Psalmi - XXXIX - Jertfa inimii
Nu pâinea mea, Doamne,
ci inima mea ți-o dau.
Nu ca dar,
ci ca datorie a ființei
care a înțeles că iubirea
nu cere, ci arde.
Am ținut-o ascunsă mult,
împărțind-o între vise și frică,
între oameni și umbre,
până ce n-a mai rămas nimic
din chipul Tău în ea.
Atunci am înțeles:
că jertfa nu e moarte,
ci întoarcere.
Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,
ci pentru a deveni altar.
Iată-mă, Doamne —
fără cuvinte de laudă,
fără merite,
fără scuze.
Doar cu o inimă arsă de lume
și gata să ardă pentru Tine.
Primește-mi cenușa
ca început de tăcere sfântă
și fă din rana mea
o rugăciune care nu se mai stinge.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 10 июня
Views: 37
Poems in the same category
Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
Sfârșit
Un strop de ploaie am sorbit pe gene,
Și am privit cu ochii umezi multă vreme,
Apoi sub paşii mei mărunți și moi,
Au început să se stârnească zilnic ploi.
Pe-un val, eu l-am închis în scoică,
Iar mării i-am luat din cer o doică,
S-o legene ușor cu mâini de fată,
Să nu mai facă valuri niciodată.
Pe-un pui de vânt l-am prins în rai,
Şi l-am închis în tub plăpând de nai,
Să nu mai șuiere turbat pe munte,
Ci pe-ale mele buze îngeresc să cânte.
Apoi, în lacrimile mele m-am sfârșit,
Şi adesea, aici, în criptă am simțit,
Cum vin, și-mi trec peste mormânt,
Şi ploi, și val, și lacrimă, și vânt...
De ce, analfabeților
De ce, analfabeților,
distrugătorilor, paraziților?
Distrugeți pura noastră
limbă română măiastră.
În meleagurile noastre nu există
Scrierea voastră materialistă
Voi mâncați literele
Până explodează Soarele!
Nu există verbul a vroi
Cu fonetica sunteți tâlhăroi,
Ce splendidă e gramatica,
VOI, o batjocoriti în ea!
Mormânt de comat
Roagă-te, dacă poți,
la steaua din muntele nopții,
plângi, dacă poți,
la icoană în stâncă sculptată,
adu flori, dacă poți,
la altar din minerale,
fă-ți cruce, dacă poți,
la cap de lup
și șarpe de mare.
Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
Sfârșit
Un strop de ploaie am sorbit pe gene,
Și am privit cu ochii umezi multă vreme,
Apoi sub paşii mei mărunți și moi,
Au început să se stârnească zilnic ploi.
Pe-un val, eu l-am închis în scoică,
Iar mării i-am luat din cer o doică,
S-o legene ușor cu mâini de fată,
Să nu mai facă valuri niciodată.
Pe-un pui de vânt l-am prins în rai,
Şi l-am închis în tub plăpând de nai,
Să nu mai șuiere turbat pe munte,
Ci pe-ale mele buze îngeresc să cânte.
Apoi, în lacrimile mele m-am sfârșit,
Şi adesea, aici, în criptă am simțit,
Cum vin, și-mi trec peste mormânt,
Şi ploi, și val, și lacrimă, și vânt...
De ce, analfabeților
De ce, analfabeților,
distrugătorilor, paraziților?
Distrugeți pura noastră
limbă română măiastră.
În meleagurile noastre nu există
Scrierea voastră materialistă
Voi mâncați literele
Până explodează Soarele!
Nu există verbul a vroi
Cu fonetica sunteți tâlhăroi,
Ce splendidă e gramatica,
VOI, o batjocoriti în ea!
Mormânt de comat
Roagă-te, dacă poți,
la steaua din muntele nopții,
plângi, dacă poți,
la icoană în stâncă sculptată,
adu flori, dacă poți,
la altar din minerale,
fă-ți cruce, dacă poți,
la cap de lup
și șarpe de mare.
Other poems by the author
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - XXIX - Grotesc și Disperare
Doamne,
în umbra acestei lumi distorsionate,
mă pierd în chipuri strâmbe
și în glasuri care nu mai pot striga.
Grotescul s-a așezat în fața mea
ca o oglindă fisurată,
reflectându-mă pe mine însumi,
dar altfel decât mă știu.
Mi-am căutat fața în ape tulburi,
și am găsit un monstru plângând.
Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat
în propriile fapte mârșave.
Disperarea mi-a dat frâu liber,
m-a lăsat să mă smulg din propria carne
și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,
fără rost, fără loc,
fără îndrumare.
Am început să cred că există o frumusețe
în acest grotesc,
dar doar ca o mască peste un gol abisal.
Că poate disperarea este singura noastră patrie,
un loc unde nu se așteaptă nimic,
dar totuși cerem totul.
O, Doamne,
dacă grotescul este chipul uman în cădere,
mă rog, ridică-mă,
chiar și din acest loc rupt,
chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.
Dacă disperarea mă va duce la Tine,
atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.
Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva
decât această bântuire ce mă face viu,
dar nu în sensul frumuseții tale.
De aceea, atunci când sunt pierdut,
Doamne, nu mă abandona,
chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.
Și, căzut în disperare, ridică-mă...
vino ca o mângâiere,
și mă salvează,
de mine însumi.
Psalmi - XLVIII - Copacului vieții
La marginea sufletului meu,
ai sădit, Doamne, un copac
care nu cere apă, ci răbdare.
Și timp.
Și tăcere.
Zi de zi a crescut în mine,
prin toamne de îndoială
și veri de patimă,
prin ierni de uitare
și primăveri abia simțite.
N-am știut că Tu ești rădăcina,
că trunchiul e cruce,
și frunza — rugăciune.
Că fiecare ram
duce către cer
o parte din mine
pe care am vrut s-o păstrez.
Și când am vrut să-l tai,
să-l smulg din adâncuri
pentru că nu dădea rod,
Tu ai șoptit:
„Fructul nu-i pentru azi,
ci pentru ziua
când vei muri pe deplin
ca să trăiești întreg.”
Acum îl privesc —
nu ca pe o podoabă,
ci ca pe o scară vie
între dor și împlinire.
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Psalmi - XLV - De ce îmi port viața ca pe o pedeapsă?
Doamne,
de ce simt că viața mea e o pedeapsă
și nu o binecuvântare?
De ce fiecare dimineață
se deschide cu povara unei vini
pe care n-o înțeleg pe deplin?
Mă nasc în fiecare zi
cu un dor nemărturisit
și cu o greutate în piept
care mă apasă fără cuvinte.
Mi-e rușine să zâmbesc uneori,
pentru că am învățat
că bucuria se plătește scump,
că pacea e doar o pauză
între două dureri.
Dar Tu, Doamne,
nu m-ai făcut pentru durere.
Tu m-ai suflat în lut
ca să fiu ființă vie,
nu lanț de regrete
și zid de întrebări.
Ajută-mă să văd viața
ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.
Ajută-mă să simt că trăiesc,
chiar și când plâng.
Fă-mă să înțeleg
că nu sunt osândit să sufăr,
ci ales să devin,
prin suferință:
mai luminos,
mai adevărat,
mai al Tău.
Psalmi - XXXII - Singurătatea absolută
Doamne,
sunt locuri în suflet
unde nu pătrunde nimeni,
nici măcar eu.
Acolo stau tăcerile mele
ca niște fiare care nu dorm,
așteptând ca într-o zi
să nu mai fiu nimic altceva decât ele.
Mi-am dorit singurătatea,
am visat-o ca pe o catedrală
fără oameni,
fără zgomot,
fără frică.
Dar când m-am așezat în ea,
am auzit cum tăcerea începe să urle.
Doamne,
nu știu dacă singurătatea aceasta
e o binecuvântare
sau o pedeapsă.
Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,
dar eu am umplut-o cu absență,
cu îndoială,
cu fugi.
E o liniște prea grea,
care nu mângâie,
ci strivește.
E un pustiu unde nu mai știu
dacă vorbesc cu Tine
sau cu umbra mea.
Și totuși,
în adâncul acestei singurătăți absolute
simt că ești Tu.
Nu în zgomot, nu în lume,
ci în golul care doare.
Poate că ai vrut să mă dezbraci
de tot ce e omenesc,
ca să Te pot găsi
acolo unde nu mai e nimic,
decât Duhul Tău.
Doamne,
dacă asta e singurătatea
prin care învăț să Te iubesc curat,
fără măști,
fără lume,
atunci nu mă scoate din ea,
decât atunci când știi
că pot iubi din nou,
fără frică de întoarcere.
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - XXIX - Grotesc și Disperare
Doamne,
în umbra acestei lumi distorsionate,
mă pierd în chipuri strâmbe
și în glasuri care nu mai pot striga.
Grotescul s-a așezat în fața mea
ca o oglindă fisurată,
reflectându-mă pe mine însumi,
dar altfel decât mă știu.
Mi-am căutat fața în ape tulburi,
și am găsit un monstru plângând.
Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat
în propriile fapte mârșave.
Disperarea mi-a dat frâu liber,
m-a lăsat să mă smulg din propria carne
și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,
fără rost, fără loc,
fără îndrumare.
Am început să cred că există o frumusețe
în acest grotesc,
dar doar ca o mască peste un gol abisal.
Că poate disperarea este singura noastră patrie,
un loc unde nu se așteaptă nimic,
dar totuși cerem totul.
O, Doamne,
dacă grotescul este chipul uman în cădere,
mă rog, ridică-mă,
chiar și din acest loc rupt,
chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.
Dacă disperarea mă va duce la Tine,
atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.
Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva
decât această bântuire ce mă face viu,
dar nu în sensul frumuseții tale.
De aceea, atunci când sunt pierdut,
Doamne, nu mă abandona,
chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.
Și, căzut în disperare, ridică-mă...
vino ca o mângâiere,
și mă salvează,
de mine însumi.
Psalmi - XLVIII - Copacului vieții
La marginea sufletului meu,
ai sădit, Doamne, un copac
care nu cere apă, ci răbdare.
Și timp.
Și tăcere.
Zi de zi a crescut în mine,
prin toamne de îndoială
și veri de patimă,
prin ierni de uitare
și primăveri abia simțite.
N-am știut că Tu ești rădăcina,
că trunchiul e cruce,
și frunza — rugăciune.
Că fiecare ram
duce către cer
o parte din mine
pe care am vrut s-o păstrez.
Și când am vrut să-l tai,
să-l smulg din adâncuri
pentru că nu dădea rod,
Tu ai șoptit:
„Fructul nu-i pentru azi,
ci pentru ziua
când vei muri pe deplin
ca să trăiești întreg.”
Acum îl privesc —
nu ca pe o podoabă,
ci ca pe o scară vie
între dor și împlinire.
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Psalmi - XLV - De ce îmi port viața ca pe o pedeapsă?
Doamne,
de ce simt că viața mea e o pedeapsă
și nu o binecuvântare?
De ce fiecare dimineață
se deschide cu povara unei vini
pe care n-o înțeleg pe deplin?
Mă nasc în fiecare zi
cu un dor nemărturisit
și cu o greutate în piept
care mă apasă fără cuvinte.
Mi-e rușine să zâmbesc uneori,
pentru că am învățat
că bucuria se plătește scump,
că pacea e doar o pauză
între două dureri.
Dar Tu, Doamne,
nu m-ai făcut pentru durere.
Tu m-ai suflat în lut
ca să fiu ființă vie,
nu lanț de regrete
și zid de întrebări.
Ajută-mă să văd viața
ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.
Ajută-mă să simt că trăiesc,
chiar și când plâng.
Fă-mă să înțeleg
că nu sunt osândit să sufăr,
ci ales să devin,
prin suferință:
mai luminos,
mai adevărat,
mai al Tău.
Psalmi - XXXII - Singurătatea absolută
Doamne,
sunt locuri în suflet
unde nu pătrunde nimeni,
nici măcar eu.
Acolo stau tăcerile mele
ca niște fiare care nu dorm,
așteptând ca într-o zi
să nu mai fiu nimic altceva decât ele.
Mi-am dorit singurătatea,
am visat-o ca pe o catedrală
fără oameni,
fără zgomot,
fără frică.
Dar când m-am așezat în ea,
am auzit cum tăcerea începe să urle.
Doamne,
nu știu dacă singurătatea aceasta
e o binecuvântare
sau o pedeapsă.
Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,
dar eu am umplut-o cu absență,
cu îndoială,
cu fugi.
E o liniște prea grea,
care nu mângâie,
ci strivește.
E un pustiu unde nu mai știu
dacă vorbesc cu Tine
sau cu umbra mea.
Și totuși,
în adâncul acestei singurătăți absolute
simt că ești Tu.
Nu în zgomot, nu în lume,
ci în golul care doare.
Poate că ai vrut să mă dezbraci
de tot ce e omenesc,
ca să Te pot găsi
acolo unde nu mai e nimic,
decât Duhul Tău.
Doamne,
dacă asta e singurătatea
prin care învăț să Te iubesc curat,
fără măști,
fără lume,
atunci nu mă scoate din ea,
decât atunci când știi
că pot iubi din nou,
fără frică de întoarcere.