Ai mei...

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

Păsărică nătăfleață,

Nu te teme,nu te-omor!

Am vrut doar să te țin în brațe,

Nici de cum să te înconjor!

Eu îți mulțumesc copile ,

C-ai seamă de viața mea!

Dar îți zic să știi de acuma’

Nu mă pricep a zbura!

Știu că ceru-i gol și mare,

Dar direcția îmi lipsește

Am voință și-aripioare,

Dar teama mă încolțește

Am tot auzit de zbor,

De la cei ce au mai zburat

Din cuib le e ușor să-mi zică,

Cât timp ascult de pe asfalt

Iar apoi,ce să fac oare,

să mă iau după ceilalți?

Drumul o fi el același,

Dar n-au toți același final

Se ivește întrebarea,

Unde urmează tu să mergi?

Pe cărarea vieții tale,

Multe urmează să întâlnești!

Apreciez că mi-ai dat drumul,

Mă așteptam să mă rănești

Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,

De a te ține la povești!

De mă mai revezi vreodată,

Fă-mi cu mâna înspre nori

Iar de știu și eu pe atunci,

O să te învăț să zbori

Mă uit în jur si, nu-nteleg,

De unde vine, atâta răutate,

Aș vrea s-adun și, să culeg,

Un mic buchet, de bunătate

Ma rog si, zilnic mă închin,

Și îmi doresc, eu, cu ardoare,

Să văd mereu, Cerul senin,

Și Soarele, cum după nor apare

Dar parcă, a mea ruga zboară,

Și-mi pun mereu o întrebare,

De ce norii, mai rar coboară,

Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?

Când mic copil, creșteam în sat,

Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,

Ca ele azi și, omul s-a schimbat,

Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri

Ne punem întrebări, fără răspunsuri,

Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,

Și ne expunem, permanent la riscuri,

Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt

Suntem, din ce în ce, mai mândri,

Și lacomi, fără nicio cumpătare,

Cu toții am uitat, să mai fim tandri,

Și uneori chiar mânioși, fără răbdare

Avem cu toții, iubire mare de arginți,

Si ne lipsește, dragostea aproapelui,

Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,

Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului

Cu cel sărac, nu suntem milostivi,

Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,

În lumea noastră, suntem captivi,

Și adunăm muncind și, zi și noapte

Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,

Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,

Si implorăm mereu, Divinitatea,

Să ne ajute și, să-navem suferințe

Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,

Pe cei ce credem, că ne-au greșit,

Și nici să dăm, din pâinea câștigată,

Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit

Dacă deschidem, bine, ochii minții,

Vedem în clar, când Sus plecăm,

Cum toți suntem egali, în fața morții,

Nimic material, nici bani, noi nu luăm

Așa că pe pământ, cât mai trăim,

Să nu uităm, să facem fapte bune,

Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,

Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mâine este optspezece februarie se știe,

E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.

Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,

Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.

Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,

Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.

Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,

Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.

După această zi se va mânca mâncare de post,

Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.

În această perioadă doar post se va ţine,

Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.

Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,

Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.

Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,

Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !

Nici bună ziua n-aș mai zice,

De când cu toții ne vedem străini,

Ne este inima făcută arșice,

Și sufletul învăluit în spini.

Nici bună seara n-aș mai spune,

Când văd că-ntoarceți capul în opus,

La gură vă apare albe spume,

Chiar dacă nu aveți nimic de spus.

M-am răzgândit, și adio vă mai zic,

Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,

Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,

Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.

Te-am lăsat cândva, demult,

Într-un colţ de casă.

Te-am lăsat într-o lume

Sfântă şi frumoasă.

Te-am învelit în hârtie albă,

Te-am învelit cu dor,

Mă întorceam iarăşi la tine

De mii şi mii de ori.

Mi-ai dăruit cei dragi

Cărţi de care-am vrut -

Scumpe, colorate, ilustrate,

Dar pe tine să te uit n-am putut.

Am plecat departe

Şi tare îmi lipseai,

Îmi era dor de ale tale poveşti

Dar prea departe erai.

N-am vrut să te iau cu mine,

Te-am lăsat ACASĂ,

În lumea-n care am crescut -

Cea sfântă şi frumoasă.

De câte ori mă-ntorc,

Întâi la tine vin,

Te şterg de praf, de timp

Şi lângă piept te ţin...

Îmi eşti comoara fără preţ

Amintirea cea mai vie,

Ce repede mai zboară anii!

Carte din copilărie.

Sub pleoapele mele aseară a nins,

Iar ochii uitat-au privirea deschisă,

Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,

La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.

Bezna îmi bătea orbește în geam,

Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,

C-un ochi întredeschis parcă vedeam,

Cum casa își pierde încet echilibrul.

Costume de scânduri zăream pe cărare,

Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,

Bezna vâslea într-o corabie, în care

Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.

Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,

Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,

Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,

În toamna devreme ucisă, am fost internat.

O, de-aş fi o dimineaţă,

Să stau la fereastra ta,

Să privesc cum dormi tăcută,

Să te mângâi prin perdea.

O, de-aş fi o adiere

Să-ţi sărut obrazul roz,

Să-ţi aduc înspre vedere,

Tot ce-n lume e frumos.

Iar un fulg de nea de-aş fi,

Pe-a ta buză m-aş topi,

Să mă sorbi sub clar de lună,

Să fim pururea împreună.

O, de-aş fi o albă floare,

Să mă pui după ureche,

Să-ţi şoptesc plin de pudoare,

Vorbe dulci în limba veche.

O, de-aş fi copacul vieţii,

S-odihneşti la umbra mea,

Să-ţi simt vraja tinereţii,

Şi să-mi trag seva din ea.

Iar de-aş fi pământ sub iarbă,

Să mă calci cu pasul lent,

Lava-n mine o să fiarbă,

Şi-am să-nghit un continent.

Mă apasă amarnic un blestem,

Și anume, veșnicia...

De ce mă tem, de ce mă tem?

Și unde-i vitejia?

Îmi este gestul nefiresc,

Și adulmec răzbunarea,

De ce urăsc, de ce urăsc,

Și unde mi-e iertarea?

Mi-e inima într-un alint,

Şi rumeg amintiri,

De ce mă mint, de ce mă mint,

Cu lacrimi în priviri?

Se adapă mucenici din Christ,

Gustând neprihănirea,

De ce exist, de ce exist?

Și care mi-e menirea?

În mine plânge un poet,

Și-i celebrez durerea,

Și nu regret, și nu regret,

Că îi ascult tăcerea...

Sub pașii grei, o lume moare,

În umbre prinse-n amăgiri,

Iar ochiul tău fără culoare,

Mi se topește tragic în priviri. 

În palme-mi cad tăceri rebele,

Ce-au sângerat sub nopți târzii,

Din muguri vii îmi fac zăbrele,

Și-ți țes cununi de poezii.

Sub talpa mea vântul valsează,

Răni nevăzute cântă fără glas,

În ochiul tău lumina se-ntremează,

Și timpul stă, în veșnicul popas.

Suntem un foc ce arde fără teamă,

Din flăcări mii, planăm peste abis,

Iubirea noastră e iarăși în alarmă,

Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.

Chiar astăzi vin grabnic la tine,

Așteaptă iubito nu plânge,

Pot urme de schije și sânge,

Sunt viu și încă mi-e bine.

Așteaptă iubito, așteaptă...

Mai am de urcat înc-o treaptă,

Nu-mi pasă că este prea sus,

Nu plâng când e alta în plus.

Așteaptă-mă-n fiece clipă,

Așteaptă ca în ziua dintâi,

În zbor mi-am frânt o aripă,

Nu plânge iubito...Rămâi!

Se-ntâmplă să-ți fie durere,

Mereu așteptarea eternă,

Mi-e pasul sleit de putere,

Ți-e sufletul singur în bernă.

Sub talpă am sloiuri de gheață,

Însă iubirea mă-ncalță-n patine,

Nu-mi plânge plecarea de-o viață,

Chiar astăzi vin grabnic la tine.

Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,

Vântul îmi duce ruga în scrum,

Iar clipa în neguri se frânge tăcută,

Ca un blestem rostit în postum.

Sub tălpi pământul mi se surpă,

Și timpul mușcă din destin,

Iar noaptea, ca o mână ruptă,

Îmi mângâie obrazul fin.

Dar cine sunt? O umbră stinsă?

Un nume scrijelit în piatră?

O frunză-n toamnă necuprinsă, 

Ori îngerul  căzut din ceată?

Pășesc prin somnul meu de gheață,

Și-n coji de vise mă destram,

Aud pământul cum mă-ngheață,

Și-n mine moartea o proclam.

Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,

Un strop de ceară-n candelabru,

Un nume șters de ploi absurde,

Al sorții accident macabru…

Dar cine-și amintește, oare,

De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?

Când umbra mea se frânge-n zare,

Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?