Cerbul

Sena nu va sti niciodata, 

Cine a trait cu adevarat, 

Martha? Sau Raymond Radiguet?

Sena nu va sti niciodata, 

Care a iubit cu adevarat,

Martha? Sau Raymond Radiguet?

Sena nu va sti niciodata, 

Daca noi am fost cu adevarat, 

Ceea ce am fost, 

Sau ceea ce am visat ca suntem. 

Martha? Sau Raymond Radiguet? 

Mai ții minte zilele-n care,

Vânam răsărituri de stele polare?

Când drumul, cu carnea sfâșiată de zare,

Era călăuza picioarelor tale?

Îmbătat din șoapte mai tari decât votca,

Te iubeam disperat sub luna lui Lorca.

Noaptea se scade, lumina e goală,

Ca într-o transă chirurgicală –

Sunt umbra din umbră, caut în lună,

Ochii tăi negrii ca zarea-n furtună.

Cred că am fost greșit înțeles.

Dreapta socotință și virtutea

Nu mi-au fost niciodată prietene.

Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,

Printre vulcani extatici cu creste împietrite;

Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,

Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,

Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,

Depărtările, până la carne.

Luna lui Lorca sau o femeie neagră,

Să fie cafeaua tare cu care adorm

În zațul zilei, când milioane de ochi

Mă privesc pentru totdeauna. 

N-am plănuit nimic din toate acestea.

Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.

Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;

Privind pe  fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.

Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,

Că poeziile tale vor muri odată cu mine.

Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,

Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.

Când mă plimb,  uneori, pe câmpurile din spatele casei,

I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,

În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,

Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.

Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,

Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,

Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.

E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,

Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.

Autor: O.T.

Stăteam pe acoperișul casei, îl ascultam pe Marley

și priveam, cum una câte una se stingeu, luminile spitalului Fundeni,

Cum una câte una umbrele zburau, ca leii lui Khayam, în taigaua persană.

Aceasta-i iubirea -mi spuneam. Când ea, înfiorată, mă apuca de mână,

Simțind în acel „ Is this love” norul radioactiv al maturizării.

Dar mie nu-mi păsa, știam deja că suntem prinși ca-ntr-o capcană,

Și că acele clipe nu vor mai veni nicicând,

Și că nu peste mult timp, ne vom uita jurămintele, și numele,

Și că nu peste mulți ani vom zbura și noi de pe spitalul Fundeni,

În taigaua persană, ca leii lui Khayam.  

Autor : O.T.

Ești un versificator, nu un poet, așa zicea, 

Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă, 

Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).

I-am dat să-mi citească de pe telefon, 

direct în franceză Je est un autre.

Am știut dintotdeauna că nu sunt poet, 

Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea

prin aer un R, et je me suis reconnu poete,

-Ce teribilă e Poezia- ! 

În timp ce limba ei împingea prin aer un R, 

Și doamna care se așezase lângă noi, 

Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani, 

Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare, 

la Starbucks, într-o zi oarecare. 

Numele meu e o ușă între-deschisă,

într-o casă fără oameni...

Intrați dacă aveți curajul,

dar bateți mai întâi în fereastră.

Tăcerea mea e o fântână fără margini...

Beți din ea dacă vă e sete de mine,

dar aduceți-vă găleată.

Viața mea era o apă care se întorcea încet

spre izvorul ei...

dar cineva a tulburat-o

când a dat nume pietrelor.

Timpul meu e o frunză rămasă singură

în aer, și nu știe unde cade...

pământul o cheamă,

cerul o uită.

Sufletul meu se ridică încet din țărână

ca o lumină obosită...

Nu-l mai legați!

Nu-l mai chemați pe nume,

pentru că el știe acum,

că fructul cade

doar ca să învețe pământul

gustul cerului.

Cine ești când nu te vede nimeni,

Când umbrele-ți dansează pe pereți,

Când gândurile-ți curg asemeni,

Poveștilor nespuse, așezate-n vers?

Cine ești când ziua se sfârșește,

Și noaptea vine, blândă, peste cer,

Când masca vieții se desprinde lin,

Și sufletul se pierde în mister?

Ești visătorul, cel ce-și scrie

Poveștile în taina serii calde,

Sau poate ești un simplu muritor,

Cu doruri neștiute și întrebări miliarde?

Ești strop de ploaie, rătăcit prin lume,

O rază-n întuneric, fără nume,

Sau ești un fluture ce zboară,

Din floare-n floare, căutând comoară?

Cine ești când nimeni nu privește,

Când inima ți se aude doar în șoapte,

Când sufletul ți-e singurul prieten,

Și timpul parcă stă, uitat de toate?

Poate ești tu, cel adevărat,

În liniștea adâncă regăsit,

Un suflet liber, neîncorsetat,

De-a lumii zgomot, de-al ei infinit.

Cine ești când nu te vede nimeni?

Poate răspunsul stă în liniștea ta,

În acele clipe rare și senine,

Când ești doar tu, și ești așa cumva.

I.

Mai ții minte

când m-ai sărutat

prima oară?

Am murit puțin...

II.

Te sorb din ochi,

și simt că beau lumină,

și nici măcar nu ești tu,

ci umbra ta.

Hai vino...

Orbește-mă!

III.

Aleargă, aleargă, aleargă...

bate, bate, bate din aripi,

mai tare, mai tare...zbori!

Așa arată îngerii,

să nu mai cobori,

niciodată...

IV.

Plâng strămoșii în mine,

prin oase,

prin privire

prin fața ovală,

prin toate...

Dar sub gorunul bătrân,

de sute de ani,

plânsul încetează,

iar crengile, înmugurind,

mă îmbrățișează.

V.

Dacă nu-ți pot rosti

cuvinte frumoase,

pot să te mângâi?

În trista mea înţelepciune,

Sub aura ce am hulit-o,

Am râs, am plâns, am fost minune,

Minune ce am irosit-o.

Cu-n mers trădat de călcătură,

Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,

Scuipând din ochi mister şi ură,

Am spânzurat poeţi şi cărturari.

Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,

Nopţi albe am mâncat pe pâine,

Râdea de noi bătrânul Maiorescu,

Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.

Biblioteci am ars zâmbind,

Din cărţi mi-am construit coşciug,

Cu Shakespeare m-am trezit dormind,

Iar cu Giordano am ars pe rug.

Steaua mea s-a stins,

Frunza palidă,a plâns,

Raza gândului ardea

Visului ce -mi surâdea..

Mă udă bolta cu cenușă,

Arunc cheia de la ușă,

Că să nu mă -nchid în casă,

Zdrențuită și ploioasă...

Îmi pierd urmele în zare

Și amintirile în mare;

Mă vindec când mă doare

Și zbor din nou spre soare..

Cand noaptea-i amara
Si sufletu-i gol
Ma rog catre cer
Si simt un fior…

Cu tine O , Doamne ..
Imi place-a vorbi
Ca doar tu imi stii
Durerea inimii…

Cu glasul duios imi spui
“ Nu fii trist !
Ca viata iti va aduce
Tot ce ti-am promis.
Asteapta fiule si nu te grabi
Cǎci comoara ta
E focul inimii..
Iar daca vreodata
Drumu’ ti vei gasi
Sper ca acesta
De mine iti va aminti.
Sper ca din asta
Tu ai inteles
Ca rabdarea in viata
E lucrul cel mai de pret. “