Unui tânăr poet ( pentru T M C)
Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;
Privind pe fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.
Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,
Că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,
Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.
Când mă plimb, uneori, pe câmpurile din spatele casei,
I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,
În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,
Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.
Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,
Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,
Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.
E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,
Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.
Autor: O.T.
Poezii din aceiaşi categorie
Spațiu instabil
Nu mă ține de mână, dulce este visul în care mă aflu;
Camera în care sunt e prea întunecată, rămân fără suflu,
Aud din nou acele gânduri care nu-mi dau pace, urlu.
Mă scufund.
Realitatea se luptă cu idealul, eu doar privesc și zac,
Vorbele tale sunt prea dulci, ești otravă fără leac;
Spectatorul propriei povești, nu mai pot să mă prefac.
Salvează-mă,
Apa din lacul lacrimilor se revarsă pe fața mea fără oprire,
Mă înec, cerul e un albastru închis, nu există nemurire;
Nu există salvare pentru mine, poate doar pentru iubire...
Te rog
POARTA CERULUI DESCHISĂ
Sus , sunt sfinții noștri duși ,
Printre nori și mai departe ...
Câte drumuri ne desparte ?
Și câți oare dintre noi
Nu-și doreste ca să stie ,
Că sunt vii , și că sunt teferi ?
Câți vorbim cu ei în gând ,
Nu cu cei ce-s în mormânt ,
Și cu cei ces călători
Lângă domnul așteptând ;
Învierea cea promisă
Poarta cerului deschisă ?.
Epilog
Se rupe cerul într-un geamăt surd,
Iar eu, copil al umbrelor, îmi croiesc
Drumul printre amintiri cu genunchii goi,
Acolo unde nici tăcerea nu îndrăznește să pășească.
Altarul
Distruge Doamne,toate altarele străine,
Pe care le-am zidit cu atât avânt și zel,
Uitând de-altarul sfânt,uitând de Tine,
M-am deșteptat străin,gol și-n ruine!
Privesc la ce-am zidit,e totul doar cenușă!
Nu-i flacără să ardă,nici trestie fumegândă,
Tot ce a fost pe-altar,azi e luat de vânt!
Prăbușit la pământ,mă-ntreb azi,cine sunt?
Piatră cu piatră am dărâmat altarul,
Zidiind parcă-n neștire ce-a șters cândva calvarul,
Uitând de binecuvântarea primită pe genunchi,
În urma rugăciunilor strânse ca-ntr-un mănunchi!
Te rog azi dă-mi putere să curăț iarăși locul,
Să rezidesc altarul,Tu reaprinde focul!
Jertfă necontenită să pot aduce,Tată!
Si inima să-mi fie de Tine transformată!
Povara
Port lumea pe umeri, cu spatele frânt,
Sub cerul ce tace și ecoul ce cântă în vânt.
Munți de speranțe și râuri de dor,
Le car fără tihnă, fără ajutor.
Ziua mă-ndoaie cu griji ce m-apasă,
Noaptea mă cheamă, dar somnul nu mă lasă.
Gânduri ca pietre mi-s puse în sac,
Merg înainte, chiar dacă mă-ndoi și cad iar dintr-un pas.
Cuvinte ce dor și priviri ce rănesc,
Le țin în tăcere, dar tare mă cresc.
Fiindcă sub greul ce-n suflet s-a strâns,
Eu nu mă dobor, eu rămân neînvins.
Când cerul apasă și lumea-i prea grea,
Din mine răsare o forță nouă, cumva.
Nu plâng, nu mă pierd, nu îngenunchez,
Sub povara aceasta… eu tot răzbesc .
Căci dacă m-aplec, nu-i fiindcă cedez,
Ci fiindcă ridic și mai mult ce urmez.
Lumea-i pe umerii mei, dar să știe:
Eu nu sunt povară. Eu sunt temelie
Otrava
Floarea de miere mă cheamă,
Dar otrava iute si uscată
Într-un ghimpe mascată
Mă taie ca pe o lamă.
O șoaptă-mi gâdila urechea
Și-mi spunea să nu ma tem,
Căci doar in acest poem
Otrava mi-a găsit perechea.
Spațiu instabil
Nu mă ține de mână, dulce este visul în care mă aflu;
Camera în care sunt e prea întunecată, rămân fără suflu,
Aud din nou acele gânduri care nu-mi dau pace, urlu.
Mă scufund.
Realitatea se luptă cu idealul, eu doar privesc și zac,
Vorbele tale sunt prea dulci, ești otravă fără leac;
Spectatorul propriei povești, nu mai pot să mă prefac.
Salvează-mă,
Apa din lacul lacrimilor se revarsă pe fața mea fără oprire,
Mă înec, cerul e un albastru închis, nu există nemurire;
Nu există salvare pentru mine, poate doar pentru iubire...
Te rog
POARTA CERULUI DESCHISĂ
Sus , sunt sfinții noștri duși ,
Printre nori și mai departe ...
Câte drumuri ne desparte ?
Și câți oare dintre noi
Nu-și doreste ca să stie ,
Că sunt vii , și că sunt teferi ?
Câți vorbim cu ei în gând ,
Nu cu cei ce-s în mormânt ,
Și cu cei ces călători
Lângă domnul așteptând ;
Învierea cea promisă
Poarta cerului deschisă ?.
Epilog
Se rupe cerul într-un geamăt surd,
Iar eu, copil al umbrelor, îmi croiesc
Drumul printre amintiri cu genunchii goi,
Acolo unde nici tăcerea nu îndrăznește să pășească.
Altarul
Distruge Doamne,toate altarele străine,
Pe care le-am zidit cu atât avânt și zel,
Uitând de-altarul sfânt,uitând de Tine,
M-am deșteptat străin,gol și-n ruine!
Privesc la ce-am zidit,e totul doar cenușă!
Nu-i flacără să ardă,nici trestie fumegândă,
Tot ce a fost pe-altar,azi e luat de vânt!
Prăbușit la pământ,mă-ntreb azi,cine sunt?
Piatră cu piatră am dărâmat altarul,
Zidiind parcă-n neștire ce-a șters cândva calvarul,
Uitând de binecuvântarea primită pe genunchi,
În urma rugăciunilor strânse ca-ntr-un mănunchi!
Te rog azi dă-mi putere să curăț iarăși locul,
Să rezidesc altarul,Tu reaprinde focul!
Jertfă necontenită să pot aduce,Tată!
Si inima să-mi fie de Tine transformată!
Povara
Port lumea pe umeri, cu spatele frânt,
Sub cerul ce tace și ecoul ce cântă în vânt.
Munți de speranțe și râuri de dor,
Le car fără tihnă, fără ajutor.
Ziua mă-ndoaie cu griji ce m-apasă,
Noaptea mă cheamă, dar somnul nu mă lasă.
Gânduri ca pietre mi-s puse în sac,
Merg înainte, chiar dacă mă-ndoi și cad iar dintr-un pas.
Cuvinte ce dor și priviri ce rănesc,
Le țin în tăcere, dar tare mă cresc.
Fiindcă sub greul ce-n suflet s-a strâns,
Eu nu mă dobor, eu rămân neînvins.
Când cerul apasă și lumea-i prea grea,
Din mine răsare o forță nouă, cumva.
Nu plâng, nu mă pierd, nu îngenunchez,
Sub povara aceasta… eu tot răzbesc .
Căci dacă m-aplec, nu-i fiindcă cedez,
Ci fiindcă ridic și mai mult ce urmez.
Lumea-i pe umerii mei, dar să știe:
Eu nu sunt povară. Eu sunt temelie
Otrava
Floarea de miere mă cheamă,
Dar otrava iute si uscată
Într-un ghimpe mascată
Mă taie ca pe o lamă.
O șoaptă-mi gâdila urechea
Și-mi spunea să nu ma tem,
Căci doar in acest poem
Otrava mi-a găsit perechea.
Alte poezii ale autorului
Scrisori catre Lucy Luu ( pentru Katy)
Mai ții minte zilele-n care,
Vânam răsărituri de stele polare?
Când drumul, cu carnea sfâșiată de zare,
Era călăuza picioarelor tale?
Îmbătat din șoapte mai tari decât votca,
Te iubeam disperat sub luna lui Lorca.
Noaptea se scade, lumina e goală,
Ca într-o transă chirurgicală –
Sunt umbra din umbră, caut în lună,
Ochii tăi negrii ca zarea-n furtună.
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.
Odihnă
,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii " Demonul, Marna.
Când plutea întuneric, să se facă lumină,
ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,
Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,
Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.
Și iata pământul, cu suflu de viață,
Căci viață ai zis, s-a – nălțat,
Urlasem și eu, din adânc, însă viața,
Ca tigrul vărgat te-a urmat.
Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,
N noroaie de stele și frunze uscate.
Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,
tot mai dezgropam cate-un mort.
***
Dar iată ca Abel s-a-ntors,
Sprijinit de Hristos, prin grădină,
Pășeau amândoi: Dă-i să bea,
Hristos mi-a spus, și i-am dat,
Chipu-i era albicios, brațul era degerat,
Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,
vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,
Dar el l-a băut chiar și asa.
Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,
I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...
Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn
S-arăt unde-i groapa...
Tăceam toți trei și săpam în adânc,
în mâl și în os și-n cobalt și în piatră
Iată-i: copii, bărbați și femei,
Bieti muritori, toti, laolaltă.
Atunci am simțit cum din catacombe,
Mirosul urât , de napalm și de bombe,
Se ridică spre noi, și pe fețele arse,
De bezna torturii , încă rămase,
Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.
Ce ati făcut? Dar drumul de seară,
Prinse deodată sunet de pași.
- Eu îmi lăsasem capul în jos -
Privi către zare Cristos, și întors,
Încercă să învie un mort.
N-am planuit nimic din toate acestea
Cred că am fost greșit înțeles.
Dreapta socotință și virtutea
Nu mi-au fost niciodată prietene.
Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,
Printre vulcani extatici cu creste împietrite;
Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,
Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,
Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,
Depărtările, până la carne.
Luna lui Lorca sau o femeie neagră,
Să fie cafeaua tare cu care adorm
În zațul zilei, când milioane de ochi
Mă privesc pentru totdeauna.
N-am plănuit nimic din toate acestea.
Cerbul
Aseară-n vise am ucis un cerb,
Și am visat că-s treaz și sângerez,
Căci coarnele durerii lui m-au frânt.
Tu , vânător, tu asasine,
N-ai somn pe zațu acestei lumi!
Câte prăpăstii urcă-n tine,
Ca să dobori, un șoim, pe culmi?
Aseară-n vise am ucis un cerb,
Și am visat că-s treaz și sângerez,
Căci coarnele durerii lui m-au frânt.
O.T.
Scrisori catre Lucy Luu ( pentru Iulia)
Stiu ca esti tot acolo, dupa draperiile mov,
Fumand un joint , rotit de sute de ori,
Podeaua se tot prabuseste, usa se tot deschide,
Cineva tot intra ca o umbra si tot vrea sa ne ucida.
Decorul scade in continuare, acele - prosoape
negre si violete, ca niste magnolii fantomatice.
Sătul de marile minciuni ale literaturii si ale istoriei,
Atest sufletul meu care intelege de ce iti feresti
de atingeri, piciorul drept. Fiecare are un secret
Lucy Luu, fiecare are o taina, o padure fermecata, un blestem,
Iar eu stiu secretul tau, sunt piatra stricata din varful unghiului,
Care vede tot, stie tot, simte tot. Vom pleca definitiv,
Lucy Luu, pana la capatul antebratelor noastre
In dimineata in care, de la jumatatea timpului,
vom fi chemati de o alta cetate , sa pazim marea.
Cel putin, asa am crezut.
Autor: O.T.
Scrisori catre Lucy Luu ( pentru Katy)
Mai ții minte zilele-n care,
Vânam răsărituri de stele polare?
Când drumul, cu carnea sfâșiată de zare,
Era călăuza picioarelor tale?
Îmbătat din șoapte mai tari decât votca,
Te iubeam disperat sub luna lui Lorca.
Noaptea se scade, lumina e goală,
Ca într-o transă chirurgicală –
Sunt umbra din umbră, caut în lună,
Ochii tăi negrii ca zarea-n furtună.
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.
Odihnă
,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii " Demonul, Marna.
Când plutea întuneric, să se facă lumină,
ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,
Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,
Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.
Și iata pământul, cu suflu de viață,
Căci viață ai zis, s-a – nălțat,
Urlasem și eu, din adânc, însă viața,
Ca tigrul vărgat te-a urmat.
Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,
N noroaie de stele și frunze uscate.
Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,
tot mai dezgropam cate-un mort.
***
Dar iată ca Abel s-a-ntors,
Sprijinit de Hristos, prin grădină,
Pășeau amândoi: Dă-i să bea,
Hristos mi-a spus, și i-am dat,
Chipu-i era albicios, brațul era degerat,
Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,
vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,
Dar el l-a băut chiar și asa.
Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,
I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...
Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn
S-arăt unde-i groapa...
Tăceam toți trei și săpam în adânc,
în mâl și în os și-n cobalt și în piatră
Iată-i: copii, bărbați și femei,
Bieti muritori, toti, laolaltă.
Atunci am simțit cum din catacombe,
Mirosul urât , de napalm și de bombe,
Se ridică spre noi, și pe fețele arse,
De bezna torturii , încă rămase,
Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.
Ce ati făcut? Dar drumul de seară,
Prinse deodată sunet de pași.
- Eu îmi lăsasem capul în jos -
Privi către zare Cristos, și întors,
Încercă să învie un mort.
N-am planuit nimic din toate acestea
Cred că am fost greșit înțeles.
Dreapta socotință și virtutea
Nu mi-au fost niciodată prietene.
Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,
Printre vulcani extatici cu creste împietrite;
Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,
Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,
Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,
Depărtările, până la carne.
Luna lui Lorca sau o femeie neagră,
Să fie cafeaua tare cu care adorm
În zațul zilei, când milioane de ochi
Mă privesc pentru totdeauna.
N-am plănuit nimic din toate acestea.
Cerbul
Aseară-n vise am ucis un cerb,
Și am visat că-s treaz și sângerez,
Căci coarnele durerii lui m-au frânt.
Tu , vânător, tu asasine,
N-ai somn pe zațu acestei lumi!
Câte prăpăstii urcă-n tine,
Ca să dobori, un șoim, pe culmi?
Aseară-n vise am ucis un cerb,
Și am visat că-s treaz și sângerez,
Căci coarnele durerii lui m-au frânt.
O.T.
Scrisori catre Lucy Luu ( pentru Iulia)
Stiu ca esti tot acolo, dupa draperiile mov,
Fumand un joint , rotit de sute de ori,
Podeaua se tot prabuseste, usa se tot deschide,
Cineva tot intra ca o umbra si tot vrea sa ne ucida.
Decorul scade in continuare, acele - prosoape
negre si violete, ca niste magnolii fantomatice.
Sătul de marile minciuni ale literaturii si ale istoriei,
Atest sufletul meu care intelege de ce iti feresti
de atingeri, piciorul drept. Fiecare are un secret
Lucy Luu, fiecare are o taina, o padure fermecata, un blestem,
Iar eu stiu secretul tau, sunt piatra stricata din varful unghiului,
Care vede tot, stie tot, simte tot. Vom pleca definitiv,
Lucy Luu, pana la capatul antebratelor noastre
In dimineata in care, de la jumatatea timpului,
vom fi chemati de o alta cetate , sa pazim marea.
Cel putin, asa am crezut.
Autor: O.T.