Scrisori catre Lucy Luu ( pentru Katy)

Poate ai simțit cândva acea ardere a ființei,

Atunci când iubirea și-a găsit casa

În adâncul ființei tale,

Ea ți-a întins mâna,

Iar tu ai strâns-o cu putere,

Ai lăsat puntea de aur să curgă,

De la bordeiul tău

Până la palatul unde-și are cuibul

Pasărea Iubirii

Și-atunci au venit

Păsările fermecate

De la Mănăstirea de Tămâie

Și-ai început să-ți cânți imnul tău,

Să te transformi,

Să luminezi, să emani fericire,

Să fii mai bun ca întotdeauna,

Da, iubirea te face mai bun

Și ai dărui tuturor celor din jur strălucire,

Îți dorești o lume cu zâmbetul pe buze,

Așa cum ți-e sufletul

Ce încălzește în jur

În timp ce focul dragostei

Și-a făcut în el casă.

Chiar și atunci când

Vântul cel năpraznic

Îți răpește Pasărea Iubirii

Ducând-o pe alte tărâmuri,

La Mănăstirea de Tămâie,

Că din nepricepere

Și slăbiciune lumească

A luat foc pielea cea de porc,

Dragostea nu piere,

Rămâne acolo în suflet,

Mereu înfloritoare

Și așteaptă până ce-o trece și ea

Munții cei fermecați

Până la capătul pămânului și-al cerului

Unde-și află locul

Mănăstirea de Tămâie,

Căci adevărata iubire se naște în inimă

Și dăinuiește și dincolo de mormânt.

(Până dincolo de mormânt, autor Ana-Cristina Popescu, IN MEMORIAM, Adrian Popescu)

Sufletul îmi cântă,

Asta ma încântă,

Nimic nu ma frământă,

Viata mea e ordonată,

Doar pentru mine,

O alintată.

Am prins în gândurile mele

Frumosu-ți chip de înger nepământean,

Purtându-ți sacru ca-ntr-un templu,

Imaginea surâsului copilăresc și diafan,

Dorind să te iubesc șoptit sau poate altfel,

Nici eu neștiind cum să o fac...

Dar sigur voi găsi o cale,

Să te cuprind în veșnicia fericită,

Chiar dacă sunt biet muritor,

Și nu sunt Zeu....

Există dragoste, există Dumnezeu,

Exiști doar tu în gândul meu!

Iubito,ești buchetul gândurilor mele,

Și fiecare gând este o floare

Ce-ți poartă chipul și parfumul,

Aroma ta este sfințită în lumină,

Și-i răspândită la răsărit sau asfințit,

Știu asta când te țin de mână,

Dar și atunci când te sărut!

(15 mai 2024 Vasilica dragostea mea)

Azi, mă retrag în bula mea,

Captivă-n gândurile mele 

Care se ceartă furioase între ele,

Îmi iau creionul și-o hârtie,

Prieteni buni, pe veșnicie.

Cuvintele se-aștern

încet,

M-ascund în umbra lor și 

încep

În liniște, o lume paralelă 

să-mi clădesc.

Mă trec fiori când te zăresc

Zâmbind dintr-o fotografie

Și-n versuri îți șoptesc

Că te iubesc.

                                     CB

Tot timpul, ai fost Tu

Și ai avut mereu un atuu

Pentru că știai că ești slăbiciunea mea

Și ai profitat la maxim de ea

M-ai sedus cu vorbe dulci

Și cu acele mângâieri

Până când am fost prinsă

Într-o capcană de vină

Însă, ce nu știi tu

Este că, ești și tu pentru mine,un atuu

Pentru că ochii tăi nu mă pot minții

Și văd dragostea ta din priviri

Și mă holbez la tine cu drag

Pentru că, pentru mine ești un dar

Și nu voi mai face aceași greșeală

Ca să te pierd iară

Și dacă la început, mă credeam defectă

Mi-ai arătat, că eu sunt cea perfectă

Și ochii mei vor fi doar pentru tine

Pentru că vreau să fii parte din mine

Grija atentă pe care mi-o dai

Toate acele jocuri , la care doar visai

M-au făcut să simt fluturi de iubire

Pe care nu i-am mai simțit pentru nimeni

Însă, amândoi m-ai avem de lucrat

La cea ce este stricat

Pentru că perfecți vrem să devenim

Ca să putem juca în acest film

Iar proagoniștii principali suntem noi

Și nu îmi vine să cred că visăm la asta amândoi

Și o să am grijă de sufletul tău înnorat

Pentru că vreau să devin curcubeul tau înfrumusețat

Și după atâta timp

În care, nefericirea pe mine ma dobândit

Îmi văd speranța în ochii tăi

Și îmi doresc ca tu să vezi fericire în ai mei!

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

Tu , vânător, tu asasine, 

N-ai somn pe zațu acestei lumi! 

Câte prăpăstii urcă-n tine,

Ca să dobori, un șoim, pe culmi? 

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

O.T. 

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.  

Să lauzi această zi, oricum va fi!

Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.

Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum, 

Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun. 

Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe, 

Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte. 

O.T.

Sena nu va sti niciodata, 

Cine a trait cu adevarat, 

Martha? Sau Raymond Radiguet?

Sena nu va sti niciodata, 

Care a iubit cu adevarat,

Martha? Sau Raymond Radiguet?

Sena nu va sti niciodata, 

Daca noi am fost cu adevarat, 

Ceea ce am fost, 

Sau ceea ce am visat ca suntem. 

Martha? Sau Raymond Radiguet?