A șaptea zi
Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,
Şi umblă șarpele pe mere coapte,
Se-ascund în scorburi pustnici goi,
Hai vino raiule înapoi!
Atomii se ciocnesc în eprubete,
În univers zbor îngeri pe comete,
Trudește Doamne și a șaptea zi,
Că ai Tu vreme spre a te odihni,
Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,
Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,
Să stea cu îngerul de după gât,
Și când ești trist, să-ți țină de urât.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 28 января 2024
Views: 556
Poems in the same category
Lepădare
S-a dat drumul la dezmăţ,
E plină lumea de lepre,
Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,
Şi nici nu ştim de unde vom începe.
Se aude un bocet fără de speranţă,
Şi jinduiri de îngeri păzitori,
Ne atrag păcatele în instanţă,
Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.
Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,
Prăpădul prin suflet străbate,
E plin de demoni pământul, văzduhul,
Dumnezeu, de la noi se abate.
Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,
Mersul lor sună ca toaca în prohod,
Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,
Caterisiţi alături de întregul sinod.
Mormăie cete de îngeri într-un regret,
Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,
Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,
În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.
Copilăria mea
Scumpă copilărie
Dragă, argintie,
Mereu cu bucurie
În cămașa aurie.
Pe dealuri alergând,
Floricele culegând,
Coronițe împletind
Și pe cap purtând...
O copilărie fericită,
E viață împlinită!
Fără mamă, tată,
E viață zbuciumată!
Copilăria-i o povață,
Ce mă-ndrumă-n viață!
Cu bujori în obrăjori,
Cu lacrimi în ochișori.
Copilăria e ca o floricică
Ce-nflorăste ca o mămică,
Dulce, dragă și duioasă
Ca bunica de frumoasă!
Copilăria-i prețioasă,
De Dumnezeu aleasă!
Cu bomboane, ciocolată,
Cu o mamă și un tată.
Ce scurtă-i copilăria!
Plecând cu bucuria!
Ce-n suflet o aveam,
Cu drag o purtam...
Copilăria-i lucru de sfânt
Ce-l găsești doar pe Pământ!
Pe ploaie alergând,
De tristețe plângând...
Totuși florile copilăriei
Sunt amintirile veseliei,
Simțindu-le odinioară,
Ca fiind ultima oară.
La tăticu alergam,
El în brațe mă lua,
Pe obraji mă săruta -
Ce copilărie dulce aveam!!!
16.10.2019
Nou răsărit
Azi înger sunt cu aripe răpuse,
Încătușat de vechi dorințe-apuse
Pe catafalcul negru cu-amintiri
Nu mai tresar, rămân fără simțiri.
Închis-am în durere absolutul
Si ferecatu-i-am neprevăzutul
Căci ce mai poate astăzi iar trezi
Un suflet ce începe-a putrezi?
Poate că de călca-voi spre eternitate
Voi regăsi în stele-ntunecate
O mică rază de lumin-aprinsă
Ce-o să învie flacăra mea stinsă.
Psalmi - XIX - Inima care cere răni...
Dă-mi rănile cuielor Fiului Tău, Doamne,
nu ca să mă mândresc cu ele,
ci ca să nu uit nicio clipă
cât a iubit Cerul omul.
Așază pe palmele mele
semnele durerii Lui,
ca să nu mai pot ridica mâna
fără să simt cât m-a iubit.
Străpunge-mi tălpile cu rugină sfântă,
ca pașii mei să nu se mai rătăcească
de Calea cea veche,
bătătorită de sângele iertării.
Și în coasta mea, Doamne,
sapă adânc rana harului,
ca să Te port în inimă
nu ca pe o idee,
ci ca pe o rană vie.
Nu cer cununi, nu cer Lumină,
cer doar o parte din durerea Lui,
ca să pot iubi mai curat,
mai adânc, mai desăvârșit.
Dacă ai milă de mine,
lasă-mă să plâng cu lacrimile Lui
și să iert cu tăcerea Lui
și să mor câte puțin
în fiecare zi —
ca El să trăiască în mine.
Psalmi - XXII - Iertarea pentru dușmani
Iartă-mi dușmanii, Doamne,
pentru că sunt în mine.
Căci nu doar în ceilalți se află ura,
ci și în inima mea,
acolo unde nu am loc pentru Tine.
Iartă-mi dușmanii, Doamne,
care mă rănesc fără cuvinte,
și pe cei care mă rănesc cu tăcerea lor.
Pe cei care mă insultă,
pe cei care mă înfruntă,
pe cei care mă uită ca și cum n-aș fi.
Mă doare că nu pot să iubesc,
că mă frâng în fața răului lor
și în fața răului din mine.
Dă-mi iertarea care se naște dintr-o tăcere adâncă,
dintr-o iubire ce nu așteaptă răsplată.
Te rog, nu mă lăsa să fiu prizonierul urii,
ci lasă-mă să fiu asemenea Ție,
care știi să ierți și să iubești
chiar pe cei ce Te-au răstignit.
Îți dau inima mea, Doamne,
ca pe un dar al iertării,
să o cureți de tot ce-i străin
de iubirea Ta.
Nană mare
Nană mare , cum mai e pe la tine ?
Mai sunt cocori ce-ţi vin la poartă
Sau păsări ce-ţi aduc în cioc un dram de noroc ?
Mai şuieră vântul în surdină printre merii din grădină ?
Ploaia ţi-a mai bătut la fereastră printre florile din glastră ,
Iarba-i tot verde , înaltă şi piciorul ţi-l desfată ?
Şi la tine sunt răcoroase dimineţile ,
Te mai năpădesc din când în când tristeţile ?
Cum sunt serile la tine , au astâmpăr ?
Stelele ţi se agaţă-n păr sau îţi stau pe umăr ?
Nană mare spune-mi , îţi este bine ?
Ce-ţi spun păsările despre mine când se culcuşesc în nuc ?
Nu-ţi spun că la mine este ca la balamuc ,
Că mă doare asfaltul pe care merg ,
Că de dimineaţa până seara alerg ,
Nu-ţi spun că seara mea este un tei în floare ,
Că prin nori sunt călătoare ?
Nu ţi-au spus nici că îmi iau culoare dintr-o aripă de flutur
Sau că pe buze îmi pun roşu de mac
Şi când soarele-mi zâmbeşte eu mă ruşinez şi tac ?
Nu ţi-au spus nimic de mine ?
Las că-i bine , las că-i bine ....
Nană mare tu , vorbeşte-mi despre tine .
Lepădare
S-a dat drumul la dezmăţ,
E plină lumea de lepre,
Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,
Şi nici nu ştim de unde vom începe.
Se aude un bocet fără de speranţă,
Şi jinduiri de îngeri păzitori,
Ne atrag păcatele în instanţă,
Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.
Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,
Prăpădul prin suflet străbate,
E plin de demoni pământul, văzduhul,
Dumnezeu, de la noi se abate.
Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,
Mersul lor sună ca toaca în prohod,
Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,
Caterisiţi alături de întregul sinod.
Mormăie cete de îngeri într-un regret,
Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,
Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,
În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.
Copilăria mea
Scumpă copilărie
Dragă, argintie,
Mereu cu bucurie
În cămașa aurie.
Pe dealuri alergând,
Floricele culegând,
Coronițe împletind
Și pe cap purtând...
O copilărie fericită,
E viață împlinită!
Fără mamă, tată,
E viață zbuciumată!
Copilăria-i o povață,
Ce mă-ndrumă-n viață!
Cu bujori în obrăjori,
Cu lacrimi în ochișori.
Copilăria e ca o floricică
Ce-nflorăste ca o mămică,
Dulce, dragă și duioasă
Ca bunica de frumoasă!
Copilăria-i prețioasă,
De Dumnezeu aleasă!
Cu bomboane, ciocolată,
Cu o mamă și un tată.
Ce scurtă-i copilăria!
Plecând cu bucuria!
Ce-n suflet o aveam,
Cu drag o purtam...
Copilăria-i lucru de sfânt
Ce-l găsești doar pe Pământ!
Pe ploaie alergând,
De tristețe plângând...
Totuși florile copilăriei
Sunt amintirile veseliei,
Simțindu-le odinioară,
Ca fiind ultima oară.
La tăticu alergam,
El în brațe mă lua,
Pe obraji mă săruta -
Ce copilărie dulce aveam!!!
16.10.2019
Nou răsărit
Azi înger sunt cu aripe răpuse,
Încătușat de vechi dorințe-apuse
Pe catafalcul negru cu-amintiri
Nu mai tresar, rămân fără simțiri.
Închis-am în durere absolutul
Si ferecatu-i-am neprevăzutul
Căci ce mai poate astăzi iar trezi
Un suflet ce începe-a putrezi?
Poate că de călca-voi spre eternitate
Voi regăsi în stele-ntunecate
O mică rază de lumin-aprinsă
Ce-o să învie flacăra mea stinsă.
Psalmi - XIX - Inima care cere răni...
Dă-mi rănile cuielor Fiului Tău, Doamne,
nu ca să mă mândresc cu ele,
ci ca să nu uit nicio clipă
cât a iubit Cerul omul.
Așază pe palmele mele
semnele durerii Lui,
ca să nu mai pot ridica mâna
fără să simt cât m-a iubit.
Străpunge-mi tălpile cu rugină sfântă,
ca pașii mei să nu se mai rătăcească
de Calea cea veche,
bătătorită de sângele iertării.
Și în coasta mea, Doamne,
sapă adânc rana harului,
ca să Te port în inimă
nu ca pe o idee,
ci ca pe o rană vie.
Nu cer cununi, nu cer Lumină,
cer doar o parte din durerea Lui,
ca să pot iubi mai curat,
mai adânc, mai desăvârșit.
Dacă ai milă de mine,
lasă-mă să plâng cu lacrimile Lui
și să iert cu tăcerea Lui
și să mor câte puțin
în fiecare zi —
ca El să trăiască în mine.
Psalmi - XXII - Iertarea pentru dușmani
Iartă-mi dușmanii, Doamne,
pentru că sunt în mine.
Căci nu doar în ceilalți se află ura,
ci și în inima mea,
acolo unde nu am loc pentru Tine.
Iartă-mi dușmanii, Doamne,
care mă rănesc fără cuvinte,
și pe cei care mă rănesc cu tăcerea lor.
Pe cei care mă insultă,
pe cei care mă înfruntă,
pe cei care mă uită ca și cum n-aș fi.
Mă doare că nu pot să iubesc,
că mă frâng în fața răului lor
și în fața răului din mine.
Dă-mi iertarea care se naște dintr-o tăcere adâncă,
dintr-o iubire ce nu așteaptă răsplată.
Te rog, nu mă lăsa să fiu prizonierul urii,
ci lasă-mă să fiu asemenea Ție,
care știi să ierți și să iubești
chiar pe cei ce Te-au răstignit.
Îți dau inima mea, Doamne,
ca pe un dar al iertării,
să o cureți de tot ce-i străin
de iubirea Ta.
Nană mare
Nană mare , cum mai e pe la tine ?
Mai sunt cocori ce-ţi vin la poartă
Sau păsări ce-ţi aduc în cioc un dram de noroc ?
Mai şuieră vântul în surdină printre merii din grădină ?
Ploaia ţi-a mai bătut la fereastră printre florile din glastră ,
Iarba-i tot verde , înaltă şi piciorul ţi-l desfată ?
Şi la tine sunt răcoroase dimineţile ,
Te mai năpădesc din când în când tristeţile ?
Cum sunt serile la tine , au astâmpăr ?
Stelele ţi se agaţă-n păr sau îţi stau pe umăr ?
Nană mare spune-mi , îţi este bine ?
Ce-ţi spun păsările despre mine când se culcuşesc în nuc ?
Nu-ţi spun că la mine este ca la balamuc ,
Că mă doare asfaltul pe care merg ,
Că de dimineaţa până seara alerg ,
Nu-ţi spun că seara mea este un tei în floare ,
Că prin nori sunt călătoare ?
Nu ţi-au spus nici că îmi iau culoare dintr-o aripă de flutur
Sau că pe buze îmi pun roşu de mac
Şi când soarele-mi zâmbeşte eu mă ruşinez şi tac ?
Nu ţi-au spus nimic de mine ?
Las că-i bine , las că-i bine ....
Nană mare tu , vorbeşte-mi despre tine .
Other poems by the author
Nostalgie
Sub pașii grei, o lume moare,
În umbre prinse-n amăgiri,
Iar ochiul tău fără culoare,
Mi se topește tragic în priviri.
În palme-mi cad tăceri rebele,
Ce-au sângerat sub nopți târzii,
Din muguri vii îmi fac zăbrele,
Și-ți țes cununi de poezii.
Sub talpa mea vântul valsează,
Răni nevăzute cântă fără glas,
În ochiul tău lumina se-ntremează,
Și timpul stă, în veșnicul popas.
Suntem un foc ce arde fără teamă,
Din flăcări mii, planăm peste abis,
Iubirea noastră e iarăși în alarmă,
Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.
De mine, de vrei să mai ştii...
De mine, de vrei să mai ştii,
Caută-n abisuri ori stele,
Nu mai căuta printre cei vii,
Căci vei găsi doar poemele mele.
Pe mine, de vrei să mă vezi,
Un zâmbet de orfan priveşte,
Ori ochii întrebători şi umezi,
Ai căprioare-i când moartea-şi primeşte.
De vrei să-mi mai auzi glasul,
Fluier de doină ascultă,
Şi-ai să auzi sunet din pasul…
Ce-a părăsit o lume absurdă.
Acum să cauţi ... e târziu,
Am fost aici şi mult am aşteptat,
Am stat plângând cu sufletul pustiu,
Cu dor flămând şi înstrăinat.
Bocetul dintâi
Mă sting sub frunze de-nserare,
Cu-o inima de nou-născut,
Şi port în glas un cântec de plecare,
Fără sfârșit, și fără început.
Pe umeri port tăcerea ca pe-o rană,
Ce-mi sângerează-n fiecare gând,
Şi-ascult cum clipe reci, în goană,
Se sting în mine, rând pe rând.
Se frânge-n zori o rugă fără glas,
Pe tâmplă îmi rămâne o pată de cenușă,
Iar pașii mei, pierduți în propriul pas,
Rămân mereu blocați în prag de ușă.
Culeg din aer fumul amintirii,
Și-l strâng în pumni ca pe un legământ,
Dar mi se scurge agale împotriva firii,
Tot trupu-mi palid până la mormânt.
Sub pleoape-mi plouă de pe dricuri ceara,
Iar eu, sfios, îmi plâng la căpătâi,
De gât îmi șade atârnată sfoara,
Și-mi fluier moartea cu bocetul dintâi.
Parfumul tău...
Miroase versul a cerneală,
A smirnă îngerească poezia,
Cuvintele răcesc de umezeală,
Până se uscă-n vânt hârtia.
Miroase fulgul a troiene,
A foc și fum uscat, zăpezi,
Din țurțuri picură desene,
În care chipuri strâmbe vezi.
Miroase verdele a iarbă,
Iar frunzele a vârf și rădăcină,
Pământu-i gata ca să fiarbă,
În must de verde și lumină.
Miroase norul alb a ploaie,
Iar vântul slobod a furtună,
Dansând, umbrele se înfoaie,
Și plâng cu stropi pe lângă mână.
Miroase a toate împrejur,
Dar aș tocmi un crunt călău,
Să le închidă într-un vas obscur,
Să simt numai parfumul tău.
Cuibul
Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,
Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,
Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,
Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.
Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,
Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,
Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,
Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.
Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,
Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,
Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,
Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.
De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,
Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,
Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,
Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.
Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,
Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,
Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,
Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.
Haideți…
Haideți, să nu spunem ce ne doare,
Să suferim în noi spășiți,
Căci nimeni nu mai vine cu o floare,
Și nici nu mai suntem iubiți.
Haideți, să înghiţim subit cuvinte,
Să nu mai spunem păsul orișicui,
Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,
Și fiecare-și poartă suferința lui.
Haideți, în nimic să nu mai credem,
Să nu mai ridicăm privirile spre cer,
Căci nimeni nu mai știe ce suntem,
Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.
Haideți, să pornim orbește spre abisuri,
Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,
Să plângă întruna îngerii în paradisuri,
Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.
Nostalgie
Sub pașii grei, o lume moare,
În umbre prinse-n amăgiri,
Iar ochiul tău fără culoare,
Mi se topește tragic în priviri.
În palme-mi cad tăceri rebele,
Ce-au sângerat sub nopți târzii,
Din muguri vii îmi fac zăbrele,
Și-ți țes cununi de poezii.
Sub talpa mea vântul valsează,
Răni nevăzute cântă fără glas,
În ochiul tău lumina se-ntremează,
Și timpul stă, în veșnicul popas.
Suntem un foc ce arde fără teamă,
Din flăcări mii, planăm peste abis,
Iubirea noastră e iarăși în alarmă,
Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.
De mine, de vrei să mai ştii...
De mine, de vrei să mai ştii,
Caută-n abisuri ori stele,
Nu mai căuta printre cei vii,
Căci vei găsi doar poemele mele.
Pe mine, de vrei să mă vezi,
Un zâmbet de orfan priveşte,
Ori ochii întrebători şi umezi,
Ai căprioare-i când moartea-şi primeşte.
De vrei să-mi mai auzi glasul,
Fluier de doină ascultă,
Şi-ai să auzi sunet din pasul…
Ce-a părăsit o lume absurdă.
Acum să cauţi ... e târziu,
Am fost aici şi mult am aşteptat,
Am stat plângând cu sufletul pustiu,
Cu dor flămând şi înstrăinat.
Bocetul dintâi
Mă sting sub frunze de-nserare,
Cu-o inima de nou-născut,
Şi port în glas un cântec de plecare,
Fără sfârșit, și fără început.
Pe umeri port tăcerea ca pe-o rană,
Ce-mi sângerează-n fiecare gând,
Şi-ascult cum clipe reci, în goană,
Se sting în mine, rând pe rând.
Se frânge-n zori o rugă fără glas,
Pe tâmplă îmi rămâne o pată de cenușă,
Iar pașii mei, pierduți în propriul pas,
Rămân mereu blocați în prag de ușă.
Culeg din aer fumul amintirii,
Și-l strâng în pumni ca pe un legământ,
Dar mi se scurge agale împotriva firii,
Tot trupu-mi palid până la mormânt.
Sub pleoape-mi plouă de pe dricuri ceara,
Iar eu, sfios, îmi plâng la căpătâi,
De gât îmi șade atârnată sfoara,
Și-mi fluier moartea cu bocetul dintâi.
Parfumul tău...
Miroase versul a cerneală,
A smirnă îngerească poezia,
Cuvintele răcesc de umezeală,
Până se uscă-n vânt hârtia.
Miroase fulgul a troiene,
A foc și fum uscat, zăpezi,
Din țurțuri picură desene,
În care chipuri strâmbe vezi.
Miroase verdele a iarbă,
Iar frunzele a vârf și rădăcină,
Pământu-i gata ca să fiarbă,
În must de verde și lumină.
Miroase norul alb a ploaie,
Iar vântul slobod a furtună,
Dansând, umbrele se înfoaie,
Și plâng cu stropi pe lângă mână.
Miroase a toate împrejur,
Dar aș tocmi un crunt călău,
Să le închidă într-un vas obscur,
Să simt numai parfumul tău.
Cuibul
Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,
Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,
Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,
Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.
Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,
Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,
Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,
Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.
Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,
Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,
Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,
Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.
De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,
Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,
Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,
Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.
Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,
Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,
Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,
Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.
Haideți…
Haideți, să nu spunem ce ne doare,
Să suferim în noi spășiți,
Căci nimeni nu mai vine cu o floare,
Și nici nu mai suntem iubiți.
Haideți, să înghiţim subit cuvinte,
Să nu mai spunem păsul orișicui,
Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,
Și fiecare-și poartă suferința lui.
Haideți, în nimic să nu mai credem,
Să nu mai ridicăm privirile spre cer,
Căci nimeni nu mai știe ce suntem,
Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.
Haideți, să pornim orbește spre abisuri,
Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,
Să plângă întruna îngerii în paradisuri,
Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.