Patimi

Timpul este trecator,
Și mereu îți este dor,
De momente,uimitoare
Uneori sunt batatoare....

Însa,nu te-ntrista,
Timpul este tot asa
Trecator si nors,
Si mereu, e valoros

Astazi este prețios,
Maine este dureros.
El va trece tot asa
Și te vei înfricoșa.

Am scris despre viață și moarte,

Cu slove din carne și sânge,

Cu lacrimi și clipe deșarte,

Cu plânsuri ce ochiul își plânge.

Am scris despre tine și îngeri,

Cu nesomn și clipe amare,

Despre mine și marile frângeri,

Despre gândul ce nu vrea să mai zboare.

Am scris despre oameni și lume,

Despre abstract și  divin,

Cu versuri ce-aveau să rezume,

Unde plecăm și de unde venim.

Am scris despre scris și înscrisuri,

Despre cosmos și ce-a mai rămas,

Dar lumea cu ale ei compromisuri,

În proteste de stradă le-a ars.

Apoi s-au strâns să mă-nfrunte,

Insultându-mi întruna versetul,

Și mi-au scris cu jăratec pe frunte:

Iată poetul...!

Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.

Întâmplarea are formă.
Cuvintele — rădăcini
ale unei păduri
care nu există
decât atunci când
nu o privești.
Eu sunt tu
privindu-mă
într-o apă
care n-a atins niciodată
malul.

Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,

Şi umblă șarpele pe mere coapte,

Se-ascund în scorburi pustnici goi,

Hai vino raiule înapoi!

Atomii se ciocnesc în eprubete,

În univers zbor îngeri pe comete,

Trudește Doamne și a șaptea zi,

Că ai Tu vreme spre a te odihni,

Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,

Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,

Să stea cu îngerul de după gât,

Și când ești trist, să-ți țină de urât.

Pământul doarme sub grămada de regrete

Și dorul iubirii curge rosu pe petale,

Amintiri eterne cad azi de pe perete

Separând pe veci destine inegale. 

Urlă mâhnirea de neajunsul tinereții,

Eroic pe câmpul de bombe distrus

Salvarea o scriu cu lacrimi soldații 

La ultimul ceas de îngeri dispus. 

Dar ziua sfârșește cu ochii închiși 

Și prețul a fost doar păcate,

De dragul puterii sălbatic uciși,

Se zbat zeci de inimi curate... 

Degeaba se varsă în marea pieirii,

Căci premiul mereu a fost "moarte",

Voința de luptă rămâne acasă 

Să plângă un doliu aparte.

Nu s a întors nimeni la bietul băiat 

Doar scuza că "tata muncește",

Și viața întreagă rămâne marcat

Privind steaua ce strălucește. 

Scrisoarea de adio la cap de mormânt,

Aduce o mulțime de șoapte

"Iertare", rostește un singur cuvânt,

Sub cerul pe care l străbate. 

Trec anii pe lângă un suflet pierdut 

Și întreabă: "cine a fost oare?",

Pe cruce e scris: eroul căzut...

...Din grija iubirilor tale.

Intră-n pământ amurgul tău,

Sfârșind sub brazdele de lut,

Ai plâns iubito atât de rău,

Și n-am știut!

De dor îmi arde inima mocnit,

Și-am învățat profund a suferi,

Cât mi-am dorit să fiu iubit...

Tu nu vei ști!

Un vânt nebun ţi-ar fi șoptit,

C-al meu amor e prefăcut,

Ai plâns întruna şi-ai jelit,

Şi n-am știut!

Mi-e trupul sfâșiat de pribegie,

Și-am învățat răbdarea a trăi,

Dar cum mi-a fost și o să-mi fie,

Tu nu vei ști!

Intră-n pământ amoru' încins,

Sub flori și ierburi s-a pierdut,

Ce a născut ori ce a stins,

Tu, nu vei ști! Eu, n-am știut!

Unui agronom

A zis c-a dat lovitura,

Şi-a luat ogor bonom,

Dar nu i-a ieşit cultura:

Căci, gras pământ, slab agronom.

Unui amic - face 50 ani

Să fii amice prea slăvit,

Şi să trăieşti întru mulţi ani,

Căci ani 50 ani împlinit,

Dar jumătate i-ai cam risipit.

Unui amic - face 50 ani

Din roza vieţii s-a dus înc-o petală,

Ai dus o viaţă pe a locuri grea,

Vreo zece – doişpe ani la şcoală,

Iar restul pe la birt şi cafenea.

Unui confrate

La dânsul tot privesc mereu,

Şi meditez adeseori,

Pleşuv şi el, pleşuv şi eu,

Dar numai el cu capu-n nori.

Compasiune

Am vrut compasiune să-i arăt,

Şi să mă pun în pielea ei un pic,

Dar m-am dat iute îndărăt,

Căci n-are piele, ci şoric.

Unei amice

Vrând să mă-mpac cu-a mea amică,

A zis că da, dar să îi vând un pont,

Că nimenea nu vrea să-i zică,

Ce sumă mi-a rămas în cont.

Unei soaţe

I-a zis soţului de la Paris:

- Să-mi trimiţi “mesaj” garson,

Nu prin poştă sau în scris,

Ci prin Western Union.

Unuia - după cura de slăbire

A reuşit perfect s-ascundă,

Formele şi burta mai rotundă,

Dar totuşi, ceva i-a scăpat,

Fiindcă capul i-a rămas pătrat.

Unui alpinist

Alpinist vechi, de succes,

A avut femei o hoardă,

Profesional soţia şi-a ales,

Pe cea mai tare coardă.

Şcoala on-line

I-o problemă serioasă,

Să predai on-line la sat,

C-absolventul o să iasă,

Cu bug-uri şi virusat.

Şcoala on-line

S-a decis precum se ştie,

On-line studiu-n pandemie,

Dar presimt mare urgie,

Carte…Google o să ştie.

Şcoala on-line

Pe vremea mea era o vorbă bună

Ai pus cartea pe oala cu smântână,

Azi, se zice cam aşa…

Ai pus mouse-ul lângă cafea.

Şcoala on-line

Când mă scotea profu la tablă,

Mă trecea prin corp rece fior,

Azi, on-line, n-am nici o treabă,

Râd de el, la monitor.

Şcoala on-line

Ministrul Educaţiei a declarat,

Şcoala on-line are succes,

Dar pe la sat s-a constatat,

Curent nu e, şi nici wireless.

Ecumenism

Alături de eretici Papa se închină,

Şi osanale aduc lui anticrist,

Trăgând peste credinţă o cortină,

Pe care o numesc Ecumenism.

Unor invidioşi

Banul meu muncit cu greu,

E râvnit măi oameni buni,

Doar de acei, ce mai mereu,

Au tăiat frunză la câini…

Doină - după tăierile de păduri

 “Jelui-m-aș și n-am cui,

Jelui-m-aș codrului,”

Azi te jelui la ghiveci,

Codrul e la austrieci.

Excursie

A plănuit să meargă la Cazane,

Dar Dunărea fiind învolburată,

S-a întors al meu amic chefliu,

Tot la cazane, dar cele cu rachiu.

Minune 

Un secret i-a împărtășit

Lângă soba de granit,

Și-apoi a rămas uimit,

Că gura sobei a vorbit.

Unei accidentate

  a rămas fără dantură în urma accidentului de maşină

La zâna măseluţă te-ai rugat,

Să-ţi pună dinţi de divă de showbiz,

Dorinţa ea ţi-a ascultat,

Şi ţi i-a pus, pe bord şi pe parbriz.

Unei accidentate

Singurătate ai vrut neapărat,

Şi îl priveai pe soţ cu ură,

El brusc pedala a apăsat,

Şi singură ai rămas… în gură.

Am înălțat iar ziduri între noi,

Și am dat foc la pieţe și la parcuri,

Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,

Şi plângem peste catafalcuri.

Pizmaș proscris-am și pe neamuri,

Zâmbind i-am hăcuit în sânge,

Odraslele ni le purtăm în hamuri,

Și-i învățăm a râde ori a plânge.

Instinctele din noi le-am suprimat,

Și ne-am robotizat până-n genom,

Gândim global dar mergem separat,

Și nu mai arătăm a om.

Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,

Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,

Guvernul ne împarte gratis vicii,

Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.

Al nostru nume e acum un număr,

Deși nu stăm închiși prin pușcării,

Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,

Când năzuim un viitor pentru copii.

Ne-am depărtat de Dumnezeu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

Ne place în ură să trăim,

Să gemem de păcate mari,

La fel ca demonul să fim,

Anticrişti revoluţionari.

Multe sunt în astă lume,

Zdruncinată de războaie,

Alte-s rele, alte-s bune,

Însă toate ne înmoaie,

Căci povara e prea mare,

Şi încercând s-o micşorăm mereu,

Am făcut-o şi mai mare, căci

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Cum ploaia irigă puietul,

Din care creşte copacul,

Aşa ura ne inundă sufletul,

Din care se naşte păcatul.

Nu vrem să facem nimic,

Nu vrem ca iubiţi să mai fim,

Din rău muşcăm câte un pic,

Noi toţi ce creştini ne numim.

Lăsăm aşa în voia lui satan,

Purtaţi de a lui mreje viclene,

Reacţionăm doar gândind în van,

Fiind atraşi de ispite obscene.

Iar cum plin de omizi e pomul,

Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,

Urând, ne-am depărtat de Domnul,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu.

Sperăm cu toţi într-o iertare,

Venită iar de la Isus,

Izbăvindu-ne de faptele murdare,

Făcându-ne egali Celui de sus.

Aşa de mult El ne iubeşte,

Dar noi iubiţi nu vrem să fim,

Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

De ce cu visuri să trăim,

Când visul îl putem îndeplini?

Doar buni şi milostivi să fim,

Iar semenul să îl putem iubi.

Dar nu, e osteneala mult prea mare,

Căci inima-n păcate ne-o zidim,

Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,

Ne place în ură să trăim.

Să fim conduşi spre întuneric,

Spre pierdere şi neeternitate,

De pofta şi simţul luciferic,

Ce ne împinge de la spate.

În spate stă şi tot ne-apasă,

Să devenim nişte tâlhari,

Să jefuim pe cel de-acasă,

Să gemem de păcate mari.

Ca Iuda vrem să devenim,

Să-L vindem pentru arginţi,

Părtaşi cu demonul să fim,

Şi apoi să cerem rugăminţi.

Inchidem cartea sfânta de pe raft,

Ca-n ură şi invidie să trăim,

Dorinţa noastră e de fapt,

La fel ca demonul să fim.

Veniţi-vă în fire oameni buni,

Acum cât nu e prea târziu,

Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,

Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,

Înainte ca răul din noi să stârnească,

Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,

Fiindcă atuncea o să ne numească,

Anticrişti revoluţionari.

Anticrişti revoluţionari,

La fel ca demonul să fim,

Să gemem de păcate mari,

Ne place în ură să trăim.

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Sclipirea apei te-a străpuns, 

Şi a erupt apoi prin vene, 

Nici soarele n-ar fi acum îndeajuns, 

Să asfințească sub ale tale gene. 

Mici bulgări de lumină te-nconjoară

Mimând un ritual nepământean, 

Iar luna de pe ceruri se coboară, 

S-o ții în brațe ca pe-un copil orfan. 

Aduci un farmec mai aparte lumii, 

Când dănțui grațios pe stele, 

De acolo parcă-ți sunt străbunii, 

Căci porți o constelație sub piele. 

Big-bangul pare ar fi al tău surâs, 

Când universul se rezumă la o cifră, 

Secretul omenirii îl ții în inimă ascuns, 

Şi ni te-arăți doar într-o carte apocrifă.

Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,

De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,

În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,

Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.

În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,

Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,

Se naște nemurirea din visurile-ți pline,

Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.

Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,

Un cântec fără glas ce suie către zări,

Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,

Topind în al meu sânge eterne depărtări.

În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,

Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,

Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,

Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.

Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,

Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,

Și-n tine se adună păcate și destine,

În care se revoltă, același pătimaș sărut.

Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,

Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,

Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,

Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.

Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,

Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,

Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,

Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.