Psalmi - XLII - Încă port păcatul altora în mine
Doamne,
sunt obosit de atâta mizerie străină,
de atâtea răni care nu sunt ale mele,
dar pe care le port în sufletul meu
ca și cum ar fi fost împănate adânc
în carnea mea.
Am primit durerea ca pe un dar,
un dar care nu îmi este al meu,
dar care m-a învățat să simt
fiecare frântură de durere
ca și cum ar fi fost a mea.
Mă tem să las această povară,
căci cum voi înțelege eu, Doamne,
dacă nu trăiesc în străinătatea
celorlalți?
Cum voi ști, cum voi învăța
dacă nu sunt eu însumi
măcar o fărâmă din chinul lor?
Dar nu mai pot, Doamne.
Nu mai pot purta atâtea păcate
care nu sunt ale mele.
Ia-le asupra Ta Doamne,
căci nu sunt vrednic a le purta.
Fă-mă ușor, Doamne,
fă-mă ușor ca o pană
care poate fi luată de vânt
fără ca să lase urme.
Fă-mi liniște în suflet,
și eliberează-mă din străinătatea altora,
și clădește-mi
altfel mântuirea.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 10 июня
Views: 38
Poems in the same category
Psalmi - X - Oprește renunțarea din mine
Doamne,
nu mai știu cum să merg
fără să cad.
Pașii mei nu se mai fac din curaj,
ci din obișnuință,
Și inima mea nu mai cere izbândă,
ci liniște.
Oricare ar fi prețul ei.
Mă bântuie o renunțare tăcută,
ca o boală lentă
care nu doare,
dar stinge.
Doamne,
nu vreau să renunț,
dar parcă deja o fac
în gând, în rugăciune, în vis.
Îmi privesc crucea
și n-o mai simt ca pe o chemare,
ci ca pe o greutate străină
pe care o port fără viață.
Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,
vină și tulbură-mi deznădejdea!
Oprește renunțarea din mine
ca pe o apă care vrea să mă înece
fără valuri,
fără zgomot,
fără glorie.
Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,
chiar dacă uneori simt
că Te-ai ascuns.
În adâncul ființei mele
încă mai este o scânteie —
poate nu de curaj,
dar de dor.
Folosește-o.
Suflă peste ea
cu Duhul Tău,
și fă din mine iarăși un om care crede
că lupta merită,
că rana nu e în zadar,
că renunțarea nu e chemarea mea.
Oprește-mă, Doamne,
să nu plec
de sub crucea
ce-o port pe umeri.
Oprește-mă, Doamne!
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Sadness
My bones are aching with my sadness.
It feels impossible to leave my bed.
My eyes are swollen shut
from all the tears I shed.
I keep replaying our memories,
over and over in my head.
My hands can no longer write,
From all the paragraphs I sent begging you.
My heart has sunk so deep,
Due what you put me through.
I wonder if you feel this type of agony.
At times I wish you did
so that you could understand me.
But deep down I know it's not true,
for you have already replace me
with somebody new
Nocturnă
În tăcerea nopții umbra-mi respiră,
Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,
Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,
Strivit sub povara unei clipe amare.
Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,
Mă caut întruna printre picuri de ploi,
Noaptea din mine încet se revoltă,
Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.
Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,
Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,
Departe de lume plânsul nopții ascult,
Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.
Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,
Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,
Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,
Și în întuneric, înnoptat mă topesc.
,,Nu te enerva" în daneză
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Bare et ord
Sagt tilfældigt
Utilgivende
Det slår mig ned.
hjertet tror
Tanken måler det,
Stilheden er væk
For evigt.
Det er desværre min natur,
Men altid i mit sind siger jeg dette:
"Bliv ikke vred!"
bliv ikke sur bliv ikke sur
Ord kan bedrage.
bliv ikke sur bliv ikke sur
At ingen vrede er god.
Måske utilsigtet nogle gange bliver du ramt
Kort sagt, det er ikke passende.
bliv ikke sur bliv ikke sur
Kom så smil og lyt til mit råd.
Bare et ord
Det bringer mig tunge tanker
Og kun med dem
Det omgiver mig.
Det er jalousi
Det kommer som en byrde
Og et ubeskriveligt mareridt
Natten i drømmen sænker sig.
Det er desværre min natur,
Men altid i mit sind siger jeg dette:
"Bliv ikke vred!"
bliv ikke sur bliv ikke sur
Ord kan bedrage.
bliv ikke sur bliv ikke sur
At ingen vrede er god.
Måske utilsigtet nogle gange bliver du ramt
Kort sagt, det er ikke passende.
bliv ikke sur bliv ikke sur
Kom så smil og lyt til rådene.
Og du vil vide
At fortælle dig
alligevel,
alle der
Bliv ikke vred!
bliv ikke sur bliv ikke sur
Ord kan bedrage.
bliv ikke sur bliv ikke sur
At ingen vrede er god.
Bliv ikke vred!
Psalmi - X - Oprește renunțarea din mine
Doamne,
nu mai știu cum să merg
fără să cad.
Pașii mei nu se mai fac din curaj,
ci din obișnuință,
Și inima mea nu mai cere izbândă,
ci liniște.
Oricare ar fi prețul ei.
Mă bântuie o renunțare tăcută,
ca o boală lentă
care nu doare,
dar stinge.
Doamne,
nu vreau să renunț,
dar parcă deja o fac
în gând, în rugăciune, în vis.
Îmi privesc crucea
și n-o mai simt ca pe o chemare,
ci ca pe o greutate străină
pe care o port fără viață.
Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,
vină și tulbură-mi deznădejdea!
Oprește renunțarea din mine
ca pe o apă care vrea să mă înece
fără valuri,
fără zgomot,
fără glorie.
Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,
chiar dacă uneori simt
că Te-ai ascuns.
În adâncul ființei mele
încă mai este o scânteie —
poate nu de curaj,
dar de dor.
Folosește-o.
Suflă peste ea
cu Duhul Tău,
și fă din mine iarăși un om care crede
că lupta merită,
că rana nu e în zadar,
că renunțarea nu e chemarea mea.
Oprește-mă, Doamne,
să nu plec
de sub crucea
ce-o port pe umeri.
Oprește-mă, Doamne!
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Sadness
My bones are aching with my sadness.
It feels impossible to leave my bed.
My eyes are swollen shut
from all the tears I shed.
I keep replaying our memories,
over and over in my head.
My hands can no longer write,
From all the paragraphs I sent begging you.
My heart has sunk so deep,
Due what you put me through.
I wonder if you feel this type of agony.
At times I wish you did
so that you could understand me.
But deep down I know it's not true,
for you have already replace me
with somebody new
Nocturnă
În tăcerea nopții umbra-mi respiră,
Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,
Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,
Strivit sub povara unei clipe amare.
Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,
Mă caut întruna printre picuri de ploi,
Noaptea din mine încet se revoltă,
Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.
Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,
Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,
Departe de lume plânsul nopții ascult,
Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.
Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,
Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,
Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,
Și în întuneric, înnoptat mă topesc.
,,Nu te enerva" în daneză
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Bare et ord
Sagt tilfældigt
Utilgivende
Det slår mig ned.
hjertet tror
Tanken måler det,
Stilheden er væk
For evigt.
Det er desværre min natur,
Men altid i mit sind siger jeg dette:
"Bliv ikke vred!"
bliv ikke sur bliv ikke sur
Ord kan bedrage.
bliv ikke sur bliv ikke sur
At ingen vrede er god.
Måske utilsigtet nogle gange bliver du ramt
Kort sagt, det er ikke passende.
bliv ikke sur bliv ikke sur
Kom så smil og lyt til mit råd.
Bare et ord
Det bringer mig tunge tanker
Og kun med dem
Det omgiver mig.
Det er jalousi
Det kommer som en byrde
Og et ubeskriveligt mareridt
Natten i drømmen sænker sig.
Det er desværre min natur,
Men altid i mit sind siger jeg dette:
"Bliv ikke vred!"
bliv ikke sur bliv ikke sur
Ord kan bedrage.
bliv ikke sur bliv ikke sur
At ingen vrede er god.
Måske utilsigtet nogle gange bliver du ramt
Kort sagt, det er ikke passende.
bliv ikke sur bliv ikke sur
Kom så smil og lyt til rådene.
Og du vil vide
At fortælle dig
alligevel,
alle der
Bliv ikke vred!
bliv ikke sur bliv ikke sur
Ord kan bedrage.
bliv ikke sur bliv ikke sur
At ingen vrede er god.
Bliv ikke vred!
Other poems by the author
Psalmi - LXI - Cucerirea de sine
Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,
nu e lumea,
nici diavolul,
ci inima mea neîmblânzită.
M-am luptat cu alții,
dar de mine am fugit.
M-am ascuns în vorbe sfinte
ca să nu-mi aud glasul stricat.
Mi-am zidit cetăți din justificări,
am înălțat turnuri din dorințe
și-am numit păcatul — slăbiciune,
ca să nu doară mustrarea.
Dar Tu, Doamne,
Tu ai venit cu blândețe,
și cuvântul Tău — sabie —
mi-a despărțit carnea de minciună.
Cucerirea de sine nu e glorie,
e jertfă.
Nu sunt aplauze,
e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”
E renunțare la mine
ca Tu să fii în locul meu.
Doamne, ia-mi tronul inimii!
Dă-mi lanțuri sfinte,
ca să nu mai fiu robul meu.
Fă-mă să mă birui în Tine,
nu prin voință,
ci prin har!
Iar dacă vreodată mă înalț în mine,
doboară-mă cu milă.
Să fiu zdrobit, dar viu.
Înfrânt, dar salvat.
Psalmi - IV - Suferința
Doamne,
de ce pare că durerea mea nu se mai termină?
De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,
și grindina lovește aceeași inimă?
Simt că port în mine toată greutatea lumii —
nu pentru că aș fi mai vrednic,
ci pentru că nu mai pot să merg.
Mă uit în jur și văd chipuri senine,
râsete ușoare, pași liberi.
Și atunci în mine se naște întrebarea
pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:
„Doamne… de ce eu?
De ce tot eu?”
Am ajuns să respir numai suferință.
Că m-ai ales nu pentru slavă,
ci pentru cruce.
Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit
când ai împărțit durerea.
Dar apoi mă rușinez.
Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?
Cine sunt eu să nu știu
că și alții sângerează tăcut?
Doamne,
nu-Ți cer să-mi iei povara —
dar fă-mă să nu o port singur.
Lasă-mă să Te simt lângă mine
când simt că mă prăbușesc.
Lasă-mă să știu că lacrimile mele
nu curg degeaba.
Dacă suferința mea are un rost,
spune-mi că nu e zadarnică.
Dacă mă zdrobești,
fă-o ca să renaștem împreună.
Și dacă tot sunt aici,
în mijlocul acestui foc,
dă-mi inima curată,
care arde fără să urască.
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Psalmi - XXXIII - Baia de foc
Doamne,
ai îngăduit să intru în foc
nu ca să mă pierzi,
ci ca să-mi topești coaja păcatului
până nu mai rămâne nimic
decât durerea de a fi viu cu adevărat.
Am plâns în mijlocul flăcărilor
și am strigat: „M-ai uitat!”
Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine
și-mi arătai că suferința
nu e capătul,
ci începutul renașterii.
Focul nu m-a nimicit,
ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit
împotriva Ta.
Mi-a sfărâmat voința bolnavă
și mi-a dezgolit inima
ca să Te încapă din nou.
Baia de foc, Doamne,
a fost valea rușinii mele,
dar și altarul unde am înțeles
că iertarea nu vine rece,
ci fierbinte,
ca o rană care începe să se închidă.
M-ai lăsat să ard,
ca să învăț, cum să fac
să lumineze ceva din mine.
Focul Tău e greu,
dar e singurul care nu ucide,
ci curăță.
E judecata care iubește,
e rana care vindecă.
Și dacă tot ce am fost,
trebuie să piară în flăcări,
Doamne,
nu pleca din cuptor
câtă vreme eu ard.
Rămâi cu mine
în această baie de foc,
până când nu voi mai fi al meu,
ci numai al Tău
Psalmi - XIII - Sufletul rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul se frânge-n eter, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Psalmi - XXIII - Mângâiere pentru sufletul zdrobit
Mângâie-mi sufletul, Doamne,
de păcate zdrobit,
căci mă simt ca un pământ ars
ce nu poate să primească ploaia.
Știu că am greșit înaintea Ta,
și am călcat calea dreptății,
dar iartă-mă, căci nu pot să mă ridic
decât prin mângâierea Ta.
Nu îmi cer răsplată,
nu cer iertare ușoară.
Cer doar să mă iei în brațele Tale
și să-mi dai pace acolo unde e zbucium.
Lasă-mi inima să se îndrepte
spre lumina Ta,
căci în adâncul ei mă simt gol,
ca un râu secat,
dar Tu, Doamne, știi cum să îl umpli din nou.
Mângâie-mi sufletul,
nu cu vorbe,
ci cu iertarea care vine din adânc,
cu iubirea care le spală pe toate.
Nu mă lăsa să mă pierd în vina mea,
ci ridică-mă, chiar când nu am putere
să mă ridic singur.
Psalmi - LXI - Cucerirea de sine
Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,
nu e lumea,
nici diavolul,
ci inima mea neîmblânzită.
M-am luptat cu alții,
dar de mine am fugit.
M-am ascuns în vorbe sfinte
ca să nu-mi aud glasul stricat.
Mi-am zidit cetăți din justificări,
am înălțat turnuri din dorințe
și-am numit păcatul — slăbiciune,
ca să nu doară mustrarea.
Dar Tu, Doamne,
Tu ai venit cu blândețe,
și cuvântul Tău — sabie —
mi-a despărțit carnea de minciună.
Cucerirea de sine nu e glorie,
e jertfă.
Nu sunt aplauze,
e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”
E renunțare la mine
ca Tu să fii în locul meu.
Doamne, ia-mi tronul inimii!
Dă-mi lanțuri sfinte,
ca să nu mai fiu robul meu.
Fă-mă să mă birui în Tine,
nu prin voință,
ci prin har!
Iar dacă vreodată mă înalț în mine,
doboară-mă cu milă.
Să fiu zdrobit, dar viu.
Înfrânt, dar salvat.
Psalmi - IV - Suferința
Doamne,
de ce pare că durerea mea nu se mai termină?
De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,
și grindina lovește aceeași inimă?
Simt că port în mine toată greutatea lumii —
nu pentru că aș fi mai vrednic,
ci pentru că nu mai pot să merg.
Mă uit în jur și văd chipuri senine,
râsete ușoare, pași liberi.
Și atunci în mine se naște întrebarea
pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:
„Doamne… de ce eu?
De ce tot eu?”
Am ajuns să respir numai suferință.
Că m-ai ales nu pentru slavă,
ci pentru cruce.
Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit
când ai împărțit durerea.
Dar apoi mă rușinez.
Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?
Cine sunt eu să nu știu
că și alții sângerează tăcut?
Doamne,
nu-Ți cer să-mi iei povara —
dar fă-mă să nu o port singur.
Lasă-mă să Te simt lângă mine
când simt că mă prăbușesc.
Lasă-mă să știu că lacrimile mele
nu curg degeaba.
Dacă suferința mea are un rost,
spune-mi că nu e zadarnică.
Dacă mă zdrobești,
fă-o ca să renaștem împreună.
Și dacă tot sunt aici,
în mijlocul acestui foc,
dă-mi inima curată,
care arde fără să urască.
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Psalmi - XXXIII - Baia de foc
Doamne,
ai îngăduit să intru în foc
nu ca să mă pierzi,
ci ca să-mi topești coaja păcatului
până nu mai rămâne nimic
decât durerea de a fi viu cu adevărat.
Am plâns în mijlocul flăcărilor
și am strigat: „M-ai uitat!”
Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine
și-mi arătai că suferința
nu e capătul,
ci începutul renașterii.
Focul nu m-a nimicit,
ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit
împotriva Ta.
Mi-a sfărâmat voința bolnavă
și mi-a dezgolit inima
ca să Te încapă din nou.
Baia de foc, Doamne,
a fost valea rușinii mele,
dar și altarul unde am înțeles
că iertarea nu vine rece,
ci fierbinte,
ca o rană care începe să se închidă.
M-ai lăsat să ard,
ca să învăț, cum să fac
să lumineze ceva din mine.
Focul Tău e greu,
dar e singurul care nu ucide,
ci curăță.
E judecata care iubește,
e rana care vindecă.
Și dacă tot ce am fost,
trebuie să piară în flăcări,
Doamne,
nu pleca din cuptor
câtă vreme eu ard.
Rămâi cu mine
în această baie de foc,
până când nu voi mai fi al meu,
ci numai al Tău
Psalmi - XIII - Sufletul rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul se frânge-n eter, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Psalmi - XXIII - Mângâiere pentru sufletul zdrobit
Mângâie-mi sufletul, Doamne,
de păcate zdrobit,
căci mă simt ca un pământ ars
ce nu poate să primească ploaia.
Știu că am greșit înaintea Ta,
și am călcat calea dreptății,
dar iartă-mă, căci nu pot să mă ridic
decât prin mângâierea Ta.
Nu îmi cer răsplată,
nu cer iertare ușoară.
Cer doar să mă iei în brațele Tale
și să-mi dai pace acolo unde e zbucium.
Lasă-mi inima să se îndrepte
spre lumina Ta,
căci în adâncul ei mă simt gol,
ca un râu secat,
dar Tu, Doamne, știi cum să îl umpli din nou.
Mângâie-mi sufletul,
nu cu vorbe,
ci cu iertarea care vine din adânc,
cu iubirea care le spală pe toate.
Nu mă lăsa să mă pierd în vina mea,
ci ridică-mă, chiar când nu am putere
să mă ridic singur.