Depărtare

de pe clasa a IX-a

deja cred  că mi se schimba creierul

inconștient

parcă se formau alte rădăcini;

eram într-o polemică cu un (...)

(Domn lipsit de capacități intelectuale avansate.)

și zicea treburi nasoale de femei

eu le-am luat apărarea

„soția merită ajutată, nu e o sclavă”

la care el îmi recomandă

să-mi tai ceva și să înlocuiesc cu altceva

(Până și eu pot să recunosc — n-a fost o recomandare bună.)

come again?

pas lateral, tras umărul stâng cu tot cu braț în spate

și-am lansat un pod de palmă

direct în timpanul lui

m-am simțit ca el, i-am urlat două săptămâni în urechea dreaptă

și el nu auzea

și tot plângea

dar a fost o lecție bună pentru toată lumea

recent l-am văzut cu o fată de mână pe stradă

părea foarte iubitor

și ea părea că are umărul tras

puțin

în spate.

Doamne,

de ce simt că viața mea e o pedeapsă

și nu o binecuvântare?

De ce fiecare dimineață

se deschide cu povara unei vini

pe care n-o înțeleg pe deplin?

Mă nasc în fiecare zi

cu un dor nemărturisit

și cu o greutate în piept

care mă apasă fără cuvinte.

Mi-e rușine să zâmbesc uneori,

pentru că am învățat

că bucuria se plătește scump,

că pacea e doar o pauză

între două dureri.

Dar Tu, Doamne,

nu m-ai făcut pentru durere.

Tu m-ai suflat în lut

ca să fiu ființă vie,

nu lanț de regrete

și zid de întrebări.

Ajută-mă să văd viața

ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.

Ajută-mă să simt că trăiesc,

chiar și când plâng.

Fă-mă să înțeleg

că nu sunt osândit să sufăr,

ci ales să devin,

prin suferință:

mai luminos,

mai adevărat,

mai al Tău.

Cuvântul cel viu nu se naște din rimă,

Ci-n umbrele unde durerile cresc,

El poartă pe frunte cununa divină,

Și-n spate un clopot cu sunet ceresc.

Nu vrei să-l atingi, căci te arde în piept,

Dar strigă în tine ca-ntr-un pustiu,

E versul nespus, e dorul nedrept,

E clipa ce n-a fost și totuși o știu.

Și-apoi, dacă moartea s-ar face cuvânt,

Și viața o rugă sub cerul tăcut,

Eu tot aș cânta până intru-n pământ,

Vrăjit de întâiul și eternul sărut.

Întrebați de izvoare ce n-au adăpat,

De pășuni ce n-au văzut iarba crescând,

Și scrieți cu sângele care-a lăsat,

Pe sufletul gol, un cuvânt tremurând.

Căci versul nu curge din ochiul uscat,

Ci dintr-o rană ce-n taină s-a -nchis,

Din tremurul tainic al gândului dat,

Prin mâna ce curge încet peste scris.

Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,

Rătăcită într-o rochie neagră,

Care așteaptă pe un trotuar.

Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,

care umblă,

Prin regatul ruinat al nopții.

Călcăm pavajul unui drum șerpuit,

Printre case,

Încercând să aprindem candelabrul

Care atârnă, ca un păianjen străveziu,

Tin tavanul unei terase.

Vorbim tare, ca doi străini,

Încolțiți de o teamă,

Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,

Să ne vadă cum tragem,

Din aceeași țigară,

Cineva care știe că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,

Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,

Pereții sunt muți, muțenia-i însă,

A unei tăceri revanșarde.

Timpul e al tău, niciodată al nostru,

Oglinda se scurge într-o altă oglindă,

Din care  privește un monstru.

Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,

Nu ne pot salva de dezastru,

Ceru-i pictat pe un blat ruginit,

În verde prelins din albastru.

Noaptea-i închisă ca o cătușă,

Și totuși, un zgomot se aude în ușă,

Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.  

E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,

Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,

Ca brațele noastre,

Să se atingă vreodată.

Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,

Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Așa a fost cindva in lume

Eram copil prea multe nu știam

Iubirea între oameni nu-i minune

Ea ne-a fost dată s-o prețuim in veac.

La ce folos ea ne-a fost dată

Noi nu mai suntem ce am fost

Ne prea urîm in astă viața

Fără folos și fără rost.

Și ce frumos era odată

Copil eram prea multe nu știam

O vorba buna,calda, prietenoasa

Le intilneai la fiecare pas.

Anii s-au dus,minciuna e in floare

Și răutatea e pe primul loc

Iar omul bun e drept, te doare

Valoarea lui e la gunoi.

Tristețea parcă mă apasă

Lacrimile curg pe fața mea

Și mă întreb ce-o fi odată

De generațiile ce vor urma.

Timisoara

Cristian

Mircea Barbura

30.01.2021

E urât, e urât …

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete…

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Oamenii tac.

Soarele aruncă lumini negre,

Natura supraveţuieşte prin perfuzii,

Apa a devenit sânge iar sângele venin,

Animalele au devenit oameni,

Iar oamenii animale…

Urlă oamenii, urlă sinistru,

Animalele tac.

Pământul fuge după Marte,

Marte se ascunde după Venus …

Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.

Oare ce se întâmplă pe Pământ?

E urât, e urât…

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete …

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Oamenii tac.

Cad rânduri de viaţă,

Mor fulgere, se mistuie ape,

Plâng demoni, chiuie îngeri …

Florile muşcă din buruieni,

Oamenii muşcă din oameni,

Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.

Nu se mai respectă nimic,

Îşi bat joc de noi …

Ne batem joc de noi.

Să iasă cineva să facă ordine …

Hei, Stalin nu încerci?

Tu, Hitler, unde fugi?

Nu mai avem conducători adevăraţi,

La toţi le este frică …

Ne simţim mai bine în această frică.

E urât, e urât …

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete …

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Pământul geme, haosul urlă,

Păcat că nu mai sunt cei care tac.

Mi-s zilele din ce în ce mai triste,

Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,

Spre cer înalț lungi acatiste,

Deși de vină-s numai dânșii.

Absorb lumini tot mai obscure,

Și bântui drumuri lungi, ferite,

Din mine crește falnic o pădure,

Și-n loc de ramuri cresc cuțite.

E nefiresc dar umbra-mi curge,

Și nici nu stă-n lumina mea,

De fapt e rana mea cu sânge,

Și dâra strălucind în urma sa.

E-un râu ce-și scurmă albia în taină,

Pe maluri plâng fantomele din el,

Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,

Pe care-o port în drumul meu stingher.

Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,

În visuri stinse-n focuri prea devreme,

Și-n mine ascund un dor primordial,

Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.

Pe cer mi-e steaua fără strălucire,

Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,

Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,

De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.

Pe locul fostei Mănăstiri

Pe locul fostului Palat,

Pe aleile fostului Parc,

Pe locul testului nuclear

În străfundurile pământului

Unde să te mai caut

Carne şi os?

Mama

Când m-am născut,

În prima clipă de viață,

În loc de scâncet,

În loc de plânset,

Am rostit cu putere:

Mama ….

Și am rămas mut pe vecie!

A fost jertfa mea închinată

Acestui cuvânt divin…

Cum să te smulg din mine, când în carne,

Ai încolțit ca dorul din pustie?

Ești scrisă-n mii de pagini subterane,

Ce izbucnesc în cânt și poezie.

Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,

Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,

Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,

Și focul ce mă arde de sub haină.

Te port ca pe-un blestem de frumusețe,

Ca pe un cântec vechi, de neuitat,

Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,

Ești înger, demon… Slavă și păcat.

În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,

Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,

Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,

Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.

Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,

Ori te-ai preface a florilor tulpină,

Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,

Aievea  înflorești din rană și lumină.

Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,

Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,

Și-n pieptul meu, în inima confuză,

Ai răsădit speranța și iubirea…

Prin rana noastră ne-am iubit,

Și-ncet cădeau lumini de asfințit,

Și nu știam de-i zori sau amurgit,

Căci totul se năștea și se sfârșea,

Într-un fior ce între noi ardea,

Din palma mea, spre palma ta.

Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,

S-au răzvrătit secundele-n trecut,

Părea că cerul însuși s-a surpat,

Și refuza să șteargă ce-am uitat,

Ori poate doar, în taină, ne veghea,

Sărutul frânt ce nu putea pleca.

Un vânt amar, ca un oftat străin,

Ne despletea tăcerea de venin,

Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,

Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,

Dacă eram acolo de la început,

Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.

Și-n zorii zilei rana s-a închis,

Lumina împrejuru-ți s-a întins,

Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,

Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,

Prea viu să piară, prea tăcut să stea,

În spațiul dintre buza mea și pielea ta.

Ești galbenă și tristă,

Ca toamna întârziată,

Strângi lacrimi în batistă,

Mărgăritar de fată.

Ți-e pasul zbor de flutur,

La fel ca blânda adiere,

Copacii încet se scutur,

Tu plângi numa-n tăcere.

Și sub al frunzei freamăt,

Tu storci a ta batistă,

Se aude-n cer un geamăt,

Iar toamna e mai tristă.

Mânate-n zbor de foame,

Trec păsări înspre sat,

Iar ochiul tău adoarme,

De lacrimă uscat.

Nu-i rugăciune fără-un biet genunchi, 

Plecat smerit peste podea, 

Cum nu-i nici creangă fără trunchi, 

Și frunză fără creanga sa. 

Nu-i rugăciune fără gând curat, 

Plecat din inimă spre rai, 

Cum nu-i nici lan nesecerat, 

Şi bob lipsit de pai. 

Nu-i rugăciune fără dor aprins,

Cu taină mare la mijloc, 

Cum nu-s nici focuri de nestins,

Și fum fără de foc. 

Nu-i rugăciune fără-un strop de har,

Ce-aduce inimii alean,

Cum nu-i nici țărm fără hotar,

Și valuri fără de ocean.

Nu-i lacrimă să fie o risipă,

Când ne rugăm stăruitor, 

Cum nu-i nici zbor fără aripă,

Și aripi fără zbor...