N-am planuit nimic din toate acestea

Striveşte-mi sărutul de bolta cerească,

Ascunde-mi iubirea în cozi de comete,

Măduva în oase să-mi înflorească,

Amorul din tine crunt să mă îmbete.

Pasul tău să-mi sprijine viaţa,

Să-mi tremure celula în ţesuturi,

Să înşfac cu ochi dulci dimineaţa,

Să plâng peste noi începuturi.

Să mă zbat în orgasme, convulsii,

Apoi să apar cianozat la botez,

Să te ung pe sân cu alese emulsii,

Şi apoi cu un sărut să-l crestez.

Să-ţi curg peste privire şi trup,

Să mă simţi ca pe sânge în vene,

Inima să-ţi bată undeva în văzduh,

Din umeri să-ţi crească îngeresc două pene.

Focul din tine în priviri să mi-l torni,

Orb să mă prăvăl peste lume,

Să muşc ca o fiară din suflet şi cărni,

Să înviez a treia zi în genune.

Dacă soarta m-ar lăsa,

Să te fac cu mâna mea,

Aş lua un boț de humă,

Și o inimă de mumă,

Aş lua un glas de înger,

Şi o ramură de sânger,

Și un pic de praf de stele,

Să fii maica mamei mele,

Aş lua boabe de rouă,

Pentru buzele amândouă,

Și lumini din univers,

Pentru al tău surâs imens,

Aş lua flori din năframă,

Să te fac frumoasă mamă

Şi culori din curcubeu,

Pentru copilașul meu,

Aş lua din cer iertare,

Să-ți pun fire iubitoare,

Și aș plânge peste tine,

Să fii lacrimă din mine,

Aş lua farmec de zână,

Și te-aș face cea mai bună,

Și oriunde vei umbla,

Să fiu respirația ta,

Şi te-aș răstigni pe-o cruce,

Să mă ierți când mă voi duce,

Să mă învii apoi cândva,

Și să stau de-a dreapta ta.

Nu voi lăsa să treacă ziua

Fără să-ți scriu ceva de-amor,

Știind că toate-s muritoare

Și-n zbor dispar ca într-un vis..

E trist ce spun,dar asta-i lumea

Se schimbă zi de zi câte un pic,

Doar dragostea mea ce ți-o port iubito,

Nu știe a muri deloc...!

Dar eu mă-ntreb neștiind raspunsul

Mă vei iubi vreodată?

Vei putea?

Sau poate eu însumi sunt iubirea

Ce-o așteptai demult printre suspine?

Ți-o spun acum știind că tu ești totul pentru mine,

Un biet defunct ce-i încă viu...

Căci viața pleacă de la tine

Iubirea fiind în glasul tău!

Am mii de versuri pentru tine

Toate se nasc din ochii tăi..

Nu voi lăsa ziua să scape,

Nici inima să nu-ți grăiască

Ceva ce numai ea poate să spună

Chiar dacă tu nu poți acum

Să mă iubești cum eu aș vrea!

(1 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Iartă înger frumos!

Treci cu vederea cuvintele deșarte,

Iubirea nu o stinge ca pe o

lumânare,

Gonește tot ce-i rău,tristețea care doare,

Zâmbește iar înger frumos,

Transformă ziua asta în dulce sărbătoare!

(8 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Ce-mi pasă de cădere

Știind că aceasta mă înalță tare,

Nerenunțând la dragostea cea mare,

La tine,la visare,

La vraja ta ce nu are cărare,

Știind ce tu acum uitat-ai poate,

Că dragostea mai doare când vrea să fugă lașă,

Ori când dorește ca să moară...

Ce-mi pasă mie de-atâtea gânduri rele,

De duhurile negre,de vrajbă, deznădejde?

Nu dragostea este învingătoarea cea veșnic triumfătoare?

(15 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Nopțile nedormite

Visele ciudate

M-au transformat în necunoscut

În oglindă nu m-am recunoscut

În fiecare zi obosită 

Cu munca prea stresată

M-am săturat 

Viața altă față mi-a arătat 

Acum e rândul meu

Să mă distrez mereu

Vreau să simt că trăiesc 

Din nou vreau să iubesc

Ești un versificator, nu un poet, așa zicea, 

Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă, 

Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).

I-am dat să-mi citească de pe telefon, 

direct în franceză Je est un autre.

Am știut dintotdeauna că nu sunt poet, 

Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea

prin aer un R, et je me suis reconnu poete,

-Ce teribilă e Poezia- ! 

În timp ce limba ei împingea prin aer un R, 

Și doamna care se așezase lângă noi, 

Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani, 

Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare, 

la Starbucks, într-o zi oarecare. 

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,

Rătăcită într-o rochie neagră,

Care așteaptă pe un trotuar.

Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,

care umblă,

Prin regatul ruinat al nopții.

Călcăm pavajul unui drum șerpuit,

Printre case,

Încercând să aprindem candelabrul

Care atârnă, ca un păianjen străveziu,

Tin tavanul unei terase.

Vorbim tare, ca doi străini,

Încolțiți de o teamă,

Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,

Să ne vadă cum tragem,

Din aceeași țigară,

Cineva care știe că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,

Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,

Pereții sunt muți, muțenia-i însă,

A unei tăceri revanșarde.

Timpul e al tău, niciodată al nostru,

Oglinda se scurge într-o altă oglindă,

Din care  privește un monstru.

Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,

Nu ne pot salva de dezastru,

Ceru-i pictat pe un blat ruginit,

În verde prelins din albastru.

Noaptea-i închisă ca o cătușă,

Și totuși, un zgomot se aude în ușă,

Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.  

E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,

Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,

Ca brațele noastre,

Să se atingă vreodată.

Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,

Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.  

Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.

Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;

Privind pe  fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.

Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,

Că poeziile tale vor muri odată cu mine.

Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,

Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.

Când mă plimb,  uneori, pe câmpurile din spatele casei,

I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,

În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,

Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.

Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,

Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,

Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.

E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,

Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.

Autor: O.T.

Stiu ca esti tot acolo, dupa draperiile mov,

Fumand un joint , rotit de sute de ori,

Podeaua se tot prabuseste, usa se tot deschide,

Cineva tot intra ca o umbra si tot vrea sa ne ucida.

Decorul scade in continuare, acele - prosoape

negre si violete, ca niste magnolii fantomatice.

Sătul de marile minciuni ale literaturii si ale istoriei,  

Atest sufletul meu care intelege de ce iti feresti

de atingeri, piciorul drept.  Fiecare are un secret

Lucy Luu, fiecare are o taina, o padure fermecata, un blestem,

Iar eu stiu secretul tau, sunt piatra stricata din varful unghiului,  

Care vede tot, stie tot, simte tot.  Vom pleca definitiv,

Lucy Luu, pana la capatul antebratelor noastre

In  dimineata in care, de la jumatatea timpului,

vom fi chemati de o alta cetate , sa pazim marea.

Cel putin, asa am crezut.

Autor: O.T.