Depărtare

Dumnezeu a dăruit,

Pentru ai lumii toţi copii,

Un cadou nepreţuit,

O dulceaţă a inimii.

El a rânduit să fie,

Acest dar sfânt, îngeresc,

Vieţii noastre temelie,

Şi acoperiş ceresc.

Cum să-I spună acestui dar,

Se gândea profund, cu teamă,

Dar un înger de copil,

Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!

               de Hristian Ştefan Trofin

Gemete sunt trăirile mele,

Picuri de neant şi de stele,

Ţipăt de râmă strivită,

Mângâiere neoferită.

Mă înţeapă un trandafir în demenţă,

Iubirea din mine cere clemenţă,

Privirea spre cer îmi este întoarsă,

A trăi… mi se pare o farsă.

De oameni mă separă umanul,

Prieten îmi este iarăşi duşmanul,

Alături de harpă-i o sfântă,

Şi melodii depravate îmi cântă.

Fluturi se sinucid spre amurg,

Fericit îi priveşte un demiurg,

Aud cum putrezeşte iubirea,

Cobor în abis, să jelesc omenirea.

Ești vinovata lumii fără vină,

Un semn de foc în apa vie,

Iar dacă te-aș uita, aș fi pământul,

Ce-și pierde cerul în altă galaxie.

Pe tine te iubesc ca pe un fir de viață,

Ce-și lasă seva-n trup și sânge,

Și-n trupul meu cuprins de gheață,

O primăvară timpurie încă plânge.

Pe tine te iubesc ca pe o rană

Ce nu se-nchide-n trup, ci-n veșnicie,

Și fiecare strigăt de prigoană,

L-am strâns și preschimbat în poezie.

Ești rădăcina luminii din privire,

Un felinar aprins în mersul meu,

Și fiecare pas făcut, îmi dă de știre,

Că umbra ta îmi e alăturea mereu.

Clipe multe curg în valuri,

Ca o ploaie zi și noapte,

Viața noastră-i între maluri,

Între naștere și moarte.

Bocet scos la zămislire,

Și-un surâs pe patul morții,

Viața ni-i un fir subțire,

Legănat în voia sorții.

Timpul trece fără milă,

Nu ne rabdă nici un veac,

Suntem numere pe-o filă,

Trupuri moarte fără leac.

Pe cărarea neființei,

Calcă pași cu glas tăcut,

Dorul stins al necredinței,

Se prelinge-n lutul mut.

Intonări în vechi scripturi,

Cete, mesageri de îngeri,

Ne vorbesc cu patru guri,

De momentul marii frângeri.

Totu-i plâns ori mângâiere,

Și ne poartă același vânt,

Suntem clipa de durere,

Ce dispare-într-un mormânt.

Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,

Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,

Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,

Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.

De propria mea catastrofă rămân şocat,

Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,

Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,

Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.

Stingher ca în halucinaţiile nocturne,

Singuratic ca în clipele de regret,

Ating limita negativă a vieţii taciturne,

Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.

Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,

Nimeni să nu îmi mai ţină partea,

Să-mi trăiesc agonia ce vine,

Mână în mână cu moartea.

Am găsit în umbre suple, 

Urma razelor din tine,

Ca un strigăt ce erupe, 

Dintr-o mare de suspine.

Și-am simțit cum se deschide, 

Sub a tâmplelor tăcere,

O fereastră către ceruri, 

Ce mă cheamă la plăcere.

Și-n viteza acelui gând, 

Ce prin inimă-mi trecură, 

Am aflat că tot ce strâng, 

E dispreț total și ură.

Am bătut la porți străvechi, 

Căutând mereu intrarea, 

Mi-au răspuns că doar perechi, 

Pot urma acum cărarea. 

Și în piept, în toamna vie,

Frunza-mi arde fără teamă, 

Semn că dorul meu de tine, 

Se preface-n altă karmă.

Și mă strig de-atunci în taină,

Să m-aud și să-mi știu vina, 

Și țin ca pe-un prunc sub haină, 

Toată umbra-ți și lumina. 

Și pe jarul stins de vreme, 

Pun la fript a mea iubire,

Ca văpăiile să cheme, 

Iarna-ți rece din privire. 

Și descopăr că-n cenușă, 

Încă arde acel sărut, 

Ce l-ai dat în prag de ușă, 

Când iubirea a-nceput. 

Și lumina lui flămândă,

Plină de simțire,

Intră-n rana mea plăpândă, 

Sângerând iubire.

Atunci când te pasc renunțările,

vin ele, gândurile...

Un soare-ți răsare în țeastă,

și simți peste tot apăsare,

totu-i mormânt, nimic nu tresare,

apoi într-o liniște surdă,

îți pătrund săgeți în orbită,

ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,

și mintea îți cade rănită.

Deodată te cuprinde o spaimă nebună,

și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.

Dar vin... armate întregi,

diferite nuanțe și simțuri,

comit peste tot fărdelegi,

parcă sunt coase cu zimțuri.

Pătrund prin pereți, prin ferestre,

direct în inimă și-o străpunge,

ea cântă ca mii de orchestre,

și apoi tăcută se frânge.

Trec prin carne și os, și-ntuneric,

prind stelele și le împlântă,

în sute de ochi ce țipă isteric,

la o lacrimă sfântă.

Vin... puzderii,

din trecut, de demult, de aiurea,

să-ți înfigă în tâmple securea,

vin, cărând frați, copii și părinți,

și-n minte ți-i așează cuminte,

și trebuie s-alegi între ei și arginți...

o rană ce-o porți veșnic în minte.

Și-atunci când nu mai aștepți nimic,

vin...

rânduri, rânduri,

blestematele gânduri.

Ei râd de cuvintele ce curg din mine,

De fiecare vers ce se naște în gând,

Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,

Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.

Se amuză de slove, de rime ce dansează,

Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,

Dar eu știu că în spatele râsului, oare,

Este-o poveste ce doar eu o adun.

Le dau pagini și lumi care prind viață,

În fiecare literă o fărâmă din suflet,

Dar ei doar privesc, fără a înțelege

Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.

Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,

Căci cuvintele mele sunt tot ce am,

Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc

Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.

Dimineața pătrunde în cameră

ca o lumină disciplinată,

subțire și atentă,

așezând lucrurile

într-o tăcere coerentă.

Pereții, palizi și răbdători,

își poartă umbrele

ca pe niște gânduri vechi.

Aerul are densitatea unei așteptări,

iar timpul curge

cu o lentoare lucidă.

Pe masă, o cană albă,

ușor ciobită,

devine semnul fragil al continuității,

ca o amintire care refuză

să se destrame.

Orașul, vast și impersonal,

respiră dincolo de fereastră

cu ritmul unui organism străin.

sunetele lui ajung până aici 

filtrate,

ca ecoul unei vieți

trăite la distanță.

lumina alunecă pe podea

asemenea unui gând limpede

care nu cere confirmare.

Totul se leagă pentru o clipă

într-un echilibru precar,

aproape solemn.

În acest interval restrâns,

existența capătă formă:

nu ca certitudine,

ci ca prezență atentă,

clară,

suficientă sieși.

Ne este vorba caldă și mieroasă,

Dar zilnic jefuim morminte,

Trădăm pe fratele din casă,

Și-n spovedanii siluim cuvinte.

Avem și măduva stricată-n oase,

C-am  adoptat noi legi și ritualuri,

Iar simțurile calde și frumoase,

Le-am înecat voit în false idealuri.

Ologilor pantofi le-am comandat,

Iar ciungilor mănuși brodate,

Apoi i-am prins și spânzurat,

Pe acei ce ne-au cărat în spate.

Ne ard biserici zilnic din senin,

Și căutam prin ceruri piromani,

Prescura ni-i dospită cu venin,

Și totul se rezumă doar la bani.

De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,

De e bărbat, tu minți, ea e femeie,

De-i frig, gândește că ți-e cald,

Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.

Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,

Aceasta cred că-i unica salvare,

Ne-om curăța de mucegai și bube,

Plângând pe acei rămași sub soare.

Aștept un fragment 

De o iarnă mai vie;

Rânduri de ger se petrec,

Vopsesc iarba în alb,

Încât se rescrie

Crăciunul vine amorțit

De frigul ce-l respiră iar;

El ne găsește repezit,

În case intră temporar...

Miroase-a fum în calendar

salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.

totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura, 

dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -

deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»

stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,

nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,

dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,

ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.

paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,

pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.

sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»

P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.