Poems in the same category
Desculț prin hârtie
Sunt umbra tăcută-a unei seri ce coboară,
Un vis rătăcit între noapte și zori,
Un om ce-și așterne pe file ușoară,
Povara tăcerii în vechi scrisori.
Din gânduri mi-am făcut o lume-n cuvinte,
Unde dorul se plimbă desculț prin hârtie,
Și fiecare vers e o rană sau punte,
Spre-o clipă de cer sau o melancolie.
N-am stele în frunte, nici faimă-n privire,
Doar inima plină de focuri nespuse,
Sunt simplu — dar scrisul îmi dă strălucire,
Și-mi poartă tăcerile-n zări nepătrunse.
CASA MEA DE VARĂ
Aș vrea să cred ,
Că mă asteaptă încă
Căsuța mea din luncă .
E tristă și tăcută ,
Cu ușa încuiată ,
Și lacătul pe poartă .
Perdeaua din fereastră
Ascunde-n ea lumina
Ce intra în casă
în zilele de vară .
Am flori ce râd în geam ...
Si fructe dulci in ram .
Zorele și zambile ,
Lalele , trandafiri ,
Iriși , liliac
Crescute cu mult drag ;
Prietenii de-o vară ,
Meri , caiși , gutui ,
Vișini și cireșe coapte .
Seri și nopți cu lună plină
Greieri , licurici prin iarbă
Magia nopții de vară .
Am un cățel și o pisică ,
În căsuța mea cea mică .
T.A.D.
Baloane de trecut
Amintiri din gând,
Sunt baloane de trecut,
Stau una câte una-n rând,
Stând și numărând secunde.
Psalmi - LXVII - Pierderea drumului
Am rătăcit, Doamne,
nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.
Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,
căutând glasuri care mângâie fără să mustre.
Am coborât în tăceri grele,
unde nu mai știam ce-i lumina,
și ce-i doar o umbră travestită în bine.
Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.
Mi-am clădit drumuri din visele mele,
dar toate duceau spre pustiu.
În zadar mi-am ridicat semne -
niciunul nu purta Numele Tău,
dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.
Și, când m-am rușinat de faptele mele,
Tu, nu Te-ai rușinat de mine,
ci m-ai lăsat să mă apropii,
chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.
Doamne,
nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,
și fă din suferința mea o jertfă curată,
și o răbdare care Te așteaptă
până la capăt.
Desculț prin hârtie
Sunt umbra tăcută-a unei seri ce coboară,
Un vis rătăcit între noapte și zori,
Un om ce-și așterne pe file ușoară,
Povara tăcerii în vechi scrisori.
Din gânduri mi-am făcut o lume-n cuvinte,
Unde dorul se plimbă desculț prin hârtie,
Și fiecare vers e o rană sau punte,
Spre-o clipă de cer sau o melancolie.
N-am stele în frunte, nici faimă-n privire,
Doar inima plină de focuri nespuse,
Sunt simplu — dar scrisul îmi dă strălucire,
Și-mi poartă tăcerile-n zări nepătrunse.
CASA MEA DE VARĂ
Aș vrea să cred ,
Că mă asteaptă încă
Căsuța mea din luncă .
E tristă și tăcută ,
Cu ușa încuiată ,
Și lacătul pe poartă .
Perdeaua din fereastră
Ascunde-n ea lumina
Ce intra în casă
în zilele de vară .
Am flori ce râd în geam ...
Si fructe dulci in ram .
Zorele și zambile ,
Lalele , trandafiri ,
Iriși , liliac
Crescute cu mult drag ;
Prietenii de-o vară ,
Meri , caiși , gutui ,
Vișini și cireșe coapte .
Seri și nopți cu lună plină
Greieri , licurici prin iarbă
Magia nopții de vară .
Am un cățel și o pisică ,
În căsuța mea cea mică .
T.A.D.
Baloane de trecut
Amintiri din gând,
Sunt baloane de trecut,
Stau una câte una-n rând,
Stând și numărând secunde.
Psalmi - LXVII - Pierderea drumului
Am rătăcit, Doamne,
nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.
Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,
căutând glasuri care mângâie fără să mustre.
Am coborât în tăceri grele,
unde nu mai știam ce-i lumina,
și ce-i doar o umbră travestită în bine.
Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.
Mi-am clădit drumuri din visele mele,
dar toate duceau spre pustiu.
În zadar mi-am ridicat semne -
niciunul nu purta Numele Tău,
dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.
Și, când m-am rușinat de faptele mele,
Tu, nu Te-ai rușinat de mine,
ci m-ai lăsat să mă apropii,
chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.
Doamne,
nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,
și fă din suferința mea o jertfă curată,
și o răbdare care Te așteaptă
până la capăt.
Other poems by the author
Odihnă
,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii " Demonul, Marna.
Când plutea întuneric, să se facă lumină,
ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,
Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,
Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.
Și iata pământul, cu suflu de viață,
Căci viață ai zis, s-a – nălțat,
Urlasem și eu, din adânc, însă viața,
Ca tigrul vărgat te-a urmat.
Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,
N noroaie de stele și frunze uscate.
Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,
tot mai dezgropam cate-un mort.
***
Dar iată ca Abel s-a-ntors,
Sprijinit de Hristos, prin grădină,
Pășeau amândoi: Dă-i să bea,
Hristos mi-a spus, și i-am dat,
Chipu-i era albicios, brațul era degerat,
Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,
vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,
Dar el l-a băut chiar și asa.
Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,
I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...
Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn
S-arăt unde-i groapa...
Tăceam toți trei și săpam în adânc,
în mâl și în os și-n cobalt și în piatră
Iată-i: copii, bărbați și femei,
Bieti muritori, toti, laolaltă.
Atunci am simțit cum din catacombe,
Mirosul urât , de napalm și de bombe,
Se ridică spre noi, și pe fețele arse,
De bezna torturii , încă rămase,
Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.
Ce ati făcut? Dar drumul de seară,
Prinse deodată sunet de pași.
- Eu îmi lăsasem capul în jos -
Privi către zare Cristos, și întors,
Încercă să învie un mort.
Laudă zilei
Să lauzi această zi, oricum va fi!
Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.
Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum,
Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun.
Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe,
Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte.
O.T.
Apus
In fața curajului care m-a părăsit,
In fața antebrațelor mele, a stomacului,
A nopților care, și ele, fac parte din mine,
Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;
Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,
Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,
Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,
Anotimpul nu se oprește ca să dea răgaz cailor care mor,
Târându-și oasele crepusculare pe potecile – nguste,
Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.
Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.
In câmp, cineva îl ucide iarași și iarăși pe Lorca,
Și luna. Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,
Nimeni nu le mai știe numele,
Viața merge mai departe - ce clișeu :) - Si cât de adevărat,
Ne refuza aceasta realitate ultimă,
Statuile însângerate de pe podul Charles.
Există undeva acolo, dincolo de capitulare,
O dimensiune tragică a apusului.
Traduceri absurde
Stranie iubire, ca o sinucidere intre copertile unei carti,
Noi doi, facuti din carnea noptii, aprinzand focul imaginar,
Noi, fara falsitatea demnitatii, salbaticind in placeri,
In milioane de volti, cand infinitul,
se dezintegreaza sub tutela lui Paul Dirac,
Stele mantelate in corpuri antice, coroane nedeterminate,
care atarna in cozile de foc ale quasarilor,
Femei stranii, barbati stranii, danseaza pe strazi,
Aceasta noapte e facuta pentru a aprinde focul imaginar,
Aici si acum, sub milioane de volti.
Lent ne sustragem timpului, cum corbii se sustrag gravitatiei,
Controland abisul, parasind abisul, lasandu-ne purtati,
De voluptati mai tulburi decat gradinile infernului,
In gratia naturala a lui Stravinksy, in lampa de petrol a Annei Petrova,
Ca intr-un film cu revolutii, cu crime sangeroase si eroi,
Din infernul generatiei noastre ne ridicam pana la Frumusete,
In ultima zi dinaintea nebuniei, toti anii nostri stansi in compresia unei cochilii,
Stralucesc ca niste perle, pe care maestrii le privesc descumpaniti,
Gasind dificil sa le clasifice, sa le studieze si apoi sa le claseze.
O.T.
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
N-am planuit nimic din toate acestea
Cred că am fost greșit înțeles.
Dreapta socotință și virtutea
Nu mi-au fost niciodată prietene.
Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,
Printre vulcani extatici cu creste împietrite;
Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,
Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,
Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,
Depărtările, până la carne.
Luna lui Lorca sau o femeie neagră,
Să fie cafeaua tare cu care adorm
În zațul zilei, când milioane de ochi
Mă privesc pentru totdeauna.
N-am plănuit nimic din toate acestea.
Odihnă
,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii " Demonul, Marna.
Când plutea întuneric, să se facă lumină,
ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,
Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,
Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.
Și iata pământul, cu suflu de viață,
Căci viață ai zis, s-a – nălțat,
Urlasem și eu, din adânc, însă viața,
Ca tigrul vărgat te-a urmat.
Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,
N noroaie de stele și frunze uscate.
Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,
tot mai dezgropam cate-un mort.
***
Dar iată ca Abel s-a-ntors,
Sprijinit de Hristos, prin grădină,
Pășeau amândoi: Dă-i să bea,
Hristos mi-a spus, și i-am dat,
Chipu-i era albicios, brațul era degerat,
Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,
vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,
Dar el l-a băut chiar și asa.
Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,
I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...
Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn
S-arăt unde-i groapa...
Tăceam toți trei și săpam în adânc,
în mâl și în os și-n cobalt și în piatră
Iată-i: copii, bărbați și femei,
Bieti muritori, toti, laolaltă.
Atunci am simțit cum din catacombe,
Mirosul urât , de napalm și de bombe,
Se ridică spre noi, și pe fețele arse,
De bezna torturii , încă rămase,
Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.
Ce ati făcut? Dar drumul de seară,
Prinse deodată sunet de pași.
- Eu îmi lăsasem capul în jos -
Privi către zare Cristos, și întors,
Încercă să învie un mort.
Laudă zilei
Să lauzi această zi, oricum va fi!
Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.
Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum,
Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun.
Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe,
Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte.
O.T.
Apus
In fața curajului care m-a părăsit,
In fața antebrațelor mele, a stomacului,
A nopților care, și ele, fac parte din mine,
Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;
Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,
Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,
Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,
Anotimpul nu se oprește ca să dea răgaz cailor care mor,
Târându-și oasele crepusculare pe potecile – nguste,
Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.
Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.
In câmp, cineva îl ucide iarași și iarăși pe Lorca,
Și luna. Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,
Nimeni nu le mai știe numele,
Viața merge mai departe - ce clișeu :) - Si cât de adevărat,
Ne refuza aceasta realitate ultimă,
Statuile însângerate de pe podul Charles.
Există undeva acolo, dincolo de capitulare,
O dimensiune tragică a apusului.
Traduceri absurde
Stranie iubire, ca o sinucidere intre copertile unei carti,
Noi doi, facuti din carnea noptii, aprinzand focul imaginar,
Noi, fara falsitatea demnitatii, salbaticind in placeri,
In milioane de volti, cand infinitul,
se dezintegreaza sub tutela lui Paul Dirac,
Stele mantelate in corpuri antice, coroane nedeterminate,
care atarna in cozile de foc ale quasarilor,
Femei stranii, barbati stranii, danseaza pe strazi,
Aceasta noapte e facuta pentru a aprinde focul imaginar,
Aici si acum, sub milioane de volti.
Lent ne sustragem timpului, cum corbii se sustrag gravitatiei,
Controland abisul, parasind abisul, lasandu-ne purtati,
De voluptati mai tulburi decat gradinile infernului,
In gratia naturala a lui Stravinksy, in lampa de petrol a Annei Petrova,
Ca intr-un film cu revolutii, cu crime sangeroase si eroi,
Din infernul generatiei noastre ne ridicam pana la Frumusete,
In ultima zi dinaintea nebuniei, toti anii nostri stansi in compresia unei cochilii,
Stralucesc ca niste perle, pe care maestrii le privesc descumpaniti,
Gasind dificil sa le clasifice, sa le studieze si apoi sa le claseze.
O.T.
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
N-am planuit nimic din toate acestea
Cred că am fost greșit înțeles.
Dreapta socotință și virtutea
Nu mi-au fost niciodată prietene.
Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,
Printre vulcani extatici cu creste împietrite;
Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,
Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,
Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,
Depărtările, până la carne.
Luna lui Lorca sau o femeie neagră,
Să fie cafeaua tare cu care adorm
În zațul zilei, când milioane de ochi
Mă privesc pentru totdeauna.
N-am plănuit nimic din toate acestea.