Depărtare

Sub raza unei stele, când vântu-ncet suspină,

Se legănă mălinii, privind spre luna plină,

Iar astre somnoroase, lucind, de dor stingher,

Vor plânge întreg pământul cu lacrimi de mister,

Și freamătul pădurii îți spune murmurând,

Hai, du-te la culcare, tu chip de înger blând.

Iubirea-ți voi așterne pe câmpul ars de timp,

Din brazde-o să răsară al florilor nimb,

Și poate, din tăcere, un cânt va înflori,

Iar păsările toate spre cuiburi vor fugi,

Vor curge lin izvoare, amarul să ți-l spele,

Și bându-i apa rece, te uită înspre stele,

La primăveri ascunse, când nurii vor pocni,

Când florile iubirii în suflet vor rodi,

Să vezi în umbra crucii cum tainica lumină,

Cu zorii în pământ și-n ceruri rădăcină,

Dă scâncetului viață, și-n tindă bucurii,

Și-atunci făptură dragă vei zămisli copii.

Iar eu, sub luna rece, voi plânge visător,

Iar ție în toiul nopții de mine-ți va fi dor,

Și-n lacrima căzută pe marginea de pat,

Se-ascunde amintirea al celui ce-i plecat,

Și-n tot ce te-nconjoară vei regăsi mereu,

Că fiecare-n parte, ascunde chipul meu.

Miroși a rai, și aripi văd,

Cum trupul ți-l înălță,

Dar sângele ți-e încă greu,

Un plumb legat cu ață.

Sub piele ta orașe mor,

Străzi reci nu te mai cheamă,

Iar eu alerg într-un decor,

Ce-mprăștie în juru-i teamă.

Te văd cum arzi într-o lumină,

Iar carnea-ți sfârâie pe oase,

Și-un abur se înalță-n vânt,

Și-a îngeri aerul miroase.

Miroși a rai, și aripi văd,

Cum trupul ți-l înălță,

În jurul meu totu-i prăpăd,

Iar moartea parcă te descalță.

Te caut printre amintiri,

Cu glasuri de furtună-n piept,

Dar nu mai ești, și sub priviri,

Întregul rai e un deșert...

E fadă orice amintire,

Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,

Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,

Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.

În lanţuri zace al meu suflet,

Şi-i biciuit de tragice năpaste,

Mi-e fuga un apocaliptic umblet,

 Divina suliţă mă-npunge-n coaste.

Lumini îmi obosesc privirea,

Iar oboseala carnea-mi stoarce,

Durerea mi-e servită cu de-a sila,

Doar moartea…ea mă lasă în pace.

Îmi murmur doine suspinând,

Căci stramoşesc îmi este chinul,

Ai mei, cu toţii, rând pe rând,

În patimi şi-au trăit destinul.

Nu am curaj să mă nimicesc,

Și cad în neantul din mine,

Mă calc pe picior când greșesc,

Și resping iertarea ce vine.

Marea, duhovnic îmi este,

Iar valurile-mi stârnesc pasiuni,

Și-atunci când instig la proteste,

Pământul tușește furtuni.

Nefericiri de bușteni își caută focul,

În gheața din mine și-n hohot de plâns,

Plec în pustii să-mi aflu iar locul

Şi zilele-n care cu lacrimi am râs.

Mintea-mi hrănesc savurând aiureli,

O dezordine lăuntrică azi mă apasă,

Tânjesc nefiresc după alte greșeli,

Și-n găuri de șerpi mă simt ca acasă.

Neputința mea se numește - Iubire,

Am nevoie de spaimă să mă pot controla,

Dau lumii, dau lumii de știre…

Că din mine, nu mai am ce salva.

Existenţă

Din zori şi până seara tot lucra,

Şi-acuma la priveghi discută asistenţa,

• Ce paradox…căci el muncea,

Ca să-şi câştige existenţa.

Soţia

Soţia mea când e nervoasă

Exact un câine cu-a sa pradă

Cu faţa latră furioasă,

Cu fundul parcă dă din coadă.

Unora

Epigrame am scris duium,

Să citiţi pe saturate,

Dar sunt criticat acum,

Că sunt foarte nesărate.

Colegei mele

Colega mea îi mare şahistă,

Să facem o partidă, zi de zi insistă,

Şi am plecat cu gândul să-i dau MAT,

Dar am ajuns cu ea la PAT.

Cuplu zodiacal

El e leu şi ea leoaică,

Astrele-au lucrat pe ei,

Şi au reuşit să-i facă,

Chiar un cuplu…de doi lei.

Soţia

Având o genă mincinoasă,

I-am oferit perfid un măr,

Căci doar aşa mai scot din ea,

Un sâmbure de adevăr.

Discuţii

Între patru ochi cu-a mea consoartă,

Aveam discuţii pe orice temei,

De ieri, după o lungă ceartă,

Purtăm discuţii… doar în trei.

Diagnostic

Medicul i-a confirmat o bănuială,

Are probleme cu calculul renal,

Însă eu susţin mai cu sfială,

Că problema e… cu cel mental.

Unui critic

Critic dacă este,

Nu-i mare poveste,

Dar mă înfior,

Că-i şi bârfitor.

Soţiei avocat

Un cuplu perfect, ideal

Cu el şcolit, înaltă clasă,

Cu ea, ce judecă la tribunal,

Dar jură strâmb acasă.

Eu L-am dat jos pe Iisus de pe cruce, 

cu mâini ce nu meritau să-L atingă,

și lemnul încă mai ținea în el

urma cuielor pline de sânge —

ca un legământ cu oamenii.

Nu era moarte în trupul Lui,

ci o liniște care mustra toată suflarea lumii.

Ochii Lui — două adâncuri deschise —

nu priveau spre mine,

ci prin mine,

ca și cum ar fi căutat ceva

ce eu pierdusem demult.

Și am înțeles:

nu El era răstignit acolo,

ci noi, toți cei fără iubire.

Rana din coastă nu sângera,

ci rostea încet, fără glas, din trupul inert:

„Iartă-i Tată, că nu știu ce fac. ”

Mi-am plecat fruntea în țărână 

și am simțit cum vinovăția

nu mă apasă, ci mă înalță. 

Sângele Lui nu curgea — ierta.

Se așeza peste lume, 

ca o ploaie caldă peste un pământ uscat,

și fiecare strop spunea:

„Pace vouă!”

I-am atins mâinile

și nu erau reci —

erau ca o ușă întredeschisă spre ceva ce nu știu să numesc,

dar care mă chema... 

Și atunci am văzut limpede, 

cum crucea lui crește în mine. 

Cuiele nu fuseseră scoase,

ci adâncite în necredința mea,

iar lemnul, ca o mlădiță, 

își făcuse rădăcină în inima-mi pustie. 

Și El — coborât din trup — se înălța din rană, 

în timp ce eu mă adânceam în rana Sa,

având crucea în brațe. 

Ce-i viaţa omului?

Un vis

Sau poate o himeră,

În al prăpastiei abis,

O floare efemeră.

Sau poate e un fulg de nea,

Ce într-o clipă moare,

Pe trupul său de catifea,

Odată atins de soare.

Ce-i viaţa omului?

Un nor

Ce se destramă-n dată

Ce primul vânt rătăcitor,

S-a nimeri să-l bată.

Sau e un val abia desprins

Din mrejele unor alge,

Care de vânt odată împins,

De primul ţărm se sparge.

Ce-i viaţa omului?

Doar fum

Ce se răsfiră-n pripă,

Că oricât de lung e al vieţii drum,

În Univers e o clipă.

Sau e-o scânteie cu noroc,

Ce-n vasta eternitate,

Desprinsă de-al Creaţiei foc,

Pentru o clipă arde.

Nu jeli ce-a fost odată,

Tot trecutul lasă-l dus

Atâtea căi sunt de urmat,

Nu te lăsa intimidat.

Cu cât cărarea, e mai grea 

Pe care-o  lași în urma ta,

Răsplata pare mai bogată

În viața asta zbuciumată.

De cazi în brînci, să te ridici

Prin credință și efort

În clipa grea nu blestema

Zâmbind să-ți spui:

Mai pot visa, 

Mai pot urca,

Mai pot spera....

Cui să mulțumesc mereu?

Doar bunului Dumnezeu.

El na ajută, ne îndrumă 

Și ne dă o viață bună.

Duhul sfânt ma ajutat,

Lângă mine nencetat 

Ma îndrumat, mereu, mereu...

Ca să fie cu Dumnezeu.

Dumnezeu cu-a lui putere,

In credință și-ajutor,

Lângă mine în veci este,

Îmi este bun protector.

Eu cred , această putere,

Sporește in viitor,

Mă îndrumă simt mereu,

Cum ma-ajuta Dumnezeu.

Doamne cât am așteptat,

Acest lucru minunat 

Îți sunt recunoscător,

Pentru marele ajutor.

Rădăcini de stea
împletesc orizontul –
noi suntem zborul.

Oceane de fulger
dorm în priviri –
ne naștem cerul.

Toate numele curg
spre noi.

De unde vin așa târziu, nu știu,

Și sunt umbrit pieziș de vreme,

Mi-s gândurile toate în sicriu,

Și le aprind la căpătâi poeme.

Străbat alei înăbușite-n frunze,

Printre copaci dansează o țigancă,

Înalta vârstă își cere mii de scuze,

Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.

Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,

Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,

Și toamna doarme în a mea privire,

Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.

Îmi cântă greierii romantici și târzii,

Balade despre trandafiri și arme,

Foșnesc copaci sub stele argintii,

Și-ntregul parc în mine parcă doarme.

Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,

La fel mă sting sub frunze de arin,

Iar toamna-n măruntaie îmi geme,

Și-ntreabă frunzele... de unde vin!

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx