Lepădați în brațele uitării
Te vãd mergând nesigur şi încet,
La pas cu bãtrâneţea obositã.
Pari ca un cãlãtor fãrã bilet
Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.
Te vãd sãtul de vreme şi de trai
Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;
Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai
Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...
Deşi cunoşti al gândului suspin,
Nu-i nimeni curios sã te întrebe.
Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,
Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!
Cum te cunosc atât de bine-mi zic:
-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...
Ai taine multe-n degetul cel mic,
Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"
"Specialiştii sacri", din popor,
Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,
Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,
Însã se cred eroi şi eroine.
Iatã-l cãzut, agonizând în drum!
Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...
Cãci mulţi din generaţia de-acum
Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"
Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,
Vor fi şi inimi binevoitoare,
Luând povara celui istovit,
Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.
Poems in the same category
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.
Ai mei...
Ai mei vin de demult, de departe,
Când omul era o icoană,
Nu știau nici o buche de carte,
Dar citeau în suflet și rană.
Ai mei au umblat cu toții desculți,
Pe drumuri cu spini și pietroaie,
De pasul stăteai să le-asculți,
Era șuier de vânt și ropot de ploaie.
Ai mei au muncit cu desaga în spate,
Şi zilnic făceau din orice povară altar,
Aveau brațe tari cu palme mari și crăpate,
Purtau ii și năframe, brâu și pieptar.
Ai mei au luptat în război și răscoale,
Oasele lor se odihnesc pe hotare,
Cu sângele lor România-i mai mare,
Ai mei, sunt în mine și-n ale mele vlăstare.
O palmă..?
Un an cu căldură mare,
A incendiat hotare .
Pământul este crapat.
Lacuri întregi,au secat.
Ducem chiar o lipsă mare,
De apă la animale.
Fântânele au secat,
Și pe noi ne-a afectat.
Fructele, puține ele,
N-au nici o vlagă în ele.
Nici legumele se pare,
N-au avut nici o scăpare.
Stau și mă întreb mereu,
Aceste vremuri stricate,
Ori fi de la Dumnezeu..?
Suntem vinovați se pare..?
Știe numai Dumnezeu .
Aveam libertate multă,
De rău ne-am apropiat,
Răul, rău ne aduce nouă,
Căci asta am semănat.
Nici nu mă mir foarte tare !?
Căci uitând de Dumnezeu
Am primit o palmă care...
Să ne îndreptăm, zic eu .
Doamne îți cerem iertare,
Tu ești bun și iubitor,
Tu le poți face pe toate,
Vino doamne-n ajutor.
Când un fiu vine la tine ,
Și fiu-i rătăcitor...
Bucuria este mare,
S-a întors la al său pastor.
Domnul când este cu mine,
Nu port frică de ceva...
El mă apără firește..
Cu puterea sfântă a sa.
Dulcele cămin
Tristețea mă apasă
În depărtările de acasă,
Mă simt clandestină
Smulsă de la rădăcină.
Molipsită de dor
Sub cerul incolor,
Bântui in noapte,
Lăcrimez în șoapte..
Timpul ce -a rămas
În ticăit de ceas,
Îl culegeam tacit
Din simțul mocnit.
Îmi zâmbise la fereastră
Ziua cea albastră;
Mă lepăd de străin
Spre dulcele cămin.
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.
Ai mei...
Ai mei vin de demult, de departe,
Când omul era o icoană,
Nu știau nici o buche de carte,
Dar citeau în suflet și rană.
Ai mei au umblat cu toții desculți,
Pe drumuri cu spini și pietroaie,
De pasul stăteai să le-asculți,
Era șuier de vânt și ropot de ploaie.
Ai mei au muncit cu desaga în spate,
Şi zilnic făceau din orice povară altar,
Aveau brațe tari cu palme mari și crăpate,
Purtau ii și năframe, brâu și pieptar.
Ai mei au luptat în război și răscoale,
Oasele lor se odihnesc pe hotare,
Cu sângele lor România-i mai mare,
Ai mei, sunt în mine și-n ale mele vlăstare.
O palmă..?
Un an cu căldură mare,
A incendiat hotare .
Pământul este crapat.
Lacuri întregi,au secat.
Ducem chiar o lipsă mare,
De apă la animale.
Fântânele au secat,
Și pe noi ne-a afectat.
Fructele, puține ele,
N-au nici o vlagă în ele.
Nici legumele se pare,
N-au avut nici o scăpare.
Stau și mă întreb mereu,
Aceste vremuri stricate,
Ori fi de la Dumnezeu..?
Suntem vinovați se pare..?
Știe numai Dumnezeu .
Aveam libertate multă,
De rău ne-am apropiat,
Răul, rău ne aduce nouă,
Căci asta am semănat.
Nici nu mă mir foarte tare !?
Căci uitând de Dumnezeu
Am primit o palmă care...
Să ne îndreptăm, zic eu .
Doamne îți cerem iertare,
Tu ești bun și iubitor,
Tu le poți face pe toate,
Vino doamne-n ajutor.
Când un fiu vine la tine ,
Și fiu-i rătăcitor...
Bucuria este mare,
S-a întors la al său pastor.
Domnul când este cu mine,
Nu port frică de ceva...
El mă apără firește..
Cu puterea sfântă a sa.
Dulcele cămin
Tristețea mă apasă
În depărtările de acasă,
Mă simt clandestină
Smulsă de la rădăcină.
Molipsită de dor
Sub cerul incolor,
Bântui in noapte,
Lăcrimez în șoapte..
Timpul ce -a rămas
În ticăit de ceas,
Îl culegeam tacit
Din simțul mocnit.
Îmi zâmbise la fereastră
Ziua cea albastră;
Mă lepăd de străin
Spre dulcele cămin.
Other poems by the author
Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!
Un strigăt
《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...
Cu mâinile pe piept încrucişate,
Sãtul de oameni, trudã şi obidã,
Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,
În casa rece, gata sã se-nchidã,
Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,
Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,
Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri
Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.
De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã
Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.
Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã
Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã
Cã orice om, ca iarba pe câmpie,
Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,
Pe-un cer senin o patã alburie,
Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,
Aşa trece şi el în grabã mare...
Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.
Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare
În lutul blestemat întruna scurmã.
Nu are pace, linişte nu are,
E frãmântat de doruri şi de vise,
Abea de se mai ţine pe picioare
Iar pãrul lui aproape tot albise...
Ah, ce deşertãciune complicatã
E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...
Un timp pierdut, bucatã cu bucatã
E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.
O zi mai agitatã decât alta
Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;
Luând ciocanul şi cioplind cu dalta
Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!
Un singur lucru capãtã valoare:
Lucrul fãcut dupã principii sfinte;
Pãzind recolta sfântã pe ogoare,
Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!
☆
În zilele de tristã sãrbãtoare
De tine cine-şi va aduce-aminte
La cimitir sã vinã cu o floare
Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...
Meditație asupra sorții
Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine
- Referitor la care nu pot decât sã sper -
Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,
Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.
Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,
Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...
Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!
O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.
La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.
Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...
Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:
A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!
Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,
Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;
Scãpat pe totdeauna din recile caverne,
Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...
Ce pot face eu?
Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult
Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,
Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,
Nici tot ce am, nu voi a investi.
Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta
Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;
Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,
Cã "cineva" - i tot una cu nimic.
Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...
Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!
Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc
Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!
Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!
Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...
Ţinuturile gliei noastre mari,
Sunt pline de bârloage de tâlhari!
Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,
Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!
Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,
Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...
Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:
Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!
Apucã dreptul celui necãjit,
Care mai are clipe de trãit!
Aceştia, de minune se pricep
Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"
Împart în patru chiar firul de pãr,
N-au drag de bine sau de adevãr.
Dar, vai de ei când vine vremea rea
Şi socoteal-or trebui sã dea!
Sã vezi atunci regrete şi amar,
Şi zile însemnate-n calendar!...
Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!
Un strigăt
《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...
Cu mâinile pe piept încrucişate,
Sãtul de oameni, trudã şi obidã,
Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,
În casa rece, gata sã se-nchidã,
Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,
Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,
Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri
Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.
De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã
Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.
Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã
Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã
Cã orice om, ca iarba pe câmpie,
Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,
Pe-un cer senin o patã alburie,
Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,
Aşa trece şi el în grabã mare...
Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.
Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare
În lutul blestemat întruna scurmã.
Nu are pace, linişte nu are,
E frãmântat de doruri şi de vise,
Abea de se mai ţine pe picioare
Iar pãrul lui aproape tot albise...
Ah, ce deşertãciune complicatã
E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...
Un timp pierdut, bucatã cu bucatã
E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.
O zi mai agitatã decât alta
Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;
Luând ciocanul şi cioplind cu dalta
Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!
Un singur lucru capãtã valoare:
Lucrul fãcut dupã principii sfinte;
Pãzind recolta sfântã pe ogoare,
Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!
☆
În zilele de tristã sãrbãtoare
De tine cine-şi va aduce-aminte
La cimitir sã vinã cu o floare
Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...
Meditație asupra sorții
Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine
- Referitor la care nu pot decât sã sper -
Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,
Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.
Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,
Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...
Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!
O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.
La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.
Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...
Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:
A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!
Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,
Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;
Scãpat pe totdeauna din recile caverne,
Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...
Ce pot face eu?
Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult
Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,
Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,
Nici tot ce am, nu voi a investi.
Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta
Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;
Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,
Cã "cineva" - i tot una cu nimic.
Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...
Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!
Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc
Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!
Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!
Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...
Ţinuturile gliei noastre mari,
Sunt pline de bârloage de tâlhari!
Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,
Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!
Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,
Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...
Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:
Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!
Apucã dreptul celui necãjit,
Care mai are clipe de trãit!
Aceştia, de minune se pricep
Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"
Împart în patru chiar firul de pãr,
N-au drag de bine sau de adevãr.
Dar, vai de ei când vine vremea rea
Şi socoteal-or trebui sã dea!
Sã vezi atunci regrete şi amar,
Şi zile însemnate-n calendar!...