Ai mei...

În noaptea întunecată, într-un vis misterios,

Un coșmar m-a cuprins, plin de umbre și suspans.

Mă trezesc într-o lume stranie, nefamiliară,

Unde totul pare a fi într-o continuă schimbare.

În jurul meu se conturează forme ciudate,

Creaturi înspăimântătoare, cu ochi arzând ca flacăra.

Simt cum inima îmi bate sălbatic în piept,

Încercând să scap din acest coșmar nesfârșit.

Privesc în jur și văd un cer întunecat,

Fără stele sau lună, doar nori grei și amenințători.

Pământul tremură sub pașii mei incerți,

Simt cum frica mă cuprinde și sufletul mi se zbate.

În labirintul acesta de gânduri confuze,

Mă simt pierdut și singur într-o lume în care nu-mi găsesc refugiu.

Încerc să strig, dar sunetul se pierde în neant,

Coșmarul mă învăluie tot mai mult, fără un sfârșit garantat.

În mijlocul acestui haos, îmi amintesc că puterea e în mine,

Că pot învinge frica și să scap din această prizonieră realitate.

Îmi adun curajul și încep să lupt cu toată forța mea,

Sperând că voi găsi o cale de ieșire și eliberare.

Prin labirintul întunecat al coșmarului meu,

Merg cu hotărâre și determinare, fără a mă opri.

Cu fiecare pas pe care-l fac, lumina începe să strălucească,

Și simt cum speranța renasce în mine, dându-mi putere să rezist.

Coșmarul se estompează treptat și încep să văd lumina zorilor,

În timp ce umbrele se risipesc și dispar în zare.

Respir adânc, simțindu-mi inima calmându-se,

Coșmarul se topește ca un fum subțire.

Mă trezesc din visul întunecat și misterios,

Cu o senzație de ușurare și eliberare în suflet.

Îmi dau seama că acele temeri și neliniști,

Erau doar o proiecție a fricilor mele interioare.

Coșmarul m-a învățat că puterea mea e reală,

Că pot înfrunta orice provocare cu curaj și hotărâre.

Chiar și atunci când pare că totul e pierdut,

Speranța și determinarea pot schimba cursul destinului meu.

Unu, doi, trei

Mai bate inima odată,

Unu, doi , trei 

Nu se oprește niciodată,

La final ea tace,

Se odihnește, dații pace,

Nu-i adevărat, se-oprește,

Și omul numai trăiește,

Oameni buni a obosit,

Oare ce s-a lenevit?

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

La leçon sur le cube

Un morceau de pierre est pris,

il sculpte avec un ciseau de sang,

brille avec l'œil d'Homère,

il est gratté de rayons

jusqu'à ce que le cube ressorte parfaitement.

Après cela, ils embrassent le cube d'innombrables fois

avec ta bouche, avec la bouche des autres

et surtout avec la bouche de l'infante.

Après cela, un marteau est pris

et soudain un coin du cube s'effondre.

Tout le monde, mais absolument tout le monde dira :

- Quel cube parfait cela aurait été

s'il n'y avait pas eu un coin cassé !

În Hristos să ne încredem 

Căci El ne e Pastor,

Călăuza ce ne duce 

Sus în cer la Creator.

Noi trebuie să ne smerim 

Ajutor în El găsim;

S-ajutăm pe fiecare 

Să ajungă la scăpare.

Așa cum culoarea din pensula pictorului,

Are nevoie de un suport sau de o pânză

Pentru a prinde viață,

La fel vorbele rostite de cineva,

Au nevoie de altcineva..

Dar ce se întâmplă cu gândurile exprimate și neauzite?

De câte ori nu vorbim singuri?

Ne aude oare cineva?

Ne aude propria conștiință...

Dar ne mai aude și altcineva....

Să fie Dumnezeu,demonii?

Nu cumva chiar și un monolog nerostit are pe cineva spectator?

(10 ian 2023 H.S)

Sunt plin de răni deși nu port războaie,

Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,

Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,

Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.

Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,

Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,

Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,

Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.

Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,

Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,

Iar dorurile toate, în cântec efemeric,

Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.

Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,

Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,

Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,

Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.

Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,

Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,

Și chiar de port în mine o rană care geme,

Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.

Mi-e mintea în flăcări,

Şi privirea sub ape,

Pe ale lumii cărări,

Cutreier în noapte.

Mi-e inima piatră,

Şi sufletul lut,

Cu ale lumii hoarde,

Mă încumet să lupt.

Mi-e pasul prea mare,

Şi gândul prea iute,

A lumii teroare,

Îmi transpiră pe frunte.

Mi-e viaţa prea scurtă,

Şi ţelul departe,

Prin lumea ocultă,

Încerc a răzbate.

Mi-e taina împletită,

Cu un cosmic destin,

În lumea hulită,

Voi încerca să revin.

Se scurge vremea-n noi ca-ntr-o fântână,

Lăsând pe fund bacterii și nisip,

Și-n ochii obosiți ce noaptea-i mână,

Trec umbre reci fără de chip.

Azi boli ciudate ne pătrund în oase,

Și-n pașii grei ce uită să mai calce,

Nebunul timp, secundă de secundă coase,

Din tot ce-a fost, nimic ne se întoarce.

Iar urmele ce viața tristă ni le scrie,

Le strângem în boccea și-o punem pe spinare,

Și dintr-un dor de ieri, ne comandăm sicrie,

Și așteptăm smeriți, dar nimeni nu mai moare.

Din vârfuri de munte mă cheamă tăcerea,

Nu duhul, ci vântul îmi cântă durerea,

Și-n urme pierdute sub cerul cărunt,

Pământul îmi strigă pasul mărunt.

Sub tălpi se destramă o iarnă târzie,

Nu timpul, ci soarta, viața mi-o scrie,

Și-n clipa ce-ngheață în pumn uneori,

E îndeajuns să trăiești și să mori.

Din piept se desprinde o umbră, o șoaptă,

Nu teamă, ci neîncrederea ce stă și așteaptă,

Și-n drumuri pierdute, sub ploaia nebună,

Aievea mă plimb cu toate zilele-n mână.

Sub pleoape am umbre de vise străine,

Nu pasul, ci dorul mă duce spre tine,

Iar viața mă-îmbie cu șoapte mieroase,

Când totul în jur a minciună miroase.

Se frânge-n lumină un cântec târziu,

Nu moartea, ci ruga mă duce-n pustiu,

Iar pașii lăsați peste dâre de scrum,

E urma ce duce spre ultimul drum.

Mă chinuie-n noapte vise oculte,

Iar somnul îmi este un zbucium,

Stau greieri sub geam să asculte,

Cum pieptul îmi cântă din bucium,

Și totul îmi pare zilnic confuz,

Iar liniștea-mi bate în tâmplă,

Aiurea încep pe îngeri s-acuz,

De tot ce subit mi se întâmplă.

Cu gândurile sap în tainicul vis,

Ascunsu-i mister să-l deslușesc,

Dar zorii zilei apărând au ucis,

Acest îndemn ce nu-i omenesc.

Să fie o veste de la forțe oculte,

Ori semne din iad ori din ceruri,

Ceva venit nefiresc să m-ajute,

Să sorb misticism din eteruri?

Răsună întruna o șoaptă în minte,

Spiritu-mi zboară posac peste aștri,

Văd trupul inert dezgolit de veșminte,

Aruncat într-o grotă printre sihaștri.

Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,

Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,

Și stau nefiresc prizonier într-o casă,

Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.

Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,

În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,

Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,

Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.

Pe dealul din sat,

Sub pădure aşezat,

Un pâlc de mioare,

Paşte-n răzoare.

Oiţe ţurcane,

Cu iarbă în coarne,

Miei ne-nţărcaţi,

Şi-n piele pătaţi,

Straşnic vegheaţi,

De câinii grupaţi,

Sub fagul bătrân,

Lângă stăpân.

În a vântului şuier,

Se aude un fluier,

O doină de astru,

Cu sunet măiastru.

Pădurea străbate,

Iar păsări mirate,

Se-ntrec a cânta,

Şi-n zbor a dansa.

Mioarele pasc,

Sub doine de basm,

Încet le îngână,

Câinii din stână.

Întreci tu stăpână,

Şi cântul de zână,

Doineşti ciobăniţă,

Precum o crăiţă.

Cu părul de soare,

Dă turmei ocoale,

La miei le doineşte,

Cu triluri celeste.

A lor ciobăniţă,

Cu trup de zeiţă,

Cu chip îngeresc,

Şi mers nelumesc,

Cu pielea de lapte,

Cu buzele coapte,

Ochii safire,

Sclipind de iubire,

Îi poartă în braţe,

Le pune şi moaţe,

Roşii ca focul,

Să pască norocul.

Amurgul se-arată,

Câinii iar latră,

Ciobăniţa tresare,

În stâna apare.

Dinspre pădure,

Încep iarăşi să urle,

Lupii flămânzi,

Cu ochii bolânzi.

Din cingătoare,

Ia fluierul mare,

Şi începe uşor,

O doină de dor.

Lupii tot urlă,

Ciobăniţa din surlă,

Mai tare doineşte,

Pe lupi îmblânzeşte.

Se văd luminiţe,

În poieniţe,

Sunt ochii de lup,

Cum stau şi ascult.

Până în zori,

În câmp cu mohori,

Ciobăniţa doiniră,

Pe lupi îmblânziră.

A doua zi iar,

Un cântec bizar,

Doineşte cu foc,

Şi prinse în joc,

Oiţe cu lupi,

Miei cu căţei,

Lupi cu căţei,

Oiţe cu miei.

Ciobăniţa doineşte,

Pădurea huieşte,

Iarba mult creşte,

Stâna domneşte.

Sub mângâierea ta mă gudur,

Și-n ochii-ți negri rătăcesc,

Și zbor năuc precum un flutur,

Iar aripi tot mai lungi îmi cresc.

Pe pielea ta mă pierd în alb,

Și mă înalț, și punct devin,

Și-mi pari o boabă de smarald,

Crescută-n poala unui crin.

În ochii tăi îmi caut leac,

Amorul meu e numai rană,

Subit în lacrimi mi te-mbrac,

Ca să îmi stai în colț de geană.

Ne este visul pur și-nalt,

Și goi ne tăvălim prin iarbă,

Și ne privim cu ochii celuilalt,

În lumea noastră oarbă...