Unui tânăr poet ( pentru T M C)

Colegului I Gurău - într-un schimb de epigrame

Scriind îți pierzi umoru,

Căci te exprimi extrem de rău,

De aia nu te cheamă Scriitoru,

Ci, te numeşti Gurău…

Unui agronom

Pe al nostru agronom,

De-l întrebi de zarzavate,

Îţi răspunde pe alt ton,

Şi-ţi îndrugă verzi şi-uscate.

Unui candidat

S-a dus la examen “moşu”,

De şofer, pe maşinuţă.

Dar, dacă a trecut pe roşu,

A rămas tot la căruţă.

Gospodina

I-am dat vecinei de la doi,

Cartea de Bucate odată…

Şi mi-a adus-o înapoi,

Jumătate feliată.

Unei badante

             a venit din Italia să-şi mărite fata

Venind acasă, fata să-şi mărite,

Când îl văzu pe ginere bătrân, bolând,

Fără măcar o clipă să ezite,

Îl prinse şi-l spălă la fund.                                                 

Visul unui tâmplar

Poartă diva o comoară,

Mândră blană, alb-verzui

Şi gândea aşa-ntr-o doară,

Cum să-i bată şi el un cui.

Onorariu

Un onorariu ieri eu am primit,

Pe munca ce o lună ţi-am prestat,

Dar azi, de muşte plicu-i năpădit.

Concluzia: e-o sumă de rahat.

Unui soldat ce visează la o decoraţie

Am visat c-o albă stea,

Mi-a căzut, dintr-un consemn,

Peste piept, dar nu aş vrea

Ca să fie…post mortem.

Unor supăraţi pe epigramele mele

S-a făcut mare tam-tam,

Epigrame că am scris,

Unii din acelaşi neam,

S-au simţit, şi m-au proscris.

Amicului fomist

Toată ziua a ospătat,

Şi îmi spune cu sperjur:

-Eu de poftă am mâncat,

Că de foame eram sătul.

veghezi la capul timpului mort

inutil

golit de gânduri

cuprins de friguri

de atacuri de panică

nimeni nu-ți mai răspunde la 112

și e explicabil

cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort

dacă viața a rămas fără busolă

împotmolită în trafic

în lumea aceasta totul depinde de timp

de la amibă la sateliții geostrategici

și ceasuri biologice

timpul ne ține în parametri convenabili

fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur

în Cretacicul timpuriu

la frați noștri mai mari

dinozaurii…

iubirea ta îmbrățișează tot infinitul

așezat între noi

.

e singurul loc de pe Pământ în care dispare gravitația

.

 unde  infinitezimalele particule de materie cuantică

adunate în jurul inimilor noastre

se amestecă omogen

.

transformându-se într-o singură particulă Higgs

fără sarcină

.

indestructibilă și umedă

.

ca o lacrimă

.

ca un fluviu de lavă care topește stânca

.

 trezește urșii din hibernarie

.

reconfigurează toate graficele existenței

.

legile fizicii

.

reflexia ochilor tăi n-are un termen de comparație

.

e ceva inefabil

.

precum albastrul de Voroneț

.

întunericul impenetrabil  în care înoată Universul acesta

.

ochii Papei Francisc

.

din care se revarsă un ocean de iubire

.

singurătatea tulburătoare a florii de colț

.

cândva o pasăre a dragostei

împietrită în zbor…

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

îmi este îndeajuns cât am        

nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele

într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr

negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă

( niște antichități fabuloase

ca toate antichitățile de altfel

pe care însă nu le mai vrea nimeni!)

acum mi le oferă tot ei la preț redus

sau pe gratis

urăsc aceste zile negre de vineri

pe acești necrofagi siniștrii

care-mi dezgroapă în fiecare an

în noiembrie

toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar

nici nu mai știu de când

nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite

cum s-ar putea crede

în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim

paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur

dar  nici nu-mi folosesc la nimic

așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia

mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea

sau covoarele arăbești lucrate de mână

relicve care mi-au precedat visele neîmplinite

iubitele nenăscute

speranțele fără acoperire…

nu

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci

printre nisipurile mișcătoare ale minții

mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri

 în biblii

cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii

când mă înspăimântă ideia de a trece strada

de a spune bună dimineața unei femei singure

sau părinților

care mi-au dat viața

și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji

cum spun ei

în necunoștință de cauză….    

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

în care nu se  întâlnește niciodată cererea cu oferta

mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți

crezând că nu mi-ar ajunge una

am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață

din cenușa durerii

degustând veninul  letal al viperei negre

am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței

la un loc cu lupii și urșii

nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta

să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului

halca lui de carne în sânge...

Visurile mi-au crescut în cuptor

și mi-au topit oasele de dor

Că limitat sunt si nu-i ușor

Să transformi otrava in odor...

Las gândurile să mă poarte

la granița dintre vis și realitate

lent mă împrăști și mă adun

unde două lumi se suprapun...

Decolez cu aripile înțelepciuni

Până ating stelele minuni

Ca perlele Le adun, în minte

Comori cu valori infinite

Stors am fruntea înapoi

Să fac unguient pentru inimi moi...

Aduc mireasma florilor de vară

să poți expira toată ura afară

te purifică sita mea de cuvinte

asimilând gânduri iluminate-n minte...

Mâna mea iî izvor de lumină

Foaia mea ușor o așterne

Să ajungă dincolo de gene

La fel de galantă, la fel de sublimă

Am dat chip chiar și blândeții

Formă, la roua dimineții

Nimic nu-i ce nu pot îngloba

În solubila lumin' a mea

destinul meu, e ca al tuturor

și prevăd pe a lirei culme...

că florile mele scânteietoare

sufocate și stinse-n ceața nepăsării

nu vor ajunge in ghiveci...

să-l decoreze, să-l străpungă, să-l anime

Fi parte din Lumina Mea

Să împodobim ,împreună, lumea

Să nu mai fie exagerat de sobră

Ci un pastel pictat pe marmură

Și dacă aș vorbi cu luna

Și aș cânta sumbru-n arcuș,

Mi-ar fi sufletul furtuna

Ce lăsă-n urmă pași de tuș.

Și alinări de ar mai fi

Pe parcursul vieții mele,

Inima mi-aș jertfi,

Să-ți pot uita și numele.

Fericirea de-aș găsi

Ca să nu te mai aștept,

Te-aș lăsa, te-aș părăsi

A mea cale s-o îndrept.

Viață cu amărăciune

Și de lacrimi plină,

Scrie eul cu-n tăciune

Versuri pline cu lumină.

Cuprins de frică-n întuneric

Și-nsetat de foc,

Muză, ecoul liric,

Șoapte suave puse-n joc.

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

xxxx

Mai ții minte zilele-n care,

Vânam răsărituri de stele polare?

Când drumul, cu carnea sfâșiată de zare,

Era călăuza picioarelor tale?

Îmbătat din șoapte mai tari decât votca,

Te iubeam disperat sub luna lui Lorca.

Noaptea se scade, lumina e goală,

Ca într-o transă chirurgicală –

Sunt umbra din umbră, caut în lună,

Ochii tăi negrii ca zarea-n furtună.

Stranie iubire, ca o sinucidere intre copertile unei carti,

Noi doi, facuti din carnea noptii, aprinzand focul imaginar,

Noi, fara falsitatea demnitatii, salbaticind in placeri,   

In  milioane de volti, cand infinitul,

se dezintegreaza sub tutela  lui Paul Dirac,

Stele mantelate in corpuri antice, coroane nedeterminate,

care atarna in cozile de foc ale quasarilor,

Femei stranii, barbati stranii, danseaza pe strazi,

Aceasta noapte e facuta pentru a aprinde focul imaginar,

Aici si acum, sub milioane de volti.

Lent ne sustragem timpului, cum corbii se sustrag gravitatiei,

Controland abisul, parasind abisul,  lasandu-ne purtati,

De voluptati mai tulburi decat gradinile infernului,

In gratia naturala a lui Stravinksy, in lampa de petrol a Annei Petrova,

Ca intr-un film cu revolutii, cu crime sangeroase si eroi, 

Din infernul generatiei noastre ne ridicam pana la Frumusete,

In ultima zi dinaintea nebuniei, toti anii nostri stansi in compresia unei cochilii,

Stralucesc ca niste perle, pe care maestrii le privesc descumpaniti,

Gasind dificil sa le clasifice, sa le studieze si apoi sa le claseze.

 O.T.

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.  

Cred că am fost greșit înțeles.

Dreapta socotință și virtutea

Nu mi-au fost niciodată prietene.

Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,

Printre vulcani extatici cu creste împietrite;

Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,

Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,

Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,

Depărtările, până la carne.

Luna lui Lorca sau o femeie neagră,

Să fie cafeaua tare cu care adorm

În zațul zilei, când milioane de ochi

Mă privesc pentru totdeauna. 

N-am plănuit nimic din toate acestea.