Traduceri absurde
Stranie iubire, ca o sinucidere intre copertile unei carti,
Noi doi, facuti din carnea noptii, aprinzand focul imaginar,
Noi, fara falsitatea demnitatii, salbaticind in placeri,
In milioane de volti, cand infinitul,
se dezintegreaza sub tutela lui Paul Dirac,
Stele mantelate in corpuri antice, coroane nedeterminate,
care atarna in cozile de foc ale quasarilor,
Femei stranii, barbati stranii, danseaza pe strazi,
Aceasta noapte e facuta pentru a aprinde focul imaginar,
Aici si acum, sub milioane de volti.
Lent ne sustragem timpului, cum corbii se sustrag gravitatiei,
Controland abisul, parasind abisul, lasandu-ne purtati,
De voluptati mai tulburi decat gradinile infernului,
In gratia naturala a lui Stravinksy, in lampa de petrol a Annei Petrova,
Ca intr-un film cu revolutii, cu crime sangeroase si eroi,
Din infernul generatiei noastre ne ridicam pana la Frumusete,
In ultima zi dinaintea nebuniei, toti anii nostri stansi in compresia unei cochilii,
Stralucesc ca niste perle, pe care maestrii le privesc descumpaniti,
Gasind dificil sa le clasifice, sa le studieze si apoi sa le claseze.
O.T.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: OTEH
Data postării: 9 iulie 2022
Vizualizări: 1577
Poezii din aceiaşi categorie
Descriere
O sabie de lumină tâșnită din nisip
Dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob găsit,
Lumina o stâncă ce se odihnea in murmurul apei.
Doream să fug de soare,de plânsul vieții.
Doream să găsesc umbra si odihna ta.
Dar o plajă întreagă vibrând de soare,
Mă împingea spre altceva.
Mă doare tot ce-a fost si tot ce știu,
Că va rămâne veșnic după mine.
Mă dor mult așteptatele agonii,
Privighetorile închise în colivii.
Romanțele cântate prea târziu,
De admiratori ce mi-au rămas străini.
Mă doare tot ce-am spus,deși nu am vrut,
Decât poate să tac și să rămân mut.
Mă doare lenevia cu care m-am născut,
Grăbita lăcomie a primului sărut.
Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu, e o chemare.
Din umbră mă ispitesc să cred că lumea-i o cântare.
Străin, zâmbind, vrăjit , trepte suind,
În mijlocul ei mă împlinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind.
Câteodată iubesc lucruri care nu îmi răspund.
De vânturi si ispravi visate îmi sunt ochii plini,
De umblat,umblu ca fiecare,
Când vinovat pe acoperișul iadului,
Când fără păcat, pe muntele cu crini.
Spune-mi tu, sub curcubeu,
Mi-ai căzut in cale ca o geană dintr-o ploapă a lui Dumnezeu?
Nu vreau decat să îmi port curate,
Degetele răsfirate prin părul tau
Și apoi prin nori.
Aș vrea să mă întorc în mine,
Să descopăr ce încă n-am găsit.
Rădăcina de la care am pornit și care s-a nimicit.
Aș vrea să mă privesc fără oglindă,
Să văd ceva spre care nimeni nu a putut să tindă.
Să mă descopăr pentru tine,
Să vezi tu,sufletul din mine.
ZI DE TOAMNĂ
O ploaie tristă înflorește în ramuri,
Și -pomul vieți-îmi bate în geamuri
Imagini scurte,zălude și sumbre
Revin,cu amintirile răpuse de umblet...
Nici un sărut un-mi trece prin suflet...
Apoteoză inutilă
Par a fi lipite de sculptori,
Banalul sărut învinge chiar timpul,
Jilav și magic el răstoarnă pământul
Părul blajin, ce miroase a lună
Lent se strecoară pe falnicii umeri
Si din simplă femeie te face regină,
Iar pe cei ce-l admiră - boieri
Ochii scăldați de apele mării
Sunt apți de a vedea în întuneric lumină,
Ei poartă în sine taina femeii
Si pe orice poet îl inspiră
Ei hapsâni te privesc în continuu
Nefiind apți să-ți vadă al tău geniu,
Trupu-ți supune al păgânilor gânduri,
Iar vorbele scot adormiți din mormânturi
Draga mea, apogeul fineței
Mai cântă-mi o dată cu vocea sirenei
Iar eu am să ascult, până mă voi stinge
Poate... măcar atunci mă vei plânge
Pe luna
Pe luna rece și prafoasă
Un dor mi se vedea plângând,
Striga dulce pe terasă
Vreau acasă pe pământ.
Un pământ rece, rătăcitor
Zăream eu din depărtare
Întrebându-mă eu oare,
Ce o fi în acel loc...
Având o mare interesare.
Soarta mă privea de jos,
Așteptând ca să cobor
Pe acel pământ prafos
Sa rămân un norocos.
Oh, tu, doamne... De-ai putea,
Soarta de mi arăta
Să nu mai privesc în jos,
Spre acel pământ prăfos.
Coborând eu tot mai jos,
Am zărit în depărtare
Un mos bătrân cu barba deasa
Ce ma aștepta in zare.
Îl privesc iar el îmi spune
Că pe mine m-aștepta
Să îmi dea de veste un nume
Ca să îl pot căuta.
Acel nume era soarta
Soarta mea neașteptată,
Un băiat cu ochii negrii
Ce pe mine mă așteaptă.
O perceptie
In taina un gand tu creezi,
Lacrimi, durere si o suferinta amara
Dar ce te-ar face sa privesti?
Emotia traita vreodata.
Dar cum de viata-i asa grea?
De ce sunt toate in zadar?
De ce atata murmur drag?
Pierdut candva-n amar.
O vorba de-nduiosare
Un zambet cald ce-as vrea,
Dar unde voi gasi vreodata
O scanteie si un dar?
Viata totusi iti raspunde
E ca un strigat ne-predat,
O lacrima ce nu s-a scurs
O vorba fara har.
Dar sa fie in zadar?
Aceasta ultima suflare,
Pe care cineva si-a dat-o
Pentru fiecare?
Intr-adevar, viata e grea
E ca un munte inghetat.
Aluneci catre-o destinatie
Care-i grea de evitat.
Insa in aceasta cale,
Acest spin ne-evitat
Exista acel ceva in care
Agatat te poti lasa.
Meteorit
Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.
De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.
Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.
Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.
Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.
Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.
Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.
În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.
Descriere
O sabie de lumină tâșnită din nisip
Dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob găsit,
Lumina o stâncă ce se odihnea in murmurul apei.
Doream să fug de soare,de plânsul vieții.
Doream să găsesc umbra si odihna ta.
Dar o plajă întreagă vibrând de soare,
Mă împingea spre altceva.
Mă doare tot ce-a fost si tot ce știu,
Că va rămâne veșnic după mine.
Mă dor mult așteptatele agonii,
Privighetorile închise în colivii.
Romanțele cântate prea târziu,
De admiratori ce mi-au rămas străini.
Mă doare tot ce-am spus,deși nu am vrut,
Decât poate să tac și să rămân mut.
Mă doare lenevia cu care m-am născut,
Grăbita lăcomie a primului sărut.
Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu, e o chemare.
Din umbră mă ispitesc să cred că lumea-i o cântare.
Străin, zâmbind, vrăjit , trepte suind,
În mijlocul ei mă împlinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind.
Câteodată iubesc lucruri care nu îmi răspund.
De vânturi si ispravi visate îmi sunt ochii plini,
De umblat,umblu ca fiecare,
Când vinovat pe acoperișul iadului,
Când fără păcat, pe muntele cu crini.
Spune-mi tu, sub curcubeu,
Mi-ai căzut in cale ca o geană dintr-o ploapă a lui Dumnezeu?
Nu vreau decat să îmi port curate,
Degetele răsfirate prin părul tau
Și apoi prin nori.
Aș vrea să mă întorc în mine,
Să descopăr ce încă n-am găsit.
Rădăcina de la care am pornit și care s-a nimicit.
Aș vrea să mă privesc fără oglindă,
Să văd ceva spre care nimeni nu a putut să tindă.
Să mă descopăr pentru tine,
Să vezi tu,sufletul din mine.
ZI DE TOAMNĂ
O ploaie tristă înflorește în ramuri,
Și -pomul vieți-îmi bate în geamuri
Imagini scurte,zălude și sumbre
Revin,cu amintirile răpuse de umblet...
Nici un sărut un-mi trece prin suflet...
Apoteoză inutilă
Par a fi lipite de sculptori,
Banalul sărut învinge chiar timpul,
Jilav și magic el răstoarnă pământul
Părul blajin, ce miroase a lună
Lent se strecoară pe falnicii umeri
Si din simplă femeie te face regină,
Iar pe cei ce-l admiră - boieri
Ochii scăldați de apele mării
Sunt apți de a vedea în întuneric lumină,
Ei poartă în sine taina femeii
Si pe orice poet îl inspiră
Ei hapsâni te privesc în continuu
Nefiind apți să-ți vadă al tău geniu,
Trupu-ți supune al păgânilor gânduri,
Iar vorbele scot adormiți din mormânturi
Draga mea, apogeul fineței
Mai cântă-mi o dată cu vocea sirenei
Iar eu am să ascult, până mă voi stinge
Poate... măcar atunci mă vei plânge
Pe luna
Pe luna rece și prafoasă
Un dor mi se vedea plângând,
Striga dulce pe terasă
Vreau acasă pe pământ.
Un pământ rece, rătăcitor
Zăream eu din depărtare
Întrebându-mă eu oare,
Ce o fi în acel loc...
Având o mare interesare.
Soarta mă privea de jos,
Așteptând ca să cobor
Pe acel pământ prafos
Sa rămân un norocos.
Oh, tu, doamne... De-ai putea,
Soarta de mi arăta
Să nu mai privesc în jos,
Spre acel pământ prăfos.
Coborând eu tot mai jos,
Am zărit în depărtare
Un mos bătrân cu barba deasa
Ce ma aștepta in zare.
Îl privesc iar el îmi spune
Că pe mine m-aștepta
Să îmi dea de veste un nume
Ca să îl pot căuta.
Acel nume era soarta
Soarta mea neașteptată,
Un băiat cu ochii negrii
Ce pe mine mă așteaptă.
O perceptie
In taina un gand tu creezi,
Lacrimi, durere si o suferinta amara
Dar ce te-ar face sa privesti?
Emotia traita vreodata.
Dar cum de viata-i asa grea?
De ce sunt toate in zadar?
De ce atata murmur drag?
Pierdut candva-n amar.
O vorba de-nduiosare
Un zambet cald ce-as vrea,
Dar unde voi gasi vreodata
O scanteie si un dar?
Viata totusi iti raspunde
E ca un strigat ne-predat,
O lacrima ce nu s-a scurs
O vorba fara har.
Dar sa fie in zadar?
Aceasta ultima suflare,
Pe care cineva si-a dat-o
Pentru fiecare?
Intr-adevar, viata e grea
E ca un munte inghetat.
Aluneci catre-o destinatie
Care-i grea de evitat.
Insa in aceasta cale,
Acest spin ne-evitat
Exista acel ceva in care
Agatat te poti lasa.
Meteorit
Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.
De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.
Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.
Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.
Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.
Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.
Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.
În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.
Alte poezii ale autorului
Laudă zilei
Să lauzi această zi, oricum va fi!
Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.
Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum,
Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun.
Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe,
Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte.
O.T.
Odihnă
,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii " Demonul, Marna.
Când plutea întuneric, să se facă lumină,
ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,
Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,
Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.
Și iata pământul, cu suflu de viață,
Căci viață ai zis, s-a – nălțat,
Urlasem și eu, din adânc, însă viața,
Ca tigrul vărgat te-a urmat.
Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,
N noroaie de stele și frunze uscate.
Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,
tot mai dezgropam cate-un mort.
***
Dar iată ca Abel s-a-ntors,
Sprijinit de Hristos, prin grădină,
Pășeau amândoi: Dă-i să bea,
Hristos mi-a spus, și i-am dat,
Chipu-i era albicios, brațul era degerat,
Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,
vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,
Dar el l-a băut chiar și asa.
Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,
I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...
Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn
S-arăt unde-i groapa...
Tăceam toți trei și săpam în adânc,
în mâl și în os și-n cobalt și în piatră
Iată-i: copii, bărbați și femei,
Bieti muritori, toti, laolaltă.
Atunci am simțit cum din catacombe,
Mirosul urât , de napalm și de bombe,
Se ridică spre noi, și pe fețele arse,
De bezna torturii , încă rămase,
Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.
Ce ati făcut? Dar drumul de seară,
Prinse deodată sunet de pași.
- Eu îmi lăsasem capul în jos -
Privi către zare Cristos, și întors,
Încercă să învie un mort.
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
Urcăm tot mai sus - unui politician
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.
Laudă zilei
Să lauzi această zi, oricum va fi!
Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.
Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum,
Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun.
Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe,
Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte.
O.T.
Odihnă
,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii " Demonul, Marna.
Când plutea întuneric, să se facă lumină,
ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,
Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,
Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.
Și iata pământul, cu suflu de viață,
Căci viață ai zis, s-a – nălțat,
Urlasem și eu, din adânc, însă viața,
Ca tigrul vărgat te-a urmat.
Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,
N noroaie de stele și frunze uscate.
Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,
tot mai dezgropam cate-un mort.
***
Dar iată ca Abel s-a-ntors,
Sprijinit de Hristos, prin grădină,
Pășeau amândoi: Dă-i să bea,
Hristos mi-a spus, și i-am dat,
Chipu-i era albicios, brațul era degerat,
Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,
vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,
Dar el l-a băut chiar și asa.
Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,
I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...
Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn
S-arăt unde-i groapa...
Tăceam toți trei și săpam în adânc,
în mâl și în os și-n cobalt și în piatră
Iată-i: copii, bărbați și femei,
Bieti muritori, toti, laolaltă.
Atunci am simțit cum din catacombe,
Mirosul urât , de napalm și de bombe,
Se ridică spre noi, și pe fețele arse,
De bezna torturii , încă rămase,
Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.
Ce ati făcut? Dar drumul de seară,
Prinse deodată sunet de pași.
- Eu îmi lăsasem capul în jos -
Privi către zare Cristos, și întors,
Încercă să învie un mort.
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
Urcăm tot mai sus - unui politician
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.