Capitulare

POATE  ÎN  ANII  TÂRZII , CÂND

DORUL  DE  MORMINTELE PUSII ,

DE  SLOVA  ȘI CUVÂNTUL  ROMÂNESC

ÎȚI  VA  DA  TÂRCOALE

VEI  RĂSFOI  O  CARTE

O  FIRAVĂ  LEGĂTURĂ ,

CU  ȚARA  TA  NATALĂ !.

Ox-ul aşteaptă,
Oy-ul pleacă,
Oz-ul urmăreşte
timpul ce zboară pe altă axă,
veşnicia spaţială înghite
Big Bang-ul nemuririi,
suflarea se pierde,
nord-sud, est-vest,
vântul muşcă meridianele orfane,
paralele schimbă geometriile,
sateliţii se hârjonesc,
ascunzându-se pe lună.

Doar poemele,
resturi de viaţă
în hrube de coperţi,
reclădesc sanctuarul
sfintelor cuvinte,
scânteieri de amnare
aprind în umbre
iubire şi ură,
cum au fost
odată.
Ele, poemele,
pot să-i renască,
Adam dintr-o rimă,
femeia fatală,
vârf de metaforă,
Eva aşterne
fătul vieţii
învelit în slove
de carte.

fiecare, numai pentru el,

prin puterea setei de-avere,

își construiește

babilonul cel mare- 

un fel de matrice de percepere a realității.

pe străzile pustii și-ntunecate ale cetății,

ești lovit de

pene de corbi,

zgomot de petarde,

umbre din fumigene,

zăngănit de cătușe....

căteva elemente din arsenalul scutului pentru

democrație.

Necrologul meu sa fie tăcerea,

Căci nimeni nu mi-a stiut durerea,gândul din noapte.

Nu vreau laude aprinse,dar nici judecați reci,

E de ajuns un rămas bun,spus în șoapte.

Adevărul..,adevărul nu-l poate cuprinde nimeni.

Iubire,ura,si-un infinit de alte sentimente 

Compun al nostru eu.

Un adevărul incomplet nu este un adevăr,

Nimeni nu știe gândurile noastre toate..

Așadar,pe ultimul drum vreau tăcere 

Și un buchet de flori de camp,de albastrele..

 în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine

cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,

mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul

cu o seară-nainte,

Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui  urs ,

Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,

Ursele,

Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,

bunicul  nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,

el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,

Hyadele în  forma de V,care se văd  în lunile ploiase de noiemmbrie

și mai, Ploioasele,

mai puține decât cloșca și puii bunicului,

Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,

aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat  strălucitor,

Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,

Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,

Soarta, celălalt triunghi, al iernii,

Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,

bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,

Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,

Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,

dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda

unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână

dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

îmi este îndeajuns cât am        

nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele

într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr

negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă

( niște antichități fabuloase

ca toate antichitățile de altfel

pe care însă nu le mai vrea nimeni!)

acum mi le oferă tot ei la preț redus

sau pe gratis

urăsc aceste zile negre de vineri

pe acești necrofagi siniștrii

care-mi dezgroapă în fiecare an

în noiembrie

toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar

nici nu mai știu de când

nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite

cum s-ar putea crede

în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim

paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur

dar  nici nu-mi folosesc la nimic

așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia

mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea

sau covoarele arăbești lucrate de mână

relicve care mi-au precedat visele neîmplinite

iubitele nenăscute

speranțele fără acoperire…

nu

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci

printre nisipurile mișcătoare ale minții

mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri

 în biblii

cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii

când mă înspăimântă ideia de a trece strada

de a spune bună dimineața unei femei singure

sau părinților

care mi-au dat viața

și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji

cum spun ei

în necunoștință de cauză….    

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

în care nu se  întâlnește niciodată cererea cu oferta

mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți

crezând că nu mi-ar ajunge una

am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață

din cenușa durerii

degustând veninul  letal al viperei negre

am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței

la un loc cu lupii și urșii

nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta

să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului

halca lui de carne în sânge...

Stranie iubire, ca o sinucidere intre copertile unei carti,

Noi doi, facuti din carnea noptii, aprinzand focul imaginar,

Noi, fara falsitatea demnitatii, salbaticind in placeri,   

In  milioane de volti, cand infinitul,

se dezintegreaza sub tutela  lui Paul Dirac,

Stele mantelate in corpuri antice, coroane nedeterminate,

care atarna in cozile de foc ale quasarilor,

Femei stranii, barbati stranii, danseaza pe strazi,

Aceasta noapte e facuta pentru a aprinde focul imaginar,

Aici si acum, sub milioane de volti.

Lent ne sustragem timpului, cum corbii se sustrag gravitatiei,

Controland abisul, parasind abisul,  lasandu-ne purtati,

De voluptati mai tulburi decat gradinile infernului,

In gratia naturala a lui Stravinksy, in lampa de petrol a Annei Petrova,

Ca intr-un film cu revolutii, cu crime sangeroase si eroi, 

Din infernul generatiei noastre ne ridicam pana la Frumusete,

In ultima zi dinaintea nebuniei, toti anii nostri stansi in compresia unei cochilii,

Stralucesc ca niste perle, pe care maestrii le privesc descumpaniti,

Gasind dificil sa le clasifice, sa le studieze si apoi sa le claseze.

 O.T.

Mai ții minte zilele-n care,

Vânam răsărituri de stele polare?

Când drumul, cu carnea sfâșiată de zare,

Era călăuza picioarelor tale?

Îmbătat din șoapte mai tari decât votca,

Te iubeam disperat sub luna lui Lorca.

Noaptea se scade, lumina e goală,

Ca într-o transă chirurgicală –

Sunt umbra din umbră, caut în lună,

Ochii tăi negrii ca zarea-n furtună.

Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.

Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;

Privind pe  fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.

Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,

Că poeziile tale vor muri odată cu mine.

Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,

Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.

Când mă plimb,  uneori, pe câmpurile din spatele casei,

I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,

În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,

Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.

Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,

Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,

Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.

E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,

Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.

Autor: O.T.

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

Stiu ca esti tot acolo, dupa draperiile mov,

Fumand un joint , rotit de sute de ori,

Podeaua se tot prabuseste, usa se tot deschide,

Cineva tot intra ca o umbra si tot vrea sa ne ucida.

Decorul scade in continuare, acele - prosoape

negre si violete, ca niste magnolii fantomatice.

Sătul de marile minciuni ale literaturii si ale istoriei,  

Atest sufletul meu care intelege de ce iti feresti

de atingeri, piciorul drept.  Fiecare are un secret

Lucy Luu, fiecare are o taina, o padure fermecata, un blestem,

Iar eu stiu secretul tau, sunt piatra stricata din varful unghiului,  

Care vede tot, stie tot, simte tot.  Vom pleca definitiv,

Lucy Luu, pana la capatul antebratelor noastre

In  dimineata in care, de la jumatatea timpului,

vom fi chemati de o alta cetate , sa pazim marea.

Cel putin, asa am crezut.

Autor: O.T. 

Ești un versificator, nu un poet, așa zicea, 

Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă, 

Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).

I-am dat să-mi citească de pe telefon, 

direct în franceză Je est un autre.

Am știut dintotdeauna că nu sunt poet, 

Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea

prin aer un R, et je me suis reconnu poete,

-Ce teribilă e Poezia- ! 

În timp ce limba ei împingea prin aer un R, 

Și doamna care se așezase lângă noi, 

Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani, 

Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare, 

la Starbucks, într-o zi oarecare.