Scrisori catre Lucy Luu ( pentru Katy)
Mai ții minte zilele-n care,
Vânam răsărituri de stele polare?
Când drumul, cu carnea sfâșiată de zare,
Era călăuza picioarelor tale?
Îmbătat din șoapte mai tari decât votca,
Te iubeam disperat sub luna lui Lorca.
Noaptea se scade, lumina e goală,
Ca într-o transă chirurgicală –
Sunt umbra din umbră, caut în lună,
Ochii tăi negrii ca zarea-n furtună.
Стихи из этой категории
Orgoliul
Tu imi spui ca nu ai dat,
Eu iti spun ca am simtit.
O palma este inceputul ,
Doua palme sunt nemarginitul
La a treia palma,este sfarsitul.
Daca nu se vede
Inseamna ca nu ai dat?
Vorba din gura ta ,m-a sfasiat.
Ce fel de iubire
Atatia ani mi-ai purtat?
Cel fel de teatru ai jucat?
Sase ani,te-am respectat
In schimb, tu m-ai tradat!
Şi orgoliul te-a păstrat.
-U.A-
Beznă de tine
Sentimente îngenuncheate
Nopți blestemate
O inimă zdrobită
O ultimă lacrimă căzută...
Căci târziu este totul
Târziu e și acum
Si-n vastul întuneric
Mi-e greu sa te intorc din drum...
Și visele mi-s aer
O oază de aer curat
Sau poate un gând
Ce nu se vrea uitat.
Vin gânduri peste gânduri
Mă pierd in a lor mulțime
Dar în final tot singură
...în beznă de tine...
Ноты
С каждой минутой голые ноты горят в твоём голосе,
С каждой минутой я таю все больше в его холоде,
С каждым шагом все больше теряюсь в этом полюсе,
С гаждым словом ты все дальше и это наше прошлое.
Теперь ты осталась на всегда одна,
и нотки твоих слов всеголишь забытая ода,
Где ты была когда так мне была нужна?
Когда я остался один на один, и победила чума...?
doar marea/4
doar marea, neînduplecată-n marele ei zbucium,
la porunca Iubitorului de oameni,
domolește
semeția, potolește ura.
punând cu evlavie
la picioarele noastre
epavele trufiei.
Lune Noire et Pleine d'Amour
Je t'appelle dans la nuit froide,
Mais tu ne dis rien.
Mon ombre te trouve et te perd encore.
Le vent emporte les feuilles irréconciliées,
Laissant derrière lui l'arbre de notre temps.
S'il te plaît, ne disparais pas de tes rêves, reste là.
Tes yeux inquiets ne me laissent pas en paix
Quand je les contemple avec une immense nostalgie.
Je t’aime aujourd’hui, demain et après-demain.
Ta première lettre—
Je la porte comme une chose qui ne mourra jamais.
Autor Alina Zamurca
Poezia compusă pe 01.03.2025
Luna
Se aude un plânset în noapte,
E luna lovită de-o stea,
Se întoarce Pamântul pe-o parte,
Să absoarbă durerea din ea.
Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,
Regina Nopţii e aproape moartă,
Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,
Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.
Privim cu totii înspre Lună,
Dar jinduind, doar eu şi tu,
Să-i vindecăm durerea sa nebună,
Şi sentimentul… Déjà Vu.
Să-i recreem o trena argintie,
Să-i geometrizăm un “clar” …
De-a pururi pentru noi să fie,
Cel mai romantic loc stelar.
Orgoliul
Tu imi spui ca nu ai dat,
Eu iti spun ca am simtit.
O palma este inceputul ,
Doua palme sunt nemarginitul
La a treia palma,este sfarsitul.
Daca nu se vede
Inseamna ca nu ai dat?
Vorba din gura ta ,m-a sfasiat.
Ce fel de iubire
Atatia ani mi-ai purtat?
Cel fel de teatru ai jucat?
Sase ani,te-am respectat
In schimb, tu m-ai tradat!
Şi orgoliul te-a păstrat.
-U.A-
Beznă de tine
Sentimente îngenuncheate
Nopți blestemate
O inimă zdrobită
O ultimă lacrimă căzută...
Căci târziu este totul
Târziu e și acum
Si-n vastul întuneric
Mi-e greu sa te intorc din drum...
Și visele mi-s aer
O oază de aer curat
Sau poate un gând
Ce nu se vrea uitat.
Vin gânduri peste gânduri
Mă pierd in a lor mulțime
Dar în final tot singură
...în beznă de tine...
Ноты
С каждой минутой голые ноты горят в твоём голосе,
С каждой минутой я таю все больше в его холоде,
С каждым шагом все больше теряюсь в этом полюсе,
С гаждым словом ты все дальше и это наше прошлое.
Теперь ты осталась на всегда одна,
и нотки твоих слов всеголишь забытая ода,
Где ты была когда так мне была нужна?
Когда я остался один на один, и победила чума...?
doar marea/4
doar marea, neînduplecată-n marele ei zbucium,
la porunca Iubitorului de oameni,
domolește
semeția, potolește ura.
punând cu evlavie
la picioarele noastre
epavele trufiei.
Lune Noire et Pleine d'Amour
Je t'appelle dans la nuit froide,
Mais tu ne dis rien.
Mon ombre te trouve et te perd encore.
Le vent emporte les feuilles irréconciliées,
Laissant derrière lui l'arbre de notre temps.
S'il te plaît, ne disparais pas de tes rêves, reste là.
Tes yeux inquiets ne me laissent pas en paix
Quand je les contemple avec une immense nostalgie.
Je t’aime aujourd’hui, demain et après-demain.
Ta première lettre—
Je la porte comme une chose qui ne mourra jamais.
Autor Alina Zamurca
Poezia compusă pe 01.03.2025
Luna
Se aude un plânset în noapte,
E luna lovită de-o stea,
Se întoarce Pamântul pe-o parte,
Să absoarbă durerea din ea.
Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,
Regina Nopţii e aproape moartă,
Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,
Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.
Privim cu totii înspre Lună,
Dar jinduind, doar eu şi tu,
Să-i vindecăm durerea sa nebună,
Şi sentimentul… Déjà Vu.
Să-i recreem o trena argintie,
Să-i geometrizăm un “clar” …
De-a pururi pentru noi să fie,
Cel mai romantic loc stelar.
Другие стихотворения автора
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
Unui tânăr poet ( pentru T M C)
Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;
Privind pe fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.
Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,
Că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,
Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.
Când mă plimb, uneori, pe câmpurile din spatele casei,
I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,
În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,
Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.
Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,
Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,
Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.
E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,
Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.
Autor: O.T.
N-am planuit nimic din toate acestea
Cred că am fost greșit înțeles.
Dreapta socotință și virtutea
Nu mi-au fost niciodată prietene.
Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,
Printre vulcani extatici cu creste împietrite;
Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,
Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,
Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,
Depărtările, până la carne.
Luna lui Lorca sau o femeie neagră,
Să fie cafeaua tare cu care adorm
În zațul zilei, când milioane de ochi
Mă privesc pentru totdeauna.
N-am plănuit nimic din toate acestea.
Același cântec vechi, pe care îl știți deja
Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,
Același cântec vechi, pe care-l știți deja:
Căci noi suntem străzile însingurate,
Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,
Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,
Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,
Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,
Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,
Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.
Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,
Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,
Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,
Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,
Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,
Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,
Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,
Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,
Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.
Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,
Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,
Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,
Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,
Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,
Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,
Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.
Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.
Autor: O.T.
Odihnă
,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii " Demonul, Marna.
Când plutea întuneric, să se facă lumină,
ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,
Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,
Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.
Și iata pământul, cu suflu de viață,
Căci viață ai zis, s-a – nălțat,
Urlasem și eu, din adânc, însă viața,
Ca tigrul vărgat te-a urmat.
Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,
N noroaie de stele și frunze uscate.
Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,
tot mai dezgropam cate-un mort.
***
Dar iată ca Abel s-a-ntors,
Sprijinit de Hristos, prin grădină,
Pășeau amândoi: Dă-i să bea,
Hristos mi-a spus, și i-am dat,
Chipu-i era albicios, brațul era degerat,
Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,
vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,
Dar el l-a băut chiar și asa.
Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,
I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...
Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn
S-arăt unde-i groapa...
Tăceam toți trei și săpam în adânc,
în mâl și în os și-n cobalt și în piatră
Iată-i: copii, bărbați și femei,
Bieti muritori, toti, laolaltă.
Atunci am simțit cum din catacombe,
Mirosul urât , de napalm și de bombe,
Se ridică spre noi, și pe fețele arse,
De bezna torturii , încă rămase,
Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.
Ce ati făcut? Dar drumul de seară,
Prinse deodată sunet de pași.
- Eu îmi lăsasem capul în jos -
Privi către zare Cristos, și întors,
Încercă să învie un mort.
Apus
In fața curajului care m-a părăsit,
In fața antebrațelor mele, a stomacului,
A nopților care, și ele, fac parte din mine,
Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;
Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,
Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,
Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,
Anotimpul nu se oprește ca să dea răgaz cailor care mor,
Târându-și oasele crepusculare pe potecile – nguste,
Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.
Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.
In câmp, cineva îl ucide iarași și iarăși pe Lorca,
Și luna. Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,
Nimeni nu le mai știe numele,
Viața merge mai departe - ce clișeu :) - Si cât de adevărat,
Ne refuza aceasta realitate ultimă,
Statuile însângerate de pe podul Charles.
Există undeva acolo, dincolo de capitulare,
O dimensiune tragică a apusului.
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
Unui tânăr poet ( pentru T M C)
Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;
Privind pe fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.
Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,
Că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,
Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.
Când mă plimb, uneori, pe câmpurile din spatele casei,
I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,
În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,
Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.
Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,
Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,
Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.
E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,
Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.
Autor: O.T.
N-am planuit nimic din toate acestea
Cred că am fost greșit înțeles.
Dreapta socotință și virtutea
Nu mi-au fost niciodată prietene.
Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,
Printre vulcani extatici cu creste împietrite;
Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,
Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,
Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,
Depărtările, până la carne.
Luna lui Lorca sau o femeie neagră,
Să fie cafeaua tare cu care adorm
În zațul zilei, când milioane de ochi
Mă privesc pentru totdeauna.
N-am plănuit nimic din toate acestea.
Același cântec vechi, pe care îl știți deja
Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,
Același cântec vechi, pe care-l știți deja:
Căci noi suntem străzile însingurate,
Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,
Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,
Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,
Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,
Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,
Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.
Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,
Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,
Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,
Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,
Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,
Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,
Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,
Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,
Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.
Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,
Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,
Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,
Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,
Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,
Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,
Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.
Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.
Autor: O.T.
Odihnă
,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii " Demonul, Marna.
Când plutea întuneric, să se facă lumină,
ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,
Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,
Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.
Și iata pământul, cu suflu de viață,
Căci viață ai zis, s-a – nălțat,
Urlasem și eu, din adânc, însă viața,
Ca tigrul vărgat te-a urmat.
Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,
N noroaie de stele și frunze uscate.
Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,
tot mai dezgropam cate-un mort.
***
Dar iată ca Abel s-a-ntors,
Sprijinit de Hristos, prin grădină,
Pășeau amândoi: Dă-i să bea,
Hristos mi-a spus, și i-am dat,
Chipu-i era albicios, brațul era degerat,
Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,
vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,
Dar el l-a băut chiar și asa.
Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,
I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...
Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn
S-arăt unde-i groapa...
Tăceam toți trei și săpam în adânc,
în mâl și în os și-n cobalt și în piatră
Iată-i: copii, bărbați și femei,
Bieti muritori, toti, laolaltă.
Atunci am simțit cum din catacombe,
Mirosul urât , de napalm și de bombe,
Se ridică spre noi, și pe fețele arse,
De bezna torturii , încă rămase,
Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.
Ce ati făcut? Dar drumul de seară,
Prinse deodată sunet de pași.
- Eu îmi lăsasem capul în jos -
Privi către zare Cristos, și întors,
Încercă să învie un mort.
Apus
In fața curajului care m-a părăsit,
In fața antebrațelor mele, a stomacului,
A nopților care, și ele, fac parte din mine,
Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;
Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,
Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,
Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,
Anotimpul nu se oprește ca să dea răgaz cailor care mor,
Târându-și oasele crepusculare pe potecile – nguste,
Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.
Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.
In câmp, cineva îl ucide iarași și iarăși pe Lorca,
Și luna. Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,
Nimeni nu le mai știe numele,
Viața merge mai departe - ce clișeu :) - Si cât de adevărat,
Ne refuza aceasta realitate ultimă,
Statuile însângerate de pe podul Charles.
Există undeva acolo, dincolo de capitulare,
O dimensiune tragică a apusului.