Is this love
Stăteam pe acoperișul casei, îl ascultam pe Marley
și priveam, cum una câte una se stingeu, luminile spitalului Fundeni,
Cum una câte una umbrele zburau, ca leii lui Khayam, în taigaua persană.
Aceasta-i iubirea -mi spuneam. Când ea, înfiorată, mă apuca de mână,
Simțind în acel „ Is this love” norul radioactiv al maturizării.
Dar mie nu-mi păsa, știam deja că suntem prinși ca-ntr-o capcană,
Și că acele clipe nu vor mai veni nicicând,
Și că nu peste mult timp, ne vom uita jurămintele, și numele,
Și că nu peste mulți ani vom zbura și noi de pe spitalul Fundeni,
În taigaua persană, ca leii lui Khayam.
Autor : O.T.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: OTEH
Data postării: 3 iunie 2022
Comentarii: 1
Vizualizări: 1182
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Fiziologia iubirii
Iubirea e-un trup, cu vene și sânge,
Se naște din foc, dar se-aprinde și plânge.
E piele ce simte, e puls ce tresare,
E chimia ce-n noi universuri crezare.
Când el a plecat, ceva s-a stins,
Un ritm din iubire s-a rupt, neînvins.
Dar trupul iubirii poate renaște,
Cu grija, cu timpul, cu vorbe-mpăcate.
Ce să faci să se-ntoarcă? Ascultă-l cu totul,
Să-i înțelegi pasul, dorința, complotul.
Întreabă ce-l doare, ce vise-și dorește,
Cum timpul cu tine ar vrea să-l trăiește.
Să schimbi? Nu pe tine, ci felul de-a fi,
Să-l lași să te vadă, să simtă, să știe.
Că ești nu doar flacăra, dar și adăpost,
Că nu doar iubești, ci-i ești tot ce-a fost.
Iubirea-i un organ ce pulsează tăcut,
Hrănește-l cu dor, nu-l lăsa abătut.
Cu răbdare, cu fapte, cu arta cuvântului,
Poți readuce-napoi ritmul începutului.
Inseparabili
O moarte nu-i de-ajuns
Să mă țină departe
De cea care mi-a pus
A inimii jumătate...
Un sicriu nu-i de-ajuns
Să mă țină în frâu
De-a face drum întors
'Napoi la al ei brâu...
Țărâna nu-i de-ajuns
De ea să mă alunge;
Vorbește-mi de-al ei plâns
Și-atunci te vei convinge
Că nimeni și nimic
Nu ne va separa
Și purerea, eternă,
Mi se va-ntoarce ea...
Te văd eu așa, iubito!
Impresionant tablou nemărginit
Nulitate pentru infinit
Steluțe veșnice amintiri
Tu câte pământul-le admiri
Întregul separat de timp
Sentimente contratimp
Lacrimi pline de venin
Iubire , când pot să vin?
Nu întreabă de răspuns
Nu clipește la apus
Nu oferă pe cât ceri
Risipește doar plăceri
Trecătoare și uitate
Zâmbește încătușate
Gust amar de revedere
Temporar timp de ședere
Ca un ghimpe otrăvit
Bate ceasul nedormit
Și vesteste-ncet momentul
Azi se termină prezentul!
Viitoare clipă arată
Doar o singurică pată
Ape , uscat și omenire
Toate seamănă iubire.
Partea mea s-a deghizat
In roșcatul ei palat
Chip cioplit din zeități
Migălit el pe bucăți
Ochi domoli , buze divine
Stări parșive și provine
Dintr-un munte de suspine
Care te învață bine.
“Mă iubești , îți sunt un dar “
“Tu un simplu exemplar “
Gust in vorbe , de nectar
Dragoste ; involuntar
Vinovat ești timp avar
Simt eu oare că dispar ?
Cunoscută paralela
Cu speranță-nchid capela.
Tărâm unic , doar abis
Construit doar intr-un vis
Părăsesc umil umanul
Continuând sirect romanul
Strălucești iubito in lume
Ai un sens , îmi dai un nume
Univers, repar ruptura
Îmi admir senin , Scriptura.
Nu pot să-ţi spun adio încă...
Nu pot să-ţi spun adio încă,
Eşti vie pe a ochilor retină,
Chiar şi uitarea a-nceput să plângă,
Şi te absolvă iar de orice vină.
Nu pot să-ţi spun adio încă,
Deoarece scrisorile pe care ţi le-am rupt,
Au început încet să plângă,
Şi-n suflet aprig m-a durut.
Nu pot să-ţi spun rămâi cu bine,
Deşi în grote pustnic m-am retras,
Singurătatea zilnic jinduie la tine,
Şi mă provoacă alarmant la dans.
Nu pot să-ţi spun nici bine te-am găsit,
Deşi în mine amorul cântă,
Ceva în mine atuncea a murit,
Şi-o revedere încă mă-nspăimântă.
Pot însă să îţi spun fără regret,
Că te-am iubit cu disperare,
Şi-am să dispar precum mă ştii, discret,
În Post Scriptumul de la scrisoare.
Primul pas!
Pe tine te privesc și-mi placi,
Când mulțumită îmi zâmbești,
Iar când sunt supărat mă-mpaci,
Și cred în sinea mea că mă iubești
Te-am întâlnit în facultate,
Când învățai în amfiteatru trei,
Și am simțit cum inima îmi bate,
Cand ochii tăi, au dat de-ai mei
Atunci nu am știut din ce motiv,
Căldura m-a cuprins deodată,
Nu mă știam a fi hipertensiv,
Nici rușinos, când văd o fată
Desigur erau semne de iubire,
Pe care nu le-am mai trăit,
Și-n minte mișuna fără oprire,
Dorința fericirii ce mi-a lipsit
A doua zi curaj eu mi-am făcut,
Să-i spun că s-a aprins ceva în mine,
A râs, dar am văzut că i-a plăcut,
Cand am rostit..ea bate pentru tine
Așa mi-am întâlnit eu dragostea,
Pe băncile unde învățam carte,
Și de atunci continuăm povestea,
Și-s fericit lângă a mea...jumate!
O ! preamărite Vieru
O ! preamărite autor al vieții noastre,
Făptuitorul tuturor viselor copiilor
Ești precum o albină într-o floare,
Precum o veveriță într-un pom.
O! preamărite înger a cărților,
Versificator al tuturor țărilor.
De pe lume c-am repede te-ai dus
Și cunoștințe multe ai adus.
O! preamărite descriptor a poeziilor,
Eroul neînfricat a tuturor elevilor,
Înțeleptul bătrânilor și viitorul tinerilor,
Dar și marele dezvoltator a poeziilor.
O! Preamărite atotștiitorule Vieru ,
Pentru noi alcătuiești tot ceru,
Luna, stelele , soarele
Ce îndrumi minunatele popoare !
Fiziologia iubirii
Iubirea e-un trup, cu vene și sânge,
Se naște din foc, dar se-aprinde și plânge.
E piele ce simte, e puls ce tresare,
E chimia ce-n noi universuri crezare.
Când el a plecat, ceva s-a stins,
Un ritm din iubire s-a rupt, neînvins.
Dar trupul iubirii poate renaște,
Cu grija, cu timpul, cu vorbe-mpăcate.
Ce să faci să se-ntoarcă? Ascultă-l cu totul,
Să-i înțelegi pasul, dorința, complotul.
Întreabă ce-l doare, ce vise-și dorește,
Cum timpul cu tine ar vrea să-l trăiește.
Să schimbi? Nu pe tine, ci felul de-a fi,
Să-l lași să te vadă, să simtă, să știe.
Că ești nu doar flacăra, dar și adăpost,
Că nu doar iubești, ci-i ești tot ce-a fost.
Iubirea-i un organ ce pulsează tăcut,
Hrănește-l cu dor, nu-l lăsa abătut.
Cu răbdare, cu fapte, cu arta cuvântului,
Poți readuce-napoi ritmul începutului.
Inseparabili
O moarte nu-i de-ajuns
Să mă țină departe
De cea care mi-a pus
A inimii jumătate...
Un sicriu nu-i de-ajuns
Să mă țină în frâu
De-a face drum întors
'Napoi la al ei brâu...
Țărâna nu-i de-ajuns
De ea să mă alunge;
Vorbește-mi de-al ei plâns
Și-atunci te vei convinge
Că nimeni și nimic
Nu ne va separa
Și purerea, eternă,
Mi se va-ntoarce ea...
Te văd eu așa, iubito!
Impresionant tablou nemărginit
Nulitate pentru infinit
Steluțe veșnice amintiri
Tu câte pământul-le admiri
Întregul separat de timp
Sentimente contratimp
Lacrimi pline de venin
Iubire , când pot să vin?
Nu întreabă de răspuns
Nu clipește la apus
Nu oferă pe cât ceri
Risipește doar plăceri
Trecătoare și uitate
Zâmbește încătușate
Gust amar de revedere
Temporar timp de ședere
Ca un ghimpe otrăvit
Bate ceasul nedormit
Și vesteste-ncet momentul
Azi se termină prezentul!
Viitoare clipă arată
Doar o singurică pată
Ape , uscat și omenire
Toate seamănă iubire.
Partea mea s-a deghizat
In roșcatul ei palat
Chip cioplit din zeități
Migălit el pe bucăți
Ochi domoli , buze divine
Stări parșive și provine
Dintr-un munte de suspine
Care te învață bine.
“Mă iubești , îți sunt un dar “
“Tu un simplu exemplar “
Gust in vorbe , de nectar
Dragoste ; involuntar
Vinovat ești timp avar
Simt eu oare că dispar ?
Cunoscută paralela
Cu speranță-nchid capela.
Tărâm unic , doar abis
Construit doar intr-un vis
Părăsesc umil umanul
Continuând sirect romanul
Strălucești iubito in lume
Ai un sens , îmi dai un nume
Univers, repar ruptura
Îmi admir senin , Scriptura.
Nu pot să-ţi spun adio încă...
Nu pot să-ţi spun adio încă,
Eşti vie pe a ochilor retină,
Chiar şi uitarea a-nceput să plângă,
Şi te absolvă iar de orice vină.
Nu pot să-ţi spun adio încă,
Deoarece scrisorile pe care ţi le-am rupt,
Au început încet să plângă,
Şi-n suflet aprig m-a durut.
Nu pot să-ţi spun rămâi cu bine,
Deşi în grote pustnic m-am retras,
Singurătatea zilnic jinduie la tine,
Şi mă provoacă alarmant la dans.
Nu pot să-ţi spun nici bine te-am găsit,
Deşi în mine amorul cântă,
Ceva în mine atuncea a murit,
Şi-o revedere încă mă-nspăimântă.
Pot însă să îţi spun fără regret,
Că te-am iubit cu disperare,
Şi-am să dispar precum mă ştii, discret,
În Post Scriptumul de la scrisoare.
Primul pas!
Pe tine te privesc și-mi placi,
Când mulțumită îmi zâmbești,
Iar când sunt supărat mă-mpaci,
Și cred în sinea mea că mă iubești
Te-am întâlnit în facultate,
Când învățai în amfiteatru trei,
Și am simțit cum inima îmi bate,
Cand ochii tăi, au dat de-ai mei
Atunci nu am știut din ce motiv,
Căldura m-a cuprins deodată,
Nu mă știam a fi hipertensiv,
Nici rușinos, când văd o fată
Desigur erau semne de iubire,
Pe care nu le-am mai trăit,
Și-n minte mișuna fără oprire,
Dorința fericirii ce mi-a lipsit
A doua zi curaj eu mi-am făcut,
Să-i spun că s-a aprins ceva în mine,
A râs, dar am văzut că i-a plăcut,
Cand am rostit..ea bate pentru tine
Așa mi-am întâlnit eu dragostea,
Pe băncile unde învățam carte,
Și de atunci continuăm povestea,
Și-s fericit lângă a mea...jumate!
O ! preamărite Vieru
O ! preamărite autor al vieții noastre,
Făptuitorul tuturor viselor copiilor
Ești precum o albină într-o floare,
Precum o veveriță într-un pom.
O! preamărite înger a cărților,
Versificator al tuturor țărilor.
De pe lume c-am repede te-ai dus
Și cunoștințe multe ai adus.
O! preamărite descriptor a poeziilor,
Eroul neînfricat a tuturor elevilor,
Înțeleptul bătrânilor și viitorul tinerilor,
Dar și marele dezvoltator a poeziilor.
O! Preamărite atotștiitorule Vieru ,
Pentru noi alcătuiești tot ceru,
Luna, stelele , soarele
Ce îndrumi minunatele popoare !
Alte poezii ale autorului
Tu nu ești Lauren Bacall
Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,
Rătăcită într-o rochie neagră,
Care așteaptă pe un trotuar.
Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,
care umblă,
Prin regatul ruinat al nopții.
Călcăm pavajul unui drum șerpuit,
Printre case,
Încercând să aprindem candelabrul
Care atârnă, ca un păianjen străveziu,
Tin tavanul unei terase.
Vorbim tare, ca doi străini,
Încolțiți de o teamă,
Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,
Să ne vadă cum tragem,
Din aceeași țigară,
Cineva care știe că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,
Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,
Pereții sunt muți, muțenia-i însă,
A unei tăceri revanșarde.
Timpul e al tău, niciodată al nostru,
Oglinda se scurge într-o altă oglindă,
Din care privește un monstru.
Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,
Nu ne pot salva de dezastru,
Ceru-i pictat pe un blat ruginit,
În verde prelins din albastru.
Noaptea-i închisă ca o cătușă,
Și totuși, un zgomot se aude în ușă,
Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.
E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,
Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,
Ca brațele noastre,
Să se atingă vreodată.
Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,
Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Traduceri absurde
Stranie iubire, ca o sinucidere intre copertile unei carti,
Noi doi, facuti din carnea noptii, aprinzand focul imaginar,
Noi, fara falsitatea demnitatii, salbaticind in placeri,
In milioane de volti, cand infinitul,
se dezintegreaza sub tutela lui Paul Dirac,
Stele mantelate in corpuri antice, coroane nedeterminate,
care atarna in cozile de foc ale quasarilor,
Femei stranii, barbati stranii, danseaza pe strazi,
Aceasta noapte e facuta pentru a aprinde focul imaginar,
Aici si acum, sub milioane de volti.
Lent ne sustragem timpului, cum corbii se sustrag gravitatiei,
Controland abisul, parasind abisul, lasandu-ne purtati,
De voluptati mai tulburi decat gradinile infernului,
In gratia naturala a lui Stravinksy, in lampa de petrol a Annei Petrova,
Ca intr-un film cu revolutii, cu crime sangeroase si eroi,
Din infernul generatiei noastre ne ridicam pana la Frumusete,
In ultima zi dinaintea nebuniei, toti anii nostri stansi in compresia unei cochilii,
Stralucesc ca niste perle, pe care maestrii le privesc descumpaniti,
Gasind dificil sa le clasifice, sa le studieze si apoi sa le claseze.
O.T.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Cine a trait cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Care a iubit cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Daca noi am fost cu adevarat,
Ceea ce am fost,
Sau ceea ce am visat ca suntem.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
Același cântec vechi, pe care îl știți deja
Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,
Același cântec vechi, pe care-l știți deja:
Căci noi suntem străzile însingurate,
Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,
Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,
Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,
Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,
Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,
Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.
Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,
Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,
Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,
Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,
Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,
Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,
Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,
Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,
Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.
Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,
Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,
Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,
Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,
Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,
Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,
Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.
Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.
Autor: O.T.
Capitulare
Pe bătrânul Hemingway parcă-l văd, din spatele unei pipe,
Cum deschide iar marea, pe când hoțul de clipe,
Sufletul meu, ca un tren ruinat, retras de pe șine,
Săturat de furtuni, visează să adoarmă în sine.
Cicatricele încă, vechi hotare in sânge,
Pulsează-n adânc, spre comori levantine,
Dar prova e ruptă, iar timona-i un brici,
Care taie catargul : „nu mai vrem pe aici” .
De rugină sunt prinse carabinele toate
Mapele-s șterse, iar busolele sparte.
Frageda zi, prima din toate, parcă a plecat,
Prea departe.
Autor : O.T.
Tu nu ești Lauren Bacall
Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,
Rătăcită într-o rochie neagră,
Care așteaptă pe un trotuar.
Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,
care umblă,
Prin regatul ruinat al nopții.
Călcăm pavajul unui drum șerpuit,
Printre case,
Încercând să aprindem candelabrul
Care atârnă, ca un păianjen străveziu,
Tin tavanul unei terase.
Vorbim tare, ca doi străini,
Încolțiți de o teamă,
Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,
Să ne vadă cum tragem,
Din aceeași țigară,
Cineva care știe că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,
Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,
Pereții sunt muți, muțenia-i însă,
A unei tăceri revanșarde.
Timpul e al tău, niciodată al nostru,
Oglinda se scurge într-o altă oglindă,
Din care privește un monstru.
Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,
Nu ne pot salva de dezastru,
Ceru-i pictat pe un blat ruginit,
În verde prelins din albastru.
Noaptea-i închisă ca o cătușă,
Și totuși, un zgomot se aude în ușă,
Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.
E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,
Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,
Ca brațele noastre,
Să se atingă vreodată.
Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,
Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Traduceri absurde
Stranie iubire, ca o sinucidere intre copertile unei carti,
Noi doi, facuti din carnea noptii, aprinzand focul imaginar,
Noi, fara falsitatea demnitatii, salbaticind in placeri,
In milioane de volti, cand infinitul,
se dezintegreaza sub tutela lui Paul Dirac,
Stele mantelate in corpuri antice, coroane nedeterminate,
care atarna in cozile de foc ale quasarilor,
Femei stranii, barbati stranii, danseaza pe strazi,
Aceasta noapte e facuta pentru a aprinde focul imaginar,
Aici si acum, sub milioane de volti.
Lent ne sustragem timpului, cum corbii se sustrag gravitatiei,
Controland abisul, parasind abisul, lasandu-ne purtati,
De voluptati mai tulburi decat gradinile infernului,
In gratia naturala a lui Stravinksy, in lampa de petrol a Annei Petrova,
Ca intr-un film cu revolutii, cu crime sangeroase si eroi,
Din infernul generatiei noastre ne ridicam pana la Frumusete,
In ultima zi dinaintea nebuniei, toti anii nostri stansi in compresia unei cochilii,
Stralucesc ca niste perle, pe care maestrii le privesc descumpaniti,
Gasind dificil sa le clasifice, sa le studieze si apoi sa le claseze.
O.T.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Cine a trait cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Care a iubit cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Daca noi am fost cu adevarat,
Ceea ce am fost,
Sau ceea ce am visat ca suntem.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
Același cântec vechi, pe care îl știți deja
Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,
Același cântec vechi, pe care-l știți deja:
Căci noi suntem străzile însingurate,
Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,
Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,
Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,
Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,
Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,
Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.
Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,
Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,
Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,
Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,
Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,
Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,
Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,
Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,
Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.
Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,
Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,
Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,
Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,
Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,
Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,
Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.
Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.
Autor: O.T.
Capitulare
Pe bătrânul Hemingway parcă-l văd, din spatele unei pipe,
Cum deschide iar marea, pe când hoțul de clipe,
Sufletul meu, ca un tren ruinat, retras de pe șine,
Săturat de furtuni, visează să adoarmă în sine.
Cicatricele încă, vechi hotare in sânge,
Pulsează-n adânc, spre comori levantine,
Dar prova e ruptă, iar timona-i un brici,
Care taie catargul : „nu mai vrem pe aici” .
De rugină sunt prinse carabinele toate
Mapele-s șterse, iar busolele sparte.
Frageda zi, prima din toate, parcă a plecat,
Prea departe.
Autor : O.T.
Anișoara Iordache