Nană mare

Mai fac, mai scriu, mai spun prostii,
nu sunt de plopi, sau de campii.
Nu am în sînge fir de scriitor,
nu pot să scriu de frumuseţe şi amor.
De moarte ştiu să scriu mai bine,
şi numai moartea’n cap îmi vine.
Doar negru văd ce voi vedeţi  frumos,
si unde voi zburaţi, eu merg pe jos.
Sunt trist mereu şi’mi pare bine,
că bucuria, doar din bucurie’mi vine.

Se-aude un ultim sunet de clopot,

Înseamnă că totu-i aproape pierdut,

Se râde întruna numai în hohot,

C-un râs diavolesc, de om decăzut.

Mârâie trupul când i se-arată un os,

Și latră apoi spre tainele sfinte,

Mă sfâșie dorul de omul frumos,

De dulci și frumoase cuvinte.

Se pierde simțirea deodată-n abis,

Cad stele potop în oraș și cătune,

De sus cu un ochi aproape închis,

Iisus așteaptă de la om o minune.

Se pare că astăzi lumea sfârșește,

Că sângele în vene se-ncheagă,

Că totul e chin și nădejde...

Dar nimeni nu știe cum să aleagă.

Stau suflete bolnave în case încuiate,

Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,

Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,

Dar ei se întorc chirciți spre perete.

Cine mai știe unde vom fi în curând?

Totul în jur este groaznic de trist,

Moartea ne-așează pe toți într-un rând,

Musulman și evreu, creștin și budist.

Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,

Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,

Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,

Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.

Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,

E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,

Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,

Iar demoni dansează din poartă în poartă.

Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,

Şi-mi cântă toaca în urechi,

Iar sângele îmi dă în clocot,

Doar inima-mi rămâne de priveghi.

Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,

Eu zac la pat fără de vlagă,

Pe mama rog un pic să mai rămâie,

Lumini spre cer încep să mă atragă.

Prăpădul simt chiar lângă mine,

Îmi rod prescura de la căpătâi,

Blesteme să rostesc îmi vine,

Dar mă întorc la vorba cea dintâi.

Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,

Citesc prin cărţi şi prin tratate,

În timp, eu mă topesc ca ceara,

Şi zilele mi-s numărate.

Dar o habotnică bătrână de prin sat,

C-un trup firav şi mersul nefiresc,

Îi spune mamei de boala care zac,

Şi anume, infarct duhovnicesc.

M-am prăbușit cu capul pe genunchi,

Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,

Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,

Ca să le dărui unui muribund de-a valma.

Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,

Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,

Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,

Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.

Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,

Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,

Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,

Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.

N-am mai dormit de când eram un biet copil,

Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,

Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,

Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.

M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,

M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,

I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,

Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.

Mi-e întreaga viață numai chin,

Un fulger din pământ spre cer,

În sânge-mi curge doar venin,

Și mușc din patimi și mister.

Alerg cu umbra în sincron,

Și construiesc giganți de lut,

Sunt pregătit de Armaghedon,

De sfânta luptă către absolut.

Mi-e întreg trecutul în pustiuri,

Și cern în plete ploi și vânt,

În cer, spășit, îmi caut alibiuri,

Când sunt chemat de Geea în pământ.

Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,

Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,

Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,

Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.

Absorb în mine a lumii răutate,

Smerit păzesc un sumbru viitor,

Car multe centenare în etate,

Și-s blestemat să fiu nemuritor,

Să stau de veghe aici pe stânci,

Cu veșnicia injectată în genom,

Iar moartea mea va fi numai atunci,

Când va pieri și cel din urmă om.

Dorul meu îți cântă-n suflet, 

La fereastră, tu stai tristă, 

Și gândești la al meu umblet, 

Vărsând lacrimi în batistă. 

Ziua-ți pare mult prea lungă, 

Zbucium și nesomn ți-e noaptea, 

Iar tristețea ți-o alungă, 

Raza lunii și cu cartea. 

Vântu-ți duce șoapta-n zare,

Printre frunze răvășite,

Glasul meu, ca o chemare,

O cuprinde, și-o înghite.

Pe sub gene stinse, plouă

Răsărind dorinți pripite,

Murmurând o rugă nouă,

Îți ții palmele lipite.

Dar ascultă, lin, tăcerea,

Ea îmi poartă umbra vie,

Și îți lasă mângâierea,

Fără trupul să o știe.

Și privește cum suspină,

Frunza arsă de uitare,

În tăcerea ei se-nchină,

Dorul meu fără hotare.

Lacrimile strângi sub pernă,

Rătăcind prin vis pustiu,

Și-n iubirea ta eternă,

Tu, s-aștepți, că am viu,

Să-ți rămân în nopți târzii,

Ca o rază în fereastră,

Și ca veșnic să mă știi,

Voi fi steaua cea albastră.

Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.

Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz

Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .

Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului

Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,

De pleoape deschise , de priviri împopoţonate

Cu semne de întrebare .

Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,

Uscăţive coloane resemnate .

Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare

Atunci când tălpile au auzit drumul .

Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .

Câte rămâneri în urmă vor fi ?

Alunec pe frunze şi nu ştiu 

De e toamna vinovată sau eu aiurită ,

Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu

Să nu cad pe ora desfrunzită .

În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,

Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,

Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc

Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .

Mă ademeneşte şoapta de castani ,

Îmi acopăr ochii şi ascult

Cum îmi umblă toamna prin ani

Aducându-mi poveşti de demult .

Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,

În jurul ei lumina devine mierie ,

Din mine timpul până la os roade ,

Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?

Aplec copacul şi-i sărut ramul 

Muguri în pântec să-i răsară ,

Îi las un zâmbet pe frunza galbenă

Şi pe celelalte ce plecară 

Încăpăţânate de zbor ,

De îmbrăţişarea cu pământul

Pe la amiază , când ora devine rumenă

Şi celor rătăciţi îşi împarte gustul .

Las ploaia să-mi spele ochii

Să pot privi în seară 

Porţi larg deschise prin care

Să intre nealterate iubiri

Şi umblet nepământean

Cu luna la subţioară

Când oamenii îi cei lui Dumnezeu izbăviri .

Ştii tu despre trupul meu mic şi plin de viaţă ,

Despre jocul mâinilor mele ?

Despre degetele lungi trecute prin păr alintându-l ,

Despre mângâieri uşoare în urma cărora prind contur ?

Ştii tu despre ce scriu eu în dimineţi ? Ştii tu să mă citeşti ?

Ştii că-mi plac apusurile rotunde 

Şi răsăriturile pe care doar eu le văd în culori ?

Că îmi plac văzduhurile şi cerul şi primăvara

Când îmuguresc pe trup gol de copac , ştii ?

Dar despre faptul că am făcut echilibristică 

Pe un fir subţire nevăzut 

Şi cum doar eu ştiu să mă plimb prin nori , ştii ?

Cum mă sărută ploaia şi mă dansează ,

Cum paşii mei răsună în urechile pământului .

Despre asta ştii ?

Ştii tu râsul meu copilăresc , cum cânt , 

Cum privesc pe sub pleoape , cum mă prostesc ?

Că sunt încă copil în inimă ,

Spune-mi , ştii ?

Câteodată vreau să zbor,

Dar nu mă pot desprinde de pământ

Şi atunci visez....

Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot

Şi atunci mă închin lunii....

Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc

Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....

Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd

Şi atunci îmi limpezesc mintea....

Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,

Dar ochii mi se închid

Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....

Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,

Dar mă tem să nu fiu văzută

Şi atunci ascult cântecul inimii....

Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,

Dar mi le prind în păr 

Şi atunci chem îngerii să le plângă....

Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,

Dar sunt prea mică 

Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....

Câteodată gândurile mele iau forma unui nor

Transformându-se în reverii,

Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,

Alteori iau înfăţişarea tăcerii

În liniştea inimii .

Alerg pe urmele dimineţii să prind albastrul.

Mă împedic în verde şi cad ,

Ochiul meu drept sare şi prinde la timp ochiul meu stâng .

Eu rămân cu genunchii înverziţi ,

De unde păsări ciugulesc iluzia de muguri roşii .