Psalmi - LXVII - Pierderea drumului

Noaptea, pritetena mea

Cât de secretoasă poate fi ea!

Am noroc cu divinele stele, 

Care-mi spun secrete superbe.

Dar cerul cel miraculos,

O dar păcat că e atât de mincinos..

Doar vorbe spuse pe de rost,

Uneori spuse fără rost.

Acum mărturisește-mi mie,

Există vreo magie,

Să te pot privi o veșnicie? 

Te rog răspunde-mi tu mie..

Dar cine sunt eu?

Un simplu nor,

Care s-a îndrăgostit arzător, 

De regina nopților.

În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,

Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,

O lume unde criticile cad ca ploi reci,

Și umilința începe , un drum drept.

Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,

Izolarea, un zid gros între inimi construit.

Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,

În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.

Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,

Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.

Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,

În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.

Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,

Sentimente ignorate, promisiuni uitate,

Confortul, un străin pe strada speranței,

Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.

Blamarea, o sabie cu două tăișuri,

În inima relației, adânc, se înfige.

Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,

În sala judecății, doar eu vinovat.

Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,

Gaslighting, lumini false în noapte,

Memoria, un puzzle cu piese lipsă,

Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.

Intimidarea, un monstru ce umblă liber,

Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.

Frica, un companion constant,

În inima nopții, speranțele se despart.

Șantajul emoțional, lanț invizibil,

Compasiunea, o armă împotriva voinței.

Frica de singurătate, un ecou în gol,

În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.

Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,

În adâncul abisului, speranța refuză să moară.

Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,

Fiecare pas contează, în zori de zi.

M-aud strigând într-un mormânt, 

Se văd şi stelele cazând,

Admir un soare apunând...

Îl văd agonizând şi sângerând...

Se-aude sufletul urlând....

Şi m-am pierdut iar

Într-un gând...

Şi lacrimi de cărbune 

Văd curgând!!!

Pe mulți ai fericit în lume, 

Deși cu greu tu te-ai născut, 

Ai generat și opere postume, 

Și orice om te-a cunoscut. 

Ai învățat savanți, elevi și profesori, 

Din scoarță-n scoarță te-ai descoperit, 

Și n-am crezut că ai să mori, 

De mână celor care te-au citit. 

Ai plâns ades cu cei îndrăgostiți, 

Și ai înduioșat cu Făt-Frumos copiii, 

Între coperți am stat cu toți uniți, 

Sub aura poveștii, cântului și-a poeziei. 

Ai fost uitată în mari biblioteci, 

Ori arsă în răscoale și proteste, 

Iar când ai vrut secrete să diseci, 

Mai marii lumii au început să te conteste. 

Și-au hotărât în școli să fii hulită, 

Te-au îngropat sub telefoane și tablete, 

Doar de nostalgici, tu mai ești citită, 

Și plângi pe-un raft, de pe-un perete. 

În vile somptuoase ești decor, 

Te-au îmbrăcat în aur ca pe-o stea, 

Apoi l-au ponegrit pe scriitor, 

Și l-au silit urmași să nu-ți mai dea. 

Se mai închide încă-o librărie, 

Pier multe milioane dintre voi, 

Iar azi trăim o mare tragedie, 

Cultura se aruncă la gunoi. 

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.

Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz

Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .

Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului

Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,

De pleoape deschise , de priviri împopoţonate

Cu semne de întrebare .

Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,

Uscăţive coloane resemnate .

Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare

Atunci când tălpile au auzit drumul .

Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .

Câte rămâneri în urmă vor fi ?

Coboară, Doamne,

nu în templul zidit de mâini,

ci în prăpastia mea,

în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.

Coboară-n abisul din mine, Doamne,

nu ca un oaspete,

ci ca un stăpân care vine să curățe casa.

Mustră întunericul care m-a învățat

să zâmbesc cu fața,

dar să mor cu sufletul.

Sunt o peșteră locuită de umbre,

o groapă în care adevărul a fost legat

și tăcerea a devenit domn.

Mi-am închis conștiința într-un beci,

și i-am pus lanțuri de logică și frică.

Doamne, nu bate — intră!

Intră ca Focul ce nu arde decât răul.

Intră cu toiagul Tău

și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.

Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi

din colțurile întunecate ale inimii mele.

Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.

Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.

Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!

Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,

și strigă-mi numele cu glas de înviere!

Chiar dacă duhnește păcatul în mine,

Tu poți să spui: „Ieși afară!”

Și sufletul meu va veni legat, dar viu.

Nu vreau o lumină de suprafață.

Vreau o invazie de har.

Să nu mai rămână nici o celulă

care nu Te știe,

care nu Te slăvește!

Doamne,

nu trupul meu mă doare cel mai tare,

ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.

Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,

că s-au uscat izvoarele visului,

că freamătul inimii s-a stins

sub povara unor zile care nu mai ard.

Nu mai tresar la frumusețea zorilor,

nu mai plâng când aud numele Tău,

ci doar Te caut în golul

care a crescut odată cu mine.

E o bătrânețe a duhului,

nu a oaselor, ci a speranței.

Mă simt ca o carte răsfoită prea des,

cu pagini șterse de lacrimi

pe care nimeni nu le mai citește.

Dar Ție, Doamne,

Îți aduc această bătrânețe lăuntrică

ca pe o ofrandă tăcută,

și Te rog: fă din ea pământ nou.

Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,

să înverzească din nou,

să creadă din nou,

să viseze și să Te strige

cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.

Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,

ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.

Doamne,

fiecare clipă este o luptă

cu mine însumi.

Mă întorc și mă pierd,

și mă regăsesc mereu

în aceleași rădăcini de durere.

Am crezut că mă voi ridica

dincolo de propria-mi umbră,

dar în fiecare pas pe care îl fac,

umbra mea mă urmărește.

Nu sunt întreg, Doamne,

ci fragmente de gânduri rupte,

mângâiere între lacrimi,

spărturi de speranță

care nu pot fi vindecate.

Mi-e frică să mă uit în adâncul meu

pentru că știu că mă voi pierde.

Mă tem că nu voi găsi acel loc

unde inima mea se poate odihni

fără frică de ea însăși.

Te chem în fiecare pas, Doamne,

pentru că știu că Tu ești singurul

care mă poate salva de mine.

Fiecare clipă este o bătălie,

dar dacă Tu mă ții în brațele Tale,

mă voi ridica.

Mă lupt cu mine însumi,

dar știu că Tu vei câștiga,

pentru că în mijlocul acestei lupte

voi învăța să fiu Eu,

doar prin Tine.

Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,

nici strălucitoare.

E ascunsă între lacrimi

și pași care nu vor să calce.

Am căutat drumul

în cuvinte înalte,

în ziduri și cântări,

dar cărarea era jos —

sub mândria mea,

acolo unde numai inima smerită

poate merge mai departe.

Este o cărare de tăcere,

unde nu se aud pașii,

ci doar bătaia inimii

care se frânge

și se face lumină.

Pe margini cresc ispite,

dar și îngeri,

și nu știu de fiecare dată

cine mă cheamă

și cine mă trage înapoi.

Dar știu:

când sufletul plânge,

când carnea se frânge,

când voința tace —

atunci pasul e drept.

Cărarea Împărăției Tale

nu duce nicăieri în afară,

ci tot mai adânc în mine,

până când Tu, Doamne,

nu mai ești departe,

ci răspunzi dinlăuntru.

Irigă pustiul din mine, Doamne,

căci uscăciunea m-a învățat să tac.

Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască

în lutul acesta ars de așteptare.

Mi-am pierdut lacrimile

printre pietrele care mi-au fost pat,

și dorul — odată izvor —

s-a întors în mine ca un spin.

Unde e roua Ta,

cea care odinioară îmi uda privirea

în zorii rugăciunii?

Unde e atingerea Ta

ce făcea din rănile mele candele?

Pustiu sunt, Doamne,

dar nu piatră.

Încă mai simt cum sub coajă

se frământă o sete ce nu moare.

Trimite o adiere din Duhul Tău

să-mi răscolească nisipul inimii.

Dă-mi o rană care sângerează lumină

și o rană care nu uită să spere.

Irigă-mă, Doamne,

nu cu belșug, ci cu Tine.

Un strop din Tine

poate face din deșert o grădină.

Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,

nu e lumea,

nici diavolul,

ci inima mea neîmblânzită.

M-am luptat cu alții,

dar de mine am fugit.

M-am ascuns în vorbe sfinte

ca să nu-mi aud glasul stricat.

Mi-am zidit cetăți din justificări,

am înălțat turnuri din dorințe

și-am numit păcatul — slăbiciune,

ca să nu doară mustrarea.

Dar Tu, Doamne,

Tu ai venit cu blândețe,

și cuvântul Tău — sabie —

mi-a despărțit carnea de minciună.

Cucerirea de sine nu e glorie,

e jertfă.

Nu sunt aplauze,

e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”

E renunțare la mine

ca Tu să fii în locul meu.

Doamne, ia-mi tronul inimii!

Dă-mi lanțuri sfinte,

ca să nu mai fiu robul meu.

Fă-mă să mă birui în Tine,

nu prin voință,

ci prin har!

Iar dacă vreodată mă înalț în mine,

doboară-mă cu milă.

Să fiu zdrobit, dar viu.

Înfrânt, dar salvat.