Cu capul în nori

Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.

Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz

Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .

Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului

Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,

De pleoape deschise , de priviri împopoţonate

Cu semne de întrebare .

Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,

Uscăţive coloane resemnate .

Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare

Atunci când tălpile au auzit drumul .

Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .

Câte rămâneri în urmă vor fi ?

Nană mare , cum mai e pe la tine ?

Mai sunt cocori ce-ţi vin la poartă

Sau păsări ce-ţi aduc în cioc un dram de noroc ?

Mai şuieră vântul în surdină printre merii din grădină ?

Ploaia ţi-a mai bătut la fereastră printre florile din glastră ,

Iarba-i tot verde , înaltă şi piciorul ţi-l desfată ?

Şi la tine sunt răcoroase dimineţile ,

Te mai năpădesc din când în când tristeţile ?

Cum sunt serile la tine , au astâmpăr ?

Stelele ţi se agaţă-n păr sau îţi stau pe umăr ?

Nană mare  spune-mi , îţi este bine ?

Ce-ţi spun păsările despre mine când se culcuşesc în nuc ?

Nu-ţi spun că la mine este ca la balamuc ,

Că mă doare asfaltul pe care merg ,

Că de dimineaţa până seara alerg ,

Nu-ţi spun că seara mea este un tei în floare ,

Că prin nori sunt călătoare ?

Nu ţi-au spus nici că îmi iau culoare dintr-o aripă de flutur

Sau că pe buze îmi pun roşu de mac

Şi când soarele-mi zâmbeşte eu mă ruşinez şi tac ?

Nu ţi-au spus nimic de mine ?

Las că-i bine , las că-i bine ....

Nană mare tu , vorbeşte-mi despre tine .

Mi-ai sărutat călcâiul când piciorul meu a plâns .

Pasul meu a îmbrăţişat pasul tău , mergem pe acelaşi drum .

Mi-ai sărutat pleoapa când ochiul meu a ţipat de dor ,

Genele mele îţi mângâie obrazul .

Mi-ai sărutat buzele reci când gura mea a ales să tacă ,

Acum ea îţi şopteşte .

Mi-ai sărutat degetele subţiri când ele căutau atingeri de tine ,

Braţele mele liane strâng trupul tău .

M-ai sărutat pe frunte când gânduri haotice prindeau rădăcini ,

În mintea mea au încolţit gânduri curate de iubire .

Ai deschis uşa inimii tale şi m-ai chemat să locuiesc în ea ,

Acum eu locuiesc în tine , te traversez din creştet până-n tălpi .

M-ai ales pe mine , o mie de bucăţi ,

Acum sunt întreagă .

În palmele tale cu miros de tei îmi odihnesc obrazul .

Nu mai eşti tu , nu mai sunt eu , suntem noi .

Cântec peste timp , culoare în zi , lumină în întuneric ,

Răsărit de simţuri în amurg de gând .

Suntem zâmbete în trăiri , suntem verdele crud al primăverii ,

Căldură în suflete , suntem iubire ,

Suntem tot ce vrem să fim . Suntem noi .

Duminica intră în oameni scormonind întunericul de sub coaste ,

Deschide ferestre să intre bătăi de clopot violet .

Din icoane sfinţii surâd , ţipăt de ochi decolorat sfâşie tăcerea .

Respiraţiile tac , din palme se înalţă rugăciuni , aerul îngenunchează

Căci iată , trec îngeri cu aripi mari cât o duminică 

Care şterg lacrimile din ferestre .

Duminica este o poveste cu ore rotunde 

Cu mireasmă de mir şi tămâie , cu iubiri mari cât o liturghie .

Duminica este o cetate în care se aprind muguri de lumină 

Unde sufletele aşteaptă să primească felii de început ,

În duminică capetele stau plecate pentru iertări ,

Pentru palma lui Dumnezeu aşezată pe ele şi pentru uitare .

Duminica e şoapta din calendar , cămaşă albă de crini înfloriţi ,

Pâine caldă aburindă , coaptă în cuptorul de lut .

Duminica e mare cât roata carului Sfântului Ilie ,

Cu un ochi ne face semn să o urmăm când coboară în spirală peste lume .

Duminica urcă pe fir de lună , la capăt o aşteaptă îngeri cu candela aprinsă .

Ştii tu despre trupul meu mic şi plin de viaţă ,

Despre jocul mâinilor mele ?

Despre degetele lungi trecute prin păr alintându-l ,

Despre mângâieri uşoare în urma cărora prind contur ?

Ştii tu despre ce scriu eu în dimineţi ? Ştii tu să mă citeşti ?

Ştii că-mi plac apusurile rotunde 

Şi răsăriturile pe care doar eu le văd în culori ?

Că îmi plac văzduhurile şi cerul şi primăvara

Când îmuguresc pe trup gol de copac , ştii ?

Dar despre faptul că am făcut echilibristică 

Pe un fir subţire nevăzut 

Şi cum doar eu ştiu să mă plimb prin nori , ştii ?

Cum mă sărută ploaia şi mă dansează ,

Cum paşii mei răsună în urechile pământului .

Despre asta ştii ?

Ştii tu râsul meu copilăresc , cum cânt , 

Cum privesc pe sub pleoape , cum mă prostesc ?

Că sunt încă copil în inimă ,

Spune-mi , ştii ?

Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,

Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .

Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,

Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .

Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,

O iau în palme şi mi-o pun pandantiv 

Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .

Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc 

Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil

Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul 

Ce pe furiş l-am strecurat în sân .

Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....

În jocul visului frământ lutul vremii .

Doru de acasa  doru ma arde in fiercare zii  cand famlia e departe nu sunt aici râste pierdute glasuri ce dor imi strang inima intr un singur fior  Famlia este acasa este loc sfânt  si blând unde dorul se frange se stinge unsor  cântnd  brațe ce imbraţiesza ochiii ce stiu sa ierte in famlia găsesc  tot in inimna ma astepta

drumuri lipite
cu leucoplast precum rănile cauzate de
absențe incontrolabile. șterse cu iod
în mod insistent pentru dezinfectare.
părul meu lung e o revoltă împotriva sistemului.

//uneori mă trezesc cu mâinile încleștate,
ca și cum aș fi visat că țin pe cineva
și nu l-am putut salva.//

panorama orașului
îmi ascute simțurile.
simțurile mele sunt un atac la adresa sistemului.
pentru mine dragostea e războiul.
frumusețea este războiul.
frica este războiul.
lumile pierdute ale miliardelor de oameni
care au trăit — este războiul.
cineva stă în căsuța lui și scrie toate astea.
aș putea să spun că e iarnă.
nimeni nu mai trece pe drum.

//uneori aș vrea să ies din corpul ăsta
ca dintr-o rochie de la zara,
dar știu că tot ce am
sunt rănile mele bine cusute
și ochii tăi — singurul semn că războiul
nu e în zadar.//

lumini orbitoare. orașul devorează
precum sistemul — puii vii, nou-născuți
ai nesupunerii.
gladiole la mormântul tău, mamă.
mamelor care au înfrânt sistemul — și tu ai supraviețuit.
dragostea mea e pentru tot ce face
dimineața să strălucească
precum un corp aruncat în beci,
luminat o secundă de flashul unei lanterne.

//e ca și cum aș fi în siberia.nu mai este zăpadă,
doar un ger uscat care conservă tot ce n-am spus,
tot ce-am simțitși mi-a fost rușine să simt.//

mașina de război a dragostei continuă să lupte
împotriva sistemului.

eu nu mai am glas.

//uneori privesc pe fereastră soldații. se întorc liniștiți,
capete aplecate, mișcări cu încetinitorul, priviri goale.//
se întorc în orașul unde războiul e la fel de rapace —

pe străzi,
în morminte,
în grădinițe,
în școli,
în marile clădiri care ascund corporațiile
și viciile.
cineva scrie despre toate astea.
stă în căsuța lui și, din când în când, se uită pe geam.

//aș putea să spun că a trecut timpul. e vară. dragostea noastră
a devenit o emblemă. am o inimă de pluș. în orașul ăsta nu se mai fabrică
decât chei și cartele
mecanice. uneori îmi scot inima și o fac să bată. //

Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,

Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.

Şi drumul nemilos al occidentului au luat,

De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.

Şi mi se rupe inima acum cînd văd,

Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.

Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,

La noi în ţară nu au mai fost doriţi.

Acolo sus în munte cîndva erau,

Şi animale multe se adăposteau.

Dar azi de urci în vîrful lor încet,

În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.

Doar cioatele de brazi le mai găseşti,

Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.

Şi toate astea au rămas după tăiere,

Acolo sus era adevărata noastră avere.

Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,

Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.

Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,

Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.

În vârful muntelui, un brad înalt și trist,

Cu crengile-i lungi, ca niște brațe întinse,

Își plânge singurătatea și amintirile pierdute,

Într-o lume rece, unde nimeni nu-l ascultă.

Pe cerul senin, stelele strălucesc,

Dar bradul rămâne singur și neînțeles,

Își dorește să fie parte dintr-un colind vesel,

Dar nimeni nu se oprește să-l audă cântând.

În nopțile lungi, el suspină adânc,

Dorindu-și companie și o rază de speranță,

Dar toți trec pe lângă el fără să-l vadă,

Ca și cum ar fi invizibil în această lume grea.

Dar bradul înalt și trist nu se lasă doborât,

Continuă să crească cu demnitatea-i nemuritoare,

Își păstrează frunzele verzi și speranța vie,

Că într-o zi va găsi bucuria și iubirea.

Așadar, să nu uităm de bradul înalt și trist,

Să-i oferim căldură și prietenie sinceră,

Pentru că fiecare suflet are nevoie de alinare,

Și împreună putem aduce lumina în întunericul său.

Mi-e dor de Tine și nu pot 

Să Te ascund în taină;

Sufletul mă doare uneori 

Când nu ești cu mine.

Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu 

Din ochii Tăi care plângeau întruna,

Când eu mai uit de Tine uneori 

Iar suferința greu m-apasă.

Aș vrea să plâng alăturea de Tine

Să simt și eu povara Ta cea grea;

Să-ți sorb amarul ce pe Tine 

Greu te-apasă.

Te rog să nu mă lași Doamne nicicând 

Când eu mai uit de Tine,

Trezește-mă din somnul morții 

Să nu mă ia vrăjmașul.