LA BOSTANA

Curge raul repede,involburat,
Printre creste umflat.
Malurile sunt ziduri drepte,
Sprijinite intre creste.

Raul este intovarasit.
De un drum ingust,pripasit,
Printre ape si semete creste
Unde numai iarba creste.

Zgomot,vuiet, tropot,
Se aude ca un ropot.
Carol Robert cu a lui armata,
Trece falnic ,ordonta.

Sus pe inaltele creste,
Fara a prinde de veste,
Este urmarit pe furis
Din fiecare ascunzis.

Oaste mare,inarmata,
In armura invesmntata.
Cu scuturi stralucitoare,
Arcuri si sabii ucigatoare.

Oaste cu care Robert Carol,
A spus chiar parol,
Ca-l ia pe Basarb-Voda
De barba, ca pe un Voda.

Din ascunzisuri il va scoate,
Cand el v-a  socoate.
Ca in a lui mandrie,
A uitat ca-i pote fi tragedie.

Dar ca la un semn,
Dintr-un ordin demn,
De sus de pe creste,
Totol fara veste,
Peste armata ce mare,
Cade ca o daramare,
Pietre ,stanci,busteni,
Sageti trse de osteni.

Din oastea semeata,
N-a mai ramas decat ceata.
Totul este la pamant,
Si sub juramant,

Fuge Robert Carol,
Si spune din nou parol,
Ca pe aceste plaiuri ,
Sa se auda numai naiuri.

S-a ivit de sub nea,
Privind gingas peste-o valcea,
Un ghiocel, un mic clopotel,
Firav,alb si mititel.

Printre cativa norisori,soarele,
Isi trimete razele,
Iarna s-o incalzeasca,
Primavara sa soseasca.

Campiile au inverzit,
Pomii au inflorit,
Livezile sunt pline
De flori si de albine.

Stau copiii sus la vie,
Primeniti frumos cu ie,
Pe picioare cu itari
Numai buni de pandari.

Printre frunze vantul adie,
O naluca pe arie invie.
In mintea  micilor pandari,
Langa surla cu bondari.

Se agita micii voinici.
Cu priviri parca de arici,
Sufla vantul printre randuri
Fug copiii printre prunduri.

Se opresc se linistesc,
Si in urma lor privesc.
- Ce-a fost asta mai pandari,
Am lasat via la bondari.

Dealuri,campii,tarlale,

Livezi,vii,gradini,

Sunt pline toate,

De recolte bogate.

Soarele cald,cerul senin,

Apele curg la vale lin.

Printre recoltele bogate,

Si satele imbelsugate.

Cu oameni gospodari,

Si dorinta copiilor scolari,

Pe carti sa citeasca,

Si mari sa  crescs.

Pe  ogoare sa munceasca,

In livezi sa trudeasca,

Din vii sa culeaga,

Teascurile sa mearga.

Toamnaa sa vina mereu,

Precum un mare arhiereu.

In haine bogate,

In cosuri cu de toate.

Gandurile celor cu minte,
Ar trebui sa-i alinte.
Sa se gandeasca numai la flori,
Micsunele, lalele si bujori.

Gandurile sa le trimita,
Sa le cearna printr-o sita
Mintea cu a ei gandire
Sa fie numai inflorire.

Gandurile care se adun,
Sa fie precum ramurile unui alun,
Sa se ridice  spre cer
Numai cu un gand sincer.

Gandurile sa le pazim,
Din cele rele sa nu urzim.
Domnului sa ne rugam,
Lauda sa-i strigam.

Tarlale,lanuri pline,

Joiane pe coline.

Combine stau in asteptare,

Sa intre la treierare.

Pomii au roade bogate,

Viile sunt imbelsugate.

Gradinile sunt pline toate.

De  legume inca necoapte.

Combine sunt pe tarlale

Se umplu hambarele

Cu recolta cea bogata 

Din toamna sateptata.

Copiii asteapta cu bucurie,

Culoarea fructelor aurie,

Strugurii o sa fie copti,

Peste  zile si nopti.

Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,

De ceva zile doar de cutremur vorbiți.

Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,

Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.

Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,

De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.

Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,

Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?

Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,

Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.

Excavatoarele când taie produc fisuri mari,

Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.

Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,

Se interceptează cu undele seismice ce sunt.

Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,

Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?

Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,

Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.

Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,

Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.

Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,

Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.

Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,

Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.

Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,

Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.

Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,

Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !

Doru de acasa  doru ma arde in fiercare zii  cand famlia e departe nu sunt aici râste pierdute glasuri ce dor imi strang inima intr un singur fior  Famlia este acasa este loc sfânt  si blând unde dorul se frange se stinge unsor  cântnd  brațe ce imbraţiesza ochiii ce stiu sa ierte in famlia găsesc  tot in inimna ma astepta

Sunt gânduri, Doamne,

care nu se spun.

Nu pentru că nu știu cuvintele,

ci pentru că mi-e teamă

să le rostesc.

Gânduri încolțite în noapte,

ascunse sub zâmbete,

neîmpărtășite nici măcar inimii mele.

Și totuși, ele cresc —

tăcute, grele,

ca pietrele care nu fac ziduri,

ci morminte.

Le port ca pe niște lanțuri

invizibile,

dar simțite cu fiecare pas.

Și când vreau să mă rog,

ele îmi sugrumă glasul

cu tăcerea lor de plumb.

Dar Tu, Doamne, știi…

Chiar și ce n-am spus.

Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.

Și nu Te dai înapoi.

Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,

și aprinzi o lumină slabă —

nu ca să mă judeci,

ci ca să mă ridici.

Învață-mă, Doamne,

să-Ți dau și ce nu pot rosti,

să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,

ci și nodul din rugă.

Ca să pot respira din nou —

nu aer,

ci adevăr.

O furtună îmi bate în piept,

Amețindu-mi atât mintea cât și pașii. 

Dar eu nu stau, merg drept,

Să ies din marea în care mă sufoc.

Marea de oameni fără duh,

Fără scop și fără ochi.

Lumea întreagă este teatrul!

De mergi la teatru,

Lumea dispare și reapare

Ca o scamatorie de circ!

Circul este teatrul care-i râde lumii drept în nas!

Bufonii sunt oamenii toți,

Poartă măști de carnaval,

Mincinoșii,bârfitorii,puturoșii...

Egoiștii,lăudăroșii,zgârciții,oportuniștii,

Mai rar virtuoșii....

Toți se salută respectuos,

Știindu-se foarte bine

Încă din copilarie,

Cunoscându-se fără măștile

Ce le ascund cu rigoare chipurile hidoase,

Iar când se poate,fiecare Păcălește politicos toate regulile sociale,

Desigur,fără să deranjeze prea tare...

Cum credeți voi actorilor

Că teatrul nu are viitor?

Sau că piesele voastre au nevoie de vreun spectator, regizor,mașinist,scenograf,

director,casier...?

Omule dragă,tu ești toate acestea!

Și nu uita că la sfârșit se trage cortina!

Vei pleca poate trist de la teatru la tine acasă, alt teatru,

Mâine dimineață vei relua același scenariu,

Apoi iarăși și iarăși și iarăși....

Te rotești în propria-ți piesă,

Ai învățat perfect rolul,

Îți va fi imposibil să evadezi,

Pentru că tu însuți ești teatrul!

Nu uita să tragi de fiecare dată cortina,

Viața este coșmarul ce se joacă de fiecare dată în premieră,

Chiar dacă scena este aceeași,

Și piesa sau spectatorul se schimbă...!

(2 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Orașul se trezește

cu ochii lipiți de ecrane,

ferestrele sunt deschise

doar în browser.

Cuvintele aleargă mai repede

decât pașii noștri,

se trimit, se șterg,

se întorc sub formă de ecou.

În buzunar, timpul vibrează - 

un mesaj necitit

care spune că suntem aici,

dar cu gândul puțin mai departe.

Ne construim în fragmente:

o fotografie, o glumă uitată,

un „online” care nu înseamnă

că mereu e „prezent”.

Și totuși, între două notificări,

există o secundă tăcută

în care respirăm

fără să salvăm nimic