.

Dar ochii aceștia, deși sunt de gheață,

Poartă în suflet o altă povață,

Sub straturi de teamă, de durere, răni,

Se-ascunde-o poveste cu zâmbet și ani.

Ființe pierdute, în negura lor,

Caută răspunsuri sub praful ușor,

Iar ochii lumii interlope, pustii,

Rămân martori tăcuți ai durerii târzii.

Purtăm pe chip o mască aurită,

Modelată fin, din politeți,

O armură invizibilă, cioplită

Să ascundă urme de tristeți.

Afișăm seninul pentru lume,

Un zâmbet cald, un pas apăsat,

Iar când suntem întrebați pe nume,

Spunem scurt că totul e curat.

Dar în spatele ecranului de priviri,

Acolo unde luminile se sting,

Zac împrăștiate vechi amintiri

Și doruri mute care se ating.

Acolo e o cameră făr' de fereastră,

Unde gândurile își leapădă straiul,

Unde liniștea devine tot mai groasă

Și unde te întrebi cât costă raiul.

E ușor să fii de fier în plină zi,

Să râzi la glume, să dai din cap atent,

Dar e mai greu când noaptea va veni

Și te trezești cu propriul tău prezent.

Căci zâmbetul e deseori o punte

Peste prăpăstii pe care nu le spui,

O poartă grea zidită peste frunte

Ca să nu fii o povară nimănui.

Și totuși, printre cioburi și tăceri,

Rămâne speranța că într-o altă zi

Nu vei mai purta masca de ieri,

Iar râsul tău din nou un adevăr va fi.

Nu port coroană de lumini cerești,

Nici aripi mari de aur și de soare,

Sunt doar o umbră-n drumul ce-l croiești,

Un înger stins ce n-are zbor în cale.

Aripile mi le-am ars de mult în vânt,

Când am ales să cad și să cobor,

Să merg cu voi, aici, pe acest pământ,

Și să-mi ascund în piept un vechi fior de dor.

Mă uitați des când drumul vi-e curat,

Și mă strigați doar când vă doare spatele,

Dar eu rămân același, neplecat,

Chiar dacă-n cale mi-au căzut păcatele.

Am ochiul treaz în noaptea voastră grea,

Păzesc tăceri ce nu mai au cuvinte,

Și port în palme-o lacrimă de stea

Pentru tot ce-a fost... și nu mai minte.

Nu-mi plângeți mila, nu cer iertare sus,

Mi-am dat veșmântul alb pe voi și pe pământ,

Și duc în spate tot ce mi s-a pus,

Un înger căzut... bătut de vânt.

Durerea

Nu știu dacă era dimineață, amiază sau seară. Cerul avea o nuanță rece, specifică iernii, dar aerul mirosea clar a flori de vară. Copacii din jur erau verzi și plini de viață, iar printre crengile lor cădeau continuu frunze ruginii, fără ca vântul să bată. Totul părea imposibil și totuși firesc.

Mergeam pe aceeași cărare pe care o văzusem cândva. Casele erau acolo, dar aliniamentul lor părea alterat: unele arătau ca noi, iar altele se prăbușeau încet, ca și cum timpul nu se hotărâse încă în ce direcție să curgă.

Am ajuns în parc. Scrânciobul vechi din lemn și fier se mișca ușor înainte și înapoi, deși nu era nimeni pe el și niciun curent de aer nu mișca frunzișul.

— Ana? am spus încet.

Nu a răspuns nimeni.

Am făcut câțiva pași spre aleile interioare și am observat pe o bancă de lemn un buchet de flori. Era alcătuit dintr-un amestec neobișnuit: flori variate de vară, frunze colorate de toamnă și crenguțe acoperite de un strat subțire de zăpadă. Anotimpurile stăteau adunate la un loc, ca și cum timpul uitase să mai existe. Lângă buchet se afla un con de cedru.

L-am ridicat și, pentru o clipă, în tăcerea parcului am auzit un râs cunoscut.

M-am întors repede. La câțiva metri distanță, printre trunchiurile copacilor, o siluetă într-o rochie albă mergea încet. Chipul îi rămânea imposibil de văzut, exact ca în toate celelalte vise.

— Ana!

A ridicat o mână ușor, ca și cum m-ar fi auzit, fără să se oprească.

Am început să alerg după ea. Cu cât mă mișcam mai repede, cu atât silueta ei părea să se îndepărteze. În jurul meu, peisajul se schimba într-un ritm amețitor: cedrii au devenit stejari masivi, apoi brazi înalți, încărcați de zăpadă. În doar câteva secunde se scurgeau luni întregi.

Am ajuns în sfârșit în locul unde o văzusem ultima dată. Nu mai era nimeni acolo. Pe pământul înghețat se deslușeau doar urme mari de lup imprimate în zăpadă.

Le-am urmat fără să mai stau pe gânduri. După câteva minute de mers prin pădurea schimbată, am ajuns într-o poiană întinsă, luminată puternic de lună. În mijlocul ei stătea nemișcat același lup alb, cu ochii ca două cristale albastre. Nu părea amenințător și nici trist. S-a apropiat încet și s-a așezat direct în fața mea.

Pentru prima dată am simțit că liniștea poate să doară. Am privit în ochii lui strălucitori și l-am întrebat:

— Unde este?

Lupul nu a scos niciun sunet. Și-a plecat capul, a atins cu botul palma mea deschisă și și-a sprijinit fruntea de capul meu.

În clipa acelei atingeri, am văzut dintr-odată toate locurile prin care trecusem: casa cu dublă arhitectură, aleea cu ruine și zidul crăpat de mașină, pădurea care schimba anotimpurile și parcul cu scrânciobul vechi. În fiecare dintre ele, Ana fusese prezentă. Nu dispăruse; doar mă aștepta. Poate într-un alt loc, într-un alt timp sau într-un alt vis.

M-am așezat în zăpadă lângă lup și l-am cuprins de după gât. El și-a pus labele din față peste picioarele mele și am rămas amândoi privind luna.

Nu plângeam, dar înțelegeam pentru prima dată că durerea nu înseamnă întotdeauna o pierdere definitivă, ci doar dorința de a revedea pe cineva care a ajuns să ocupe un loc fix în suflet, chiar și fără să-i fi văzut vreodată chipul.

În liniștea deplină a nopții, am auzit din nou vocea ei blândă și liniștită:

— Vlad... sunt aici. Doar să nu mă uiți.

În urmă, scrânciobul din parc a început să se legene din nou în gol, lăsând povestea deschisă pentru următorul vis.

Cu furca aș pleca în cer,

Să-ncarc un car cu stele,

Apoi pe toate să le-ofer,

Numai femeilor rebele.

Să prind în mână sânul lunii,

Să mestec razele de soare,

Strângând în ciur apa furtunii,

C-apoi să pot scuipa răcoare.

Aș reclădi femeia din mătasă,

Şi nu i-aș da nici soţ, nici casă,

Aș pune-o la răscruce ca ispită,

Să moară inima de hepatită.

Diminețile nu mai încep cu soarele,

ci cu alarma

care ne scoate din vise

ca dintr-o aplicație închișă brusc.

străzile curg în grabă,

oameni cu căști în urechi,

fiecare ascultă altă lume

și o numește realitate.

Ne spunem: „sunt bine”

prin mesaje scurte,

ca și cum emoțiile

ar consuma prea multă baterie.

Uneori aș vrea să apăs pe pauză,

să pun viața pe mod avion,

să nu mai ajungă nimic la mine

în afară de liniște.

Pentru că dincolo de zgomot,

de like-uri și semnale slabe,

încă există un eu

care nu are nevoie să fie încărcat.

În trista mea înţelepciune,

Sub aura ce am hulit-o,

Am râs, am plâns, am fost minune,

Minune ce am irosit-o.

Cu-n mers trădat de călcătură,

Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,

Scuipând din ochi mister şi ură,

Am spânzurat poeţi şi cărturari.

Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,

Nopţi albe am mâncat pe pâine,

Râdea de noi bătrânul Maiorescu,

Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.

Biblioteci am ars zâmbind,

Din cărţi mi-am construit coşciug,

Cu Shakespeare m-am trezit dormind,

Iar cu Giordano am ars pe rug.

Irigă pustiul din mine, Doamne,

căci uscăciunea m-a învățat să tac.

Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască

în lutul acesta ars de așteptare.

Mi-am pierdut lacrimile

printre pietrele care mi-au fost pat,

și dorul — odată izvor —

s-a întors în mine ca un spin.

Unde e roua Ta,

cea care odinioară îmi uda privirea

în zorii rugăciunii?

Unde e atingerea Ta

ce făcea din rănile mele candele?

Pustiu sunt, Doamne,

dar nu piatră.

Încă mai simt cum sub coajă

se frământă o sete ce nu moare.

Trimite o adiere din Duhul Tău

să-mi răscolească nisipul inimii.

Dă-mi o rană care sângerează lumină

și o rană care nu uită să spere.

Irigă-mă, Doamne,

nu cu belșug, ci cu Tine.

Un strop din Tine

poate face din deșert o grădină.

Un om mergea.

Mergea mergea,

și vede-n depărtare barul,

și curând dă cu zarul.

-Bă! Adă aci o sticlă Ursus.

-Imediat!

Se uită la unu de lângă el.
-Bă ai 20 de lei în plus?
-Da să mi dai înapoi.
Că doar Iisus a înviat.
-Ho! potoleștete nițel.
Că ți dau eu înapoi!
-Uite-ți sticla aci!
Te ajut să desfaci?
-Nu. Mersi!
-10 lei!
-Uite-i!
-Mersi.

Se uită la omul din fața lui.
-BĂ! Am învățat cum e treaba unghiului!
-Ești bine?
-200 lei! Șase dau!
-Ești sigur?
El dă cu zarul,
crezând că știe cum să arunce.
Și zarul se-nvârte,
și pică trei.
-Văleu! Uite specialistul!
Trage aer în piept și dintr-o dată zice.
-Trebe să plec acasă ca mi rău!
-Nu pleci nicaieri. Hai. 220!
Eu și celălalt!

-Hai amu! Te rog io că mi rău.
-Lasă lasă!

-Băăă!!

Se-ntoarce seara târziu și vede pe ușă o foaie.
„Chiar și de-aș merge-n ploaie,
caut unu care nu dă bani pe gunoaie”

Și stă omul și plânge.
Și-și dă seama ce-a greșit!

Inima-mi pompează versuri

de aproape zece ani.

Gândurile se adună-n strofe

de apeoape zece ani.

Cu rima m-am certat demult,

dar mă iubesc în taină

cu figurile de stil

de aproape zece ani.

A fost secretul meu

amorul cu poezia

până acum,

când am curajul

să spun

ăsta-s eu!

(All rights reserved)