Psalmi - XVII - Umbra de Dincolo
Doamne, dacă după moarte nu Te voi găsi,
Pentru ce am plâns atâtea nopți numele Tău?
Pentru ce mi-am purtat crucea în tăcere,
Și mi-am plecat fruntea când m-ai încercat?
Frica mă roade mai tare decât moartea,
Nu de uitare, ci de absența Ta.
Căci nu m-am temut de moarte, Doamne,
Ci de zidul dintre mine și Fața Ta.
Sufletul meu a ars nu de frică,
Ci de dorul de a-Ți fi copil, nu străin.
Am iubit viața pentru că în ea Te-am căutat,
În zâmbet, în lacrimă, în cuvântul nerostit.
Și dacă nu Te voi afla nici Dincolo,
Întreg drumul meu va rămâne o rugă pierdută.
Dar eu, cred, chiar când inima mea îndoiește,
Cred ca pământul care așteaptă ploaia,
Fără să știe dacă norii vin cu binecuvântare
Sau cu furtună.
Și chiar dacă la capăt voi cădea în beznă,
Lasă o rază din Tine să mă atingă în treacăt —
Să știu că nu am visat zadarnic.
Să știu că și rătăcitul e văzut.
Luminează-mă Doamne!
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 18 июня
Views: 42
Poems in the same category
LA BOSTANA
De la umbra salcamilor.
Pan, la drumul carutelor,
Se intinde o bostana
Pazita de o vadana.
In jurul ei trei pici
Se joaca cu un arici,
Care a iesit ditr-un tufis
Privind la ei pe furis.
Bostana este plina toata,
Cu pepeni cat o galeata,
Insirati pe vreji lungi
Impodobiti toti cu dungi.
Vadana si cei trei pici
Privec la pepen mai mici.
Care sunt in crestere,
Precum o intrecere
Bostana cu pepeni copti.
Pazita zile si nopti
Este buna de cules
Avand pepeni pe ales.
Plange unul dintre pici,
Incaltat cu opinci,
Vrea sa mai manance,
Un pepene dulce
Se alatura copilului
Si ceilalti frati ai lui
Mancand toti cu pofta
Sa aiba tui bafta.
Bafta si multa sanatate,
Mai buna decat toate,
Mari sa creasca,
Bostanele sa le inmulteasca.
Ninge cu regrete
Ninge peste străzi uitate,
Peste gânduri fără rost,
Peste vise destrămate
Și ce-a fost, si ce n-a fost..
Ninge peste tot ce doare,
Peste tot ce-am amânat,
Peste nopți ce dor in taina,
Peste tot ce n-am uitat.
Și se-așază blând, pe suflet,
Un tăcut și alb oftat—
Parcă ninge cu regrete,
Parcă ninge cu păcat.
Imaginea străzii
Imaginea hoitului din groapă,
A albiei secată de apă,
A lumii roasă de foame,
Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.
Pribeagul sufletului fără lumină,
Cântecul pasărei oarbe,
Suspinul Domnului răstignit pe colină,
Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.
Culoarea străvezie a sorţii,
A viermilor ce din leş se înfruptă,
Aidoma cavalerilor morţii,
Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.
Nu-mi revin din această corvoadă,
Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,
Refuz să mă mai plimb pe stradă,
Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.
Lacăte, zăbrele pe suflet,
Rugină de lanţ porţi în sânge,
Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,
De ce iubirea din tine se frânge?
Ce m-aș face fară ea!
Să vă spun ce mi se-ntâmplă,
Și de ce-mi pun degetu-n tâmplă,
Despre ea ce-mi este dragă mie,
Și cum îmi dă emoții a mea Marie
Dimineața mai greu se scoală,
Parcă-i atinsă de vreo boală,
Pe furiș ușor deschide ochii,
Pregătită e de-a face șotii
În fugă mare spre bucătărie,
Să încălzească la cuptor lipie,
În grabă, iute o cafea își face,
Mai diluată, că așa îi place
Cum timpul trece, nu prea așteaptă,
Nici chiar pe ea, fată cu judecată,
Grăbită se-ndreaptă către duș,
Eu o zoresc, ea-mi spune vin acuș
Acum cred c-ați înțeles mai bine,
De unde necazul vine spre mine,
Ce-nseamnă acuș, rapid și imediat,
Când eu la ușă, demult stau îmbrăcat,
Aud din ușă cum dușul se oprește,
Și-s bucuros că fata se grăbește,
Dar vai, nimic nu este-adevărat,
Că după duș, are ceva de aspirat
Să-i spun ceva tăios, nu îndrăznesc,
Și simt cum nervii îmi plesnesc,
Cobor ușor pe trepte la garaj,
Ducând în màna zilnic un bagaj
Pornesc rapid motorul, cald să fie,
Pentru a mea scumpă, dulce soție,
Consum destul de multă motorină,
Pâna ce intră Marce în mașină
Calc apăsat pedala, accelerez,
Mai am un pic până să delirez,
În trombă la serviciu noi plecăm,
Să prindem condica și să semnăm
Parchez mașina, coboară Marce,
Și mâța-mi sare printre picioare,
Sunt pregătit pisica s-o servesc,
Cu o conservă, că altfel o pățesc
Abia acum eu spre birou pot merge,
Când mâța botul tacticos și-l șterge,
Și Marce mulțumită intră-n laborator,
Iar eu mă mișc c-un șchiopătat ușor
....................................
Seara tot timpul după ora cinci,
Când termin cu mâncarea la pisici,
Marce îmi spune pe un ton domol,
C-ar vrea un picusor și pe la Mall
Degeaba spun, mă doare un picior,
O stiu că nu renunță prea usor,
Așa că la cumpărături grabnic o duc,
Sperând că cina de la șapte, poate apuc
Nu vă mai spun povestea după șapte,
Când eu prin casă vorbesc în șoapte,
Că ea la telefon începe să vorbească,
Și tare greu îi vine să se oprească
Ceea ce eu acum v-am povestit,
De-a lungul vremii pe mine m-a călit,
Și-am înțeles...capul este la mine,
Dar gâtul e la Marce și-l
mișcă....cum îi convine!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Frații!
Ieri, copii la sânul mamei
Azi, plecați în lumea mare,
Ieri, surori și frați la masă
Astăzi triști de-a ta plecare.
Ce bine mai era-n copilărie
Când nu știam ce-i dușmănia,
Unul pe altul ne-am crescut
Văzând cum tata își iubea soția.
Și din iubirea lor..binecuvântată
Cinci copii au apărut pe lume,
Trei surori și frații mult doriți
Să ducă mai departe al lor nume.
N-aveam bogății sau cont în bancă
Și doar cele necesare pentru trai,
Dragostea plutea în casa noastră
Și bucuria de-a purta al nostru strai.
Acum, grijă avem de cont și bani
Dar din păcate, uităm să dăruim,
Și greu ne e dușmanul să-l iertăm
Și pe săracul cu nevoi..să-l miluim.
Ne adunăm mai rar pe-acasă
Când povestim cum ne e viața,
Ne amintim de-ai noști părinți
Lăsând ochii..să ne inunde fața!
Şi tălpile au urechi
Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.
Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz
Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .
Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului
Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,
De pleoape deschise , de priviri împopoţonate
Cu semne de întrebare .
Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,
Uscăţive coloane resemnate .
Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare
Atunci când tălpile au auzit drumul .
Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .
Câte rămâneri în urmă vor fi ?
LA BOSTANA
De la umbra salcamilor.
Pan, la drumul carutelor,
Se intinde o bostana
Pazita de o vadana.
In jurul ei trei pici
Se joaca cu un arici,
Care a iesit ditr-un tufis
Privind la ei pe furis.
Bostana este plina toata,
Cu pepeni cat o galeata,
Insirati pe vreji lungi
Impodobiti toti cu dungi.
Vadana si cei trei pici
Privec la pepen mai mici.
Care sunt in crestere,
Precum o intrecere
Bostana cu pepeni copti.
Pazita zile si nopti
Este buna de cules
Avand pepeni pe ales.
Plange unul dintre pici,
Incaltat cu opinci,
Vrea sa mai manance,
Un pepene dulce
Se alatura copilului
Si ceilalti frati ai lui
Mancand toti cu pofta
Sa aiba tui bafta.
Bafta si multa sanatate,
Mai buna decat toate,
Mari sa creasca,
Bostanele sa le inmulteasca.
Ninge cu regrete
Ninge peste străzi uitate,
Peste gânduri fără rost,
Peste vise destrămate
Și ce-a fost, si ce n-a fost..
Ninge peste tot ce doare,
Peste tot ce-am amânat,
Peste nopți ce dor in taina,
Peste tot ce n-am uitat.
Și se-așază blând, pe suflet,
Un tăcut și alb oftat—
Parcă ninge cu regrete,
Parcă ninge cu păcat.
Imaginea străzii
Imaginea hoitului din groapă,
A albiei secată de apă,
A lumii roasă de foame,
Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.
Pribeagul sufletului fără lumină,
Cântecul pasărei oarbe,
Suspinul Domnului răstignit pe colină,
Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.
Culoarea străvezie a sorţii,
A viermilor ce din leş se înfruptă,
Aidoma cavalerilor morţii,
Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.
Nu-mi revin din această corvoadă,
Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,
Refuz să mă mai plimb pe stradă,
Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.
Lacăte, zăbrele pe suflet,
Rugină de lanţ porţi în sânge,
Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,
De ce iubirea din tine se frânge?
Ce m-aș face fară ea!
Să vă spun ce mi se-ntâmplă,
Și de ce-mi pun degetu-n tâmplă,
Despre ea ce-mi este dragă mie,
Și cum îmi dă emoții a mea Marie
Dimineața mai greu se scoală,
Parcă-i atinsă de vreo boală,
Pe furiș ușor deschide ochii,
Pregătită e de-a face șotii
În fugă mare spre bucătărie,
Să încălzească la cuptor lipie,
În grabă, iute o cafea își face,
Mai diluată, că așa îi place
Cum timpul trece, nu prea așteaptă,
Nici chiar pe ea, fată cu judecată,
Grăbită se-ndreaptă către duș,
Eu o zoresc, ea-mi spune vin acuș
Acum cred c-ați înțeles mai bine,
De unde necazul vine spre mine,
Ce-nseamnă acuș, rapid și imediat,
Când eu la ușă, demult stau îmbrăcat,
Aud din ușă cum dușul se oprește,
Și-s bucuros că fata se grăbește,
Dar vai, nimic nu este-adevărat,
Că după duș, are ceva de aspirat
Să-i spun ceva tăios, nu îndrăznesc,
Și simt cum nervii îmi plesnesc,
Cobor ușor pe trepte la garaj,
Ducând în màna zilnic un bagaj
Pornesc rapid motorul, cald să fie,
Pentru a mea scumpă, dulce soție,
Consum destul de multă motorină,
Pâna ce intră Marce în mașină
Calc apăsat pedala, accelerez,
Mai am un pic până să delirez,
În trombă la serviciu noi plecăm,
Să prindem condica și să semnăm
Parchez mașina, coboară Marce,
Și mâța-mi sare printre picioare,
Sunt pregătit pisica s-o servesc,
Cu o conservă, că altfel o pățesc
Abia acum eu spre birou pot merge,
Când mâța botul tacticos și-l șterge,
Și Marce mulțumită intră-n laborator,
Iar eu mă mișc c-un șchiopătat ușor
....................................
Seara tot timpul după ora cinci,
Când termin cu mâncarea la pisici,
Marce îmi spune pe un ton domol,
C-ar vrea un picusor și pe la Mall
Degeaba spun, mă doare un picior,
O stiu că nu renunță prea usor,
Așa că la cumpărături grabnic o duc,
Sperând că cina de la șapte, poate apuc
Nu vă mai spun povestea după șapte,
Când eu prin casă vorbesc în șoapte,
Că ea la telefon începe să vorbească,
Și tare greu îi vine să se oprească
Ceea ce eu acum v-am povestit,
De-a lungul vremii pe mine m-a călit,
Și-am înțeles...capul este la mine,
Dar gâtul e la Marce și-l
mișcă....cum îi convine!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Frații!
Ieri, copii la sânul mamei
Azi, plecați în lumea mare,
Ieri, surori și frați la masă
Astăzi triști de-a ta plecare.
Ce bine mai era-n copilărie
Când nu știam ce-i dușmănia,
Unul pe altul ne-am crescut
Văzând cum tata își iubea soția.
Și din iubirea lor..binecuvântată
Cinci copii au apărut pe lume,
Trei surori și frații mult doriți
Să ducă mai departe al lor nume.
N-aveam bogății sau cont în bancă
Și doar cele necesare pentru trai,
Dragostea plutea în casa noastră
Și bucuria de-a purta al nostru strai.
Acum, grijă avem de cont și bani
Dar din păcate, uităm să dăruim,
Și greu ne e dușmanul să-l iertăm
Și pe săracul cu nevoi..să-l miluim.
Ne adunăm mai rar pe-acasă
Când povestim cum ne e viața,
Ne amintim de-ai noști părinți
Lăsând ochii..să ne inunde fața!
Şi tălpile au urechi
Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.
Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz
Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .
Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului
Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,
De pleoape deschise , de priviri împopoţonate
Cu semne de întrebare .
Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,
Uscăţive coloane resemnate .
Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare
Atunci când tălpile au auzit drumul .
Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .
Câte rămâneri în urmă vor fi ?
Other poems by the author
Psalmi - V - Rugul aprins
Doamne,
adu-mă în Focul Rugului Tău,
unde nu se arde trupul, ci păcatul,
nu se mistuie omul, ci umbra din el.
Fă din mine o flacără curată
care nu mai tremură la vânt,
ci arde liniștit
în voia Ta.
În Tine, focul nu arde ca mânia,
ci ca iubirea care purifică.
E o lumină care topește frica,
o atingere care arde doar ce nu e sfânt.
Am venit murdar, Doamne,
cu sufletul pătat de îndoieli,
dar în Focul Rugului Tău
nu rămâne decât ceea ce e veșnic.
Nu mă lăsa la margine.
Scufundă-mă în Tine
până când nu voi mai avea gând,
decât gândul Tău,
voință decât voia Ta,
dorință, decât dorința Ta.
Focul Tău nu ucide.
El face din oasele moarte,
stâlpi de lumină.
Focul Rugului Tău e mântuire,
nu sfârșit.
Lasă-mă să ard, Doamne,
până când voi deveni lumină în Lumină,
fără întuneric în mine,
fără moloz, fără zgură,
numai duh curățit,
gata de Tine.
Psalmi - LI - Leagănul durerii
Boala mea, Doamne,
n-a venit ca o pedeapsă,
ci ca un leagăn
în care m-ai așezat
ca să nu mai fug.
La început am strigat —
să plece, să tacă, să moară.
Dar ea a rămas,
și în liniștea ei
am început să Te aud.
Mi-ai legat trupul
ca să-mi dezlegi sufletul,
mi-ai înfrânt mersul
ca să-mi întinzi zborul.
Când durerea m-a așezat la pământ,
am început să privesc cerul.
În febră, în slăbiciune,
în carnea care se rupe,
Tu ai semănat cântare —
nu pentru gură, ci pentru inimă.
Am înțeles că boala
e o școală tăcută
unde nu se învață cu mintea,
ci cu inima frântă în rugă.
Și acum nu mai cer să treacă,
ci să-și împlinească rostul:
să mă legene, încet,
spre Tine.
Psalmi - VII - Amurgului mântuirii
Este amurg acum, Doamne,
și totuși nu este întuneric.
Este acea jumătate de lumină
care nu vrea să plece,
dar nici nu vrea să rămână.
Și mă aflu între două lumi:
una care mă cheamă să plec,
și alta care mă cheamă să mă întorc.
Aș vrea să rămân,
dar nu mai știu unde.
Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,
de iluzii care au murit tăcut,
și acum în amurgul Tău
nu mai cer răspunsuri,
ci liniște.
Sufletul meu se așează în întuneric
ca într-un leagăn de dorințe împlinite.
Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,
ci cu o adâncire în sine,
ca o apă care se retrage
pentru a face loc unui nou răsărit.
În amurgul mântuirii,
nu mai caut drumuri,
nu mai caut mângâieri sau voci.
Doar tăcerea Ta
care mă îmbrățișează
înainte de a cunoaște lumina.
Știu că nu voi înțelege
până nu voi trăi mântuirea,
nu ca un țel de atins,
ci ca o întâlnire cu adevărul,
în amurgul în care Tu
mă înveți să mă odihnesc,
înainte de zorii veșnici.
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Psalmi - I - Întrebare fără răspuns
De ce exist, Doamne?
De ce m-ai smuls din neființă
și m-ai lăsat să gust lumina
cu o inimă care sângerează?
Sunt un strigăt de lut,
o taină pe care nici eu n-o înțeleg.
Mă mișc printre umbre,
caut rostul în pulbere,
și mă întreb: ești Tu acolo,
în tăcerea mea?
De ce m-ai făcut din nimic
și mi-ai pus în piept veșnicia?
De ce simt cerul în mine
și totuși cad la fiecare pas?
Nu Te întreb din răzvrătire,
ci din dor.
Nu din îndoială,
ci din foame de adevăr.
De ce exist, Doamne,
dacă nu pentru Tine?
Și dacă pentru Tine,
de ce mă simt atât de străin
de chipul Tău din mine?
Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,
că rana din mine are sens,
că tăcerea Ta e răspuns
pentru cel ce nu poate înțelege,
dar poate iubi.
Psalmi - XI - Dezmăț și Trufie
Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine
și am râs, Doamne,
în timp ce cerul Tău plângea.
Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,
ca pe o haină de mătase rușinoasă.
Am pus trufia pe frunte,
ca o coroană de foc stricat.
Și am spus în inima mea:
„Cine este ca mine?”
Am bătut cu pumnul în masă,
nu ca să fac dreptate,
ci ca să mi se plece lumea.
Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,
și am vrut să fiu mare,
în timp ce Tu te coborai smerit în țărână
pentru mine.
Am vândut Adevărul
pentru un cuvânt frumos,
și m-am făcut idol mie însumi.
Dar acum tăcerea Ta mă arde.
Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.
Doamne,
din palatele închipuirii mele,
nu au rămas decât ruine.
Din beția gloriei mele
m-am trezit cu sufletul gol.
Intră, Te rog, în inima mea —
nu cu blândețe,
ci cu foc curățitor.
Risipește mândria care stă ca un zid
între mine și fața Ta.
Desfă-mă, Doamne,
și fă-mă din nou.
Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.
Mai puțin eu.
Mai mult Tu.
Psalmi - V - Rugul aprins
Doamne,
adu-mă în Focul Rugului Tău,
unde nu se arde trupul, ci păcatul,
nu se mistuie omul, ci umbra din el.
Fă din mine o flacără curată
care nu mai tremură la vânt,
ci arde liniștit
în voia Ta.
În Tine, focul nu arde ca mânia,
ci ca iubirea care purifică.
E o lumină care topește frica,
o atingere care arde doar ce nu e sfânt.
Am venit murdar, Doamne,
cu sufletul pătat de îndoieli,
dar în Focul Rugului Tău
nu rămâne decât ceea ce e veșnic.
Nu mă lăsa la margine.
Scufundă-mă în Tine
până când nu voi mai avea gând,
decât gândul Tău,
voință decât voia Ta,
dorință, decât dorința Ta.
Focul Tău nu ucide.
El face din oasele moarte,
stâlpi de lumină.
Focul Rugului Tău e mântuire,
nu sfârșit.
Lasă-mă să ard, Doamne,
până când voi deveni lumină în Lumină,
fără întuneric în mine,
fără moloz, fără zgură,
numai duh curățit,
gata de Tine.
Psalmi - LI - Leagănul durerii
Boala mea, Doamne,
n-a venit ca o pedeapsă,
ci ca un leagăn
în care m-ai așezat
ca să nu mai fug.
La început am strigat —
să plece, să tacă, să moară.
Dar ea a rămas,
și în liniștea ei
am început să Te aud.
Mi-ai legat trupul
ca să-mi dezlegi sufletul,
mi-ai înfrânt mersul
ca să-mi întinzi zborul.
Când durerea m-a așezat la pământ,
am început să privesc cerul.
În febră, în slăbiciune,
în carnea care se rupe,
Tu ai semănat cântare —
nu pentru gură, ci pentru inimă.
Am înțeles că boala
e o școală tăcută
unde nu se învață cu mintea,
ci cu inima frântă în rugă.
Și acum nu mai cer să treacă,
ci să-și împlinească rostul:
să mă legene, încet,
spre Tine.
Psalmi - VII - Amurgului mântuirii
Este amurg acum, Doamne,
și totuși nu este întuneric.
Este acea jumătate de lumină
care nu vrea să plece,
dar nici nu vrea să rămână.
Și mă aflu între două lumi:
una care mă cheamă să plec,
și alta care mă cheamă să mă întorc.
Aș vrea să rămân,
dar nu mai știu unde.
Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,
de iluzii care au murit tăcut,
și acum în amurgul Tău
nu mai cer răspunsuri,
ci liniște.
Sufletul meu se așează în întuneric
ca într-un leagăn de dorințe împlinite.
Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,
ci cu o adâncire în sine,
ca o apă care se retrage
pentru a face loc unui nou răsărit.
În amurgul mântuirii,
nu mai caut drumuri,
nu mai caut mângâieri sau voci.
Doar tăcerea Ta
care mă îmbrățișează
înainte de a cunoaște lumina.
Știu că nu voi înțelege
până nu voi trăi mântuirea,
nu ca un țel de atins,
ci ca o întâlnire cu adevărul,
în amurgul în care Tu
mă înveți să mă odihnesc,
înainte de zorii veșnici.
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Psalmi - I - Întrebare fără răspuns
De ce exist, Doamne?
De ce m-ai smuls din neființă
și m-ai lăsat să gust lumina
cu o inimă care sângerează?
Sunt un strigăt de lut,
o taină pe care nici eu n-o înțeleg.
Mă mișc printre umbre,
caut rostul în pulbere,
și mă întreb: ești Tu acolo,
în tăcerea mea?
De ce m-ai făcut din nimic
și mi-ai pus în piept veșnicia?
De ce simt cerul în mine
și totuși cad la fiecare pas?
Nu Te întreb din răzvrătire,
ci din dor.
Nu din îndoială,
ci din foame de adevăr.
De ce exist, Doamne,
dacă nu pentru Tine?
Și dacă pentru Tine,
de ce mă simt atât de străin
de chipul Tău din mine?
Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,
că rana din mine are sens,
că tăcerea Ta e răspuns
pentru cel ce nu poate înțelege,
dar poate iubi.
Psalmi - XI - Dezmăț și Trufie
Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine
și am râs, Doamne,
în timp ce cerul Tău plângea.
Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,
ca pe o haină de mătase rușinoasă.
Am pus trufia pe frunte,
ca o coroană de foc stricat.
Și am spus în inima mea:
„Cine este ca mine?”
Am bătut cu pumnul în masă,
nu ca să fac dreptate,
ci ca să mi se plece lumea.
Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,
și am vrut să fiu mare,
în timp ce Tu te coborai smerit în țărână
pentru mine.
Am vândut Adevărul
pentru un cuvânt frumos,
și m-am făcut idol mie însumi.
Dar acum tăcerea Ta mă arde.
Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.
Doamne,
din palatele închipuirii mele,
nu au rămas decât ruine.
Din beția gloriei mele
m-am trezit cu sufletul gol.
Intră, Te rog, în inima mea —
nu cu blândețe,
ci cu foc curățitor.
Risipește mândria care stă ca un zid
între mine și fața Ta.
Desfă-mă, Doamne,
și fă-mă din nou.
Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.
Mai puțin eu.
Mai mult Tu.