Tu nu ești Lauren Bacall

In asta viata ce-o traiesti

Nu-i usor sa te gasesti,

Sa realizezi cu-adevarat

Cu ce scop ai fost creat.

Iubitã copilã a neamului meu

Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,

Când cel mai de-aproape, te lasã la greu

Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.

Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:

Priveşte lumina ce vine,

Hotare sã punã şi porţi de oţel

Şi capãt, atâtor suspine!

Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu

De tine-s atãt de aproape!

Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,

Nu vrea nicidecum, sã te scape.

Iubitã copilã a neamului meu,

Ridicãte-acum, din ţãrânã!

Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,

Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!

Imaginea în oglindă mi-o privesc

Și sticla-mi spune că îmbătrânesc,

Pe fața mi-au apărut adânci riduri

Plantate-n ani, răsărite pe rânduri

Urc scara, piciorul mă doare

Și mă întreb retoric de ce oare?

Pe  frunte am broboade și-asud

Răspuns îmi dau, refuz să-l aud

Vederea o simt că este redusă

Și greu disting înscrisul pe ușă,

Pe nas ochelarii des mi-i plantez

Când vreau să citesc și să semnez

Vecinul mă strigă în mod repetat

Pentru că am auzul un pic afectat,

Mă fac că ce spune am receptat

Dar știu că-i timpul să port aparat

Rându-l citesc de mai multe ori

Memoria-mi joacă feste deseori,

Cu scrisul citeț nu pot să mă laud

Mâna e tremur, greu mai aplaud

Fac analize constant în privat

Iar de sunt fonduri merg și la stat,

Văd buletinul și știu ce-mi revine

Regim, tratament și zilnic buline

 .........................................................

Tânăr am fost ca voi și eu odată

Când refuzam să cred în soartă,

Anii s-au dus în zbor cu tinerețea

Și trist acum, îmi accept bătrànețea!

Stau nopţi în şir şi tot privesc,

La stelele din univers,

Mă mir, socot şi tot gândesc,

Că totuşi au ceva lumesc.

Şi-a lor lucire învăpăiată,

Ba roşie, ba galbenă lămâi,

Mi-aduce aminte de acea fată,

Pe care am sarutat-o întâi.

Iar forma lor cerească,

Îmi pare că-i leit,

Icoana părintească,

Sub care am trăit.

Şi-a lor cădere de pe cer,

Când lasă-n urmă o pată,

E a mea durere de mai ieri,

Când a plecat şi al meu tată.

„Viața este atât de frumoasă”

Mă gândesc plimbând în parc,

„Însă lumea e prea nervoasă”

A câtă oară eu remarc.

Tot e sur și monoton,

Și în inima se pare:

"Doar tu ești raza de lumină"

În această îngropare.”

Trecând pe lângă oameni,

Aștepți doar bun și iubire,

Dar în schimb primești,

Indiferență și dușmănie.

Am început să spun,

Și mai oprit,

Spuneai vorbești încet ,

Dar mai mințit.

 Sunt bună la șah și la jocuri de cuvinte,

Nu te supăra eu joc foarte, cuminte.

Pot să spun sunt o expertă,

Pot să-ți dau și o ofertă,

Dacă dorești joacă cu mine,

Și eu joc doar până mâine.

xxxx

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

Tu , vânător, tu asasine, 

N-ai somn pe zațu acestei lumi! 

Câte prăpăstii urcă-n tine,

Ca să dobori, un șoim, pe culmi? 

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

O.T. 

Cred că am fost greșit înțeles.

Dreapta socotință și virtutea

Nu mi-au fost niciodată prietene.

Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,

Printre vulcani extatici cu creste împietrite;

Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,

Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,

Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,

Depărtările, până la carne.

Luna lui Lorca sau o femeie neagră,

Să fie cafeaua tare cu care adorm

În zațul zilei, când milioane de ochi

Mă privesc pentru totdeauna. 

N-am plănuit nimic din toate acestea.

Stăteam pe acoperișul casei, îl ascultam pe Marley

și priveam, cum una câte una se stingeu, luminile spitalului Fundeni,

Cum una câte una umbrele zburau, ca leii lui Khayam, în taigaua persană.

Aceasta-i iubirea -mi spuneam. Când ea, înfiorată, mă apuca de mână,

Simțind în acel „ Is this love” norul radioactiv al maturizării.

Dar mie nu-mi păsa, știam deja că suntem prinși ca-ntr-o capcană,

Și că acele clipe nu vor mai veni nicicând,

Și că nu peste mult timp, ne vom uita jurămintele, și numele,

Și că nu peste mulți ani vom zbura și noi de pe spitalul Fundeni,

În taigaua persană, ca leii lui Khayam.  

Autor : O.T.

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx