Ai mei...

Piroane mă mângâie-n palme,

Îmi simt răstignirea un dar,

Cad zilnic asupra-mi sudalme,

Și le simt ca pe-un drog necesar.

Iubesc vremea rea de oriunde,

La poluri, cu câinii la sănii mă-nham,

Iubirea de mine parcă se-ascunde,

Din tot ce am strâns nimica nu am.

Aduc în povară un cântec de frunză,

Șoptit de furtuni în cascade de vânt,

Cresc umbre în mine ce mă refuză,

Cu întregul abis fac pe veci legământ.

Mă-nchin unor zori ce nu vor să răsară,

Un cer surdo-mut îmi e altar fără zei,

Și-n tainica-mi noapte se naște-o povară,

Ca o lume de gheață prin ochii mei.

Sub pași se deschid răni de lut înghețate,

Mă leagă pământul de-un drum fără scop,

Iar viața-mi, o toamnă, cu ploi răsfirate,

Mă cheamă să urc, să cobor, să mă-ngrop.

Din cioburi de gheață mi se-adapă tăcerea,

Sufletu-mi  arde într-o palmă de scrum,

Cu lanțuri mă strâng, îmi întunec vederea,

Și cu crucea în spate plec iarăși la drum.

De-ar cânta toți trandafirii,

Într-o nouă lege a firii,

Ar fi chicoteli de îngeri,

În momentul marii frângeri.

De-ar cânta și-un crin regal,

La al primăverii bal,

De pe bolta înstelată,

S-ar scurge lumina toată.

De-ar cânta și-o azalee,

Cântec dulce de femeie,

S-ar opri pasărea-n zbor,

Și-ar cânta cu ea în cor.

Codrul verde de-ar cânta,

Doinele din țara mea,

Azi s-ar coborî din rai,

Chiar arhanghelul Mihai.

De-ar cânta o viorea,

Preschimbată-n maica mea,

Aş uda-o cu iertare,

Să fie nemuritoare.

Dacă ar cânta natura,

S-ar schimba toată făptura,

Și în inimi am purta,

Toată clorofila sa.

Ai plecat și zile negre,

Pogorât-au peste mine,

Inima îmi stă de veghe,

Și întreabă despre tine.

Suferință ani de-a rândul,

Draga inimă îndură,

Și întreabă tainic gândul,

Unde e iubirea pură?

Ochii-s triști, izvor de lacrimi,

Alinarea lor e dusă,

Ard mocnit cuprinși de patimi,

După dragostea răpusă.

Pași se-ndreaptă tremurând,

Înspre geam precum o turmă,

Însă nu-i...și rând pe rând,

Se întorc pe aceeași urmă.

Toamna e acum târzie,

Frunza cade, tu plecată...

Luna îmi pare străvezie,

Sunt mai trist ca niciodată.

Lunecă-n noapte

Luna ușor,

În brațele tale

Eu caut amor.

Zumzăie greieri

Plini de uimire,

În brațele tale

Eu caut iubire.

Scapără stele

Purtându-și făclia,

În brațele tale

Eu simt veșnicia.

Somnu-ți înalță

Vise regale,

Eu caut întruna

Brațele tale...

Pe zidurile tale, cu iederi lungi, uscate,

Se sting ecouri vechi din glasuri adunate, 

Sub bolți de praf și umbre, cu pașii tot mai mici,

Se-ntorc aceleași vise în ochii larg deschiși.

Pe coridoare reci, cu candelabre stinse,

Atârnă vremi apuse ca pânze necuprinse, 

Iar timpul, orb și surd, cu acele-i de fier,

Ne numără tăcerea ca pe-un uitat mister.

Și-acum în miez de noapte, sub cerul fără stele,

Se naște-o licărire a visurilor mele, 

Un sens ascuns în lucruri, sub coaja lor de lut,

Ce-și caută rostirea în tot ce n-am știut.

Și știu, bătrână lume, nu ești doar cimitir,

Ci leagăn de-ntrebări și drum fără hotare, 

Iar noi, pierduți prin tine, cu trupul în delir,

Suntem chiar rana vie prin care treci nepăsătoare.

O vorbă mult prea rea,

Ai aruncat fără căință,

Și a lăsat în urma sa,

Noian de suferință.

O vreme de tăcere,

În calea mea ai pus,

Și ochiu-ntruna cere,

O lacrimă în plus.

Un gest de amăgire,

Pe chip ți se arată,

Iar pura mea iubire,

E-n turnuri ferecată.

Și stau de atâta vreme,

Arzând cu doru-n piept,

Iar inima se teme,

Că veșnic o s-aștept.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

La lección sobre el cubo.

Se toma un trozo de piedra,

talla con cincel de sangre,

brilla con los ojos de Homero,

esta rayado con rayos

hasta que el cubito salga perfecto.

Después de eso besan el cubo innumerables veces.

con tu boca, con la boca de los demás

y especialmente con la boca de la infanta.

Después de eso se toma un martillo.

y de repente una esquina del cubo se desmorona.

Todos, pero absolutamente todos dirán:

- ¡Qué cubo tan perfecto habría sido ese!

¡Si no hubiera tenido una esquina rota!

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

Liceu, - cimitir

Al tinereţii mele -

Pedanţi profesori

Şi examene grele...

Şi azi mă-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tinereţii mele !

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare -

Azi nu mai sunt eu

Şi mintea mă doare...

Nimic nu mai vreu -

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare...

Liceu, - cimitir

Al tinereţii mele -

În lume m-ai dat

În vâltorile grele,

Atât de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tinereţii mele !

Lycée, - cimetière

De ma jeunesse -

Des maîtres pedants,

Examens difficiles ...

Je frissonne maintenant

Lycée, - cimetière

De ma jeunesse !

Lycée, - cimetière

Aux longs couloirs -

Je ne suis plus moi

Et l'esprit me fait mal ...

Rien je n'en veux -

Lycée, - cimetière

Au longs couloirs ...

Lycée, - cimetière

De ma jeunesse -

Au monde tu m'as donné

Dans les tourbillons,

Tellement blasé ...

Lycée, - cimetière

De ma jeunesse !

Ne poartă viața între două legi:

A pulberii ce-și cere dreptul ei, 

Și-a palmelor ce vor a strânge, 

Lumina care vine dinspre zei.

Dar între cerul palmelor și lut, 

Țâșnește inima ca o fântână,

Din care setea lumii a băut, 

Și-a tulburat tăcerea ei bătrână.

De-atunci, pământul se răsfrânge,

Împrăștiind în aer răni și suferinți, 

Și tot ce ne-nconjoară parcă plânge, 

Iar noi scrâșnim umili din dinți. 

Căci omul poartă-n sânge două mări:

Una de lut, cu valuri grele, oarbe,

Și alta de lumină și chemări, 

În care sufletul încet se-absoarbe. 

De-aceea mâinile în sus se-nalță,

Ca două aripi frânte de povară,

Iar pașii, încărcați de crunta viață,

Se-ntorc mereu la rana lor primară. 

Din mila lui Dumnezeu trăim,

Și-n darul Vieții zi de zi privim,

Dar Doamne, oare cum Îți mulțumim

Pentru tot harul ce ni l-ai lăsat,

Când noi în urne reci l-am îngropat?

Ai așezat un rai sub cerul Tău,

Să ne ferești de-al lumii val greu și rău.

Dar noi, cu oarbă și adâncă ură,

Am pus pe roabe sacra Ta natură.

Pământul sfânt, izvor de rod și viață,

Îl disecăm cu sete oarbă.

În trupul lui adânc săpăm cu fierul,

Și rănim grav pământul dar și cerul.

Aerul curat, suflarea Ta de har,

Îl otrăvim cu fum fără hotar.

Și-am înecat albastrul cer senin

În fumul gros, murdar plin de venin.

Uităm că tot ce respirăm e dat,

Un sfânt dar de Tine binecuvântat.

Tăiem păduri ce stăteau mândre scut,

Și transformăm tot verdele-n tăcut;

În ape limpezi aruncăm venin,

Uitând de legea Ta din cer deplin.

Pământul plânge-n sevele-i rănite,

Iar stelele privesc, acum uimite,

La fiii Tăi ce-și sapă singuri groapa,

Și-n disperare-și beau amarul, apa.

Ne-am închinat la idoli de metal,

Și amărât-am acest sfânt palat.

Ne-am crezut zei deasupra tuturor,

Stăpâni pe flori, pe ape și pe dor.

Dar mila Ta, o, Doamne, e mai mare

Decât a noastră cruntă-ncrâncenare.

Primește-al nostru plâns de pocăință,

Și curăță-ne sufletul în credință!

Fă-ne să fim din nou ai Tăi copii,

Să ocrotim izvoare, munți și câmpii,

Căci fără Tine, Doamne, și-al Tău har,

Tot ce-ai creat, va fi pulbere și jar.

Nimic nu e al meu,
nici pasul, nici tăcerea;
sunt dansul,
dar nu dansatorul.

Într-un punct fără margini
cad florile timpului,
iar rădăcinile cresc în sus –
spre nicăieri.

Ce rămâne?
Un ecou fără început,
o sete fără formă,
o iubire care nu întreabă.