LA BOSTANA

Un triunghi mai mititel,
Sta infipt maricel
Pe latura unui patratel,
Sprijinit pe un isoscel.
 
Cercul se da rotund
De-a lungul unui prund.
Se opreste intr-un dreptunghi
Pe marginea unui unghi.

Mos Craciun,din tara lui,

Tara si a renului,

Impreuna se gandesc,

La darurile ce ingramadesc.

Pe o sanie cu talpi late,

Cu loitrele indreptate,

Catre luna ,catre stele,

Catre casele si visele,

Copiilor din departari,

Care asteapta ganditori,

Cu ochi pe ferestre,

Sa apara dupa creste,

Mosul cu sania lui,

In urma renului,

Plina cu daruri multe,

Pentru copii de la munte.

Pentru copiii de la campie,

Care asteapta o sanie,

Sa intre in satul lor,

Pe drumul,talangilor.

Anul nou se primeneste
Cu noile vesminte,
Pe care le porta cu mandrie
Pentru a noastra Romanie.
 
Tara pe care inaintasii
Ne-au lasat-o noua urmasii.
S-o muncim ,s-o gospodarim
Cu totii sa o iubim.
 
Pe aceste dragi meleaguri,
Cu viile suind pe dealuri
Cu lanuri si livezi,
Si cu ape limpezi.
 
Sa o lasam mai departe
Anului urmator cu dreptate..
Sa fie mostenire
Si cu mare pretuire.
 
Ficelor si fiilor,
Nepotilor si stranepotilor,
S-o infloreasca mai departe
Cu mare dreptate.

Pe uliuta satului,

Pe sub umbra nucului,

Trec in sir joianele,

Precum margaritarele.

Vin in urma lor copii,

Bucurosi urmand flacaii.

Joianele nu mai au rabdare,

Sa ajunga la pajistea cea mare.

La pasune cand ajung,

Doua dintre ele se impung.

Si privesc foarte mirate,

Cateva joiane baltate.

Iarba de pe suat,

Numai buna de mancat.

Indemnul joianelor

La masa necuvantatoarelor.

Printre pomii fara frunze,
Fara pasari,fara gaze,
A inceput de ieri sa cearna,
Fulgii zglobii,Baba iarna.

Imbracata in trei cojoace,
Si cu vantul care toarce
A acoperit,cat cuprinde,
Cu zapada cat se intinde.

Totu-i alb,zapada-i mare,
Pe derdelus zapada-i mare.
Copii cu sanii multe,
Urca,coboara pe-ntrecute.

Un copil c-o sanie mare,
Aluneca repede la vale,
Se rastoarna intr-un tufis,
De unde se ridica pe furis.
 
Baba iarna le zambeste,
Si pe copii ii multumeste.
Care zburda pe derdelus,
Unii alunecand pe ghetus.

Seara se intorc acasa,
Cu gandul la masa,
Pe care mmele ,cu zor,
Au pregatit-o copiilor.

Curge raul repede,involburat,
Printre creste umflat.
Malurile sunt ziduri drepte,
Sprijinite intre creste.

Raul este intovarasit.
De un drum ingust,pripasit,
Printre ape si semete creste
Unde numai iarba creste.

Zgomot,vuiet, tropot,
Se aude ca un ropot.
Carol Robert cu a lui armata,
Trece falnic ,ordonta.

Sus pe inaltele creste,
Fara a prinde de veste,
Este urmarit pe furis
Din fiecare ascunzis.

Oaste mare,inarmata,
In armura invesmntata.
Cu scuturi stralucitoare,
Arcuri si sabii ucigatoare.

Oaste cu care Robert Carol,
A spus chiar parol,
Ca-l ia pe Basarb-Voda
De barba, ca pe un Voda.

Din ascunzisuri il va scoate,
Cand el v-a  socoate.
Ca in a lui mandrie,
A uitat ca-i pote fi tragedie.

Dar ca la un semn,
Dintr-un ordin demn,
De sus de pe creste,
Totol fara veste,
Peste armata ce mare,
Cade ca o daramare,
Pietre ,stanci,busteni,
Sageti trse de osteni.

Din oastea semeata,
N-a mai ramas decat ceata.
Totul este la pamant,
Si sub juramant,

Fuge Robert Carol,
Si spune din nou parol,
Ca pe aceste plaiuri ,
Sa se auda numai naiuri.

Aşa departe stã înţelepciunea

De gândul oricãrui nepãsãtor!

Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã

Şi mai lipitã coada, de topor.

El nu e deranjat defel, sãracul,

Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.

Ba-i mulţumit, având stimã de sine

Şi zice cã aşa e felul lui...

Nu are nici mustrãri de conştiinţã,

Cã pierde-atâta vreme în zadar

Ci, din pocalul firii, socoteşte

Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.

Îşi vânturã secundele, de-a dreptul

Şi crede c-are vreme, berechet,

Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã

Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...

Aş putea să scriu istorii,

Cu ale mele tragedii,

Şi să-mi ţin toţi cititorii,

Numa-n spasme şi insomnii.

Aş putea să scriu elogii,

Suferinţei şi tristeţii,

De-or să creadă demagogii,

C-am citit pe toţi poeţii.

Aş putea să scriu nuvele,

Despre viaţă şi calvar,

Despre cânt de cucuvele,

Ce aduc un sfârşit amar.

Cronici aş putea să scriu,

Dar mi-e vorba cătrănită,

Şi mi-e sufletul pustiu,

Şi mi-e inima rănită.

Se rasfoieste carte in

caututare de solutii,

Apare cununa in curte bisericeasca!

Pe viitor suntem martori la

a dragostei marturii,

Domnisoara se retrage din

povestea cea craiasca.

Tanar flacau vine pentru 

a recolta puterea,

Hotarat e sa calce peste

mister de luna plina,

Se intreaba care e a vulpei soarta?

Royal intuneca stele,

in reflexie se alina.

Official e mandru si cu

daruri magice in gand,

Lasa deoparte mesaje de 

familie,personale.

Scapa dâns de lanturi,hotarat

iese din rand!

Binecuvantat sa fie a nost' pamant!

Moartea e in al intunericului paradis,

Nu e dispusa sa joace in pereche.

Domn cu inima neagra

si floarea-i de vis,

O adauga la casa pe

cea care e veche.

Aceeași zi de spart la piatră,

Cu târnăcoape de burete,

Cu apă chioară și azimă coaptă,

Zidim ferestre în perete.

Mâncăm betonul uns pe pâine,

Și bem rugină de Cotnari,

Ne latră mațul ca un câine,

Iar ochii-n cap privesc hoinari.

Ne plânge-n zid la fiecare,

Câte o Ana ce-a fugit de-acasă,

Ne-au pus în cap laboratoare,

Ca să ne facem alta mai frumoasă.

Dormim toți azi și pentru ieri,

Și împărțim avutul pe din două,

Între pereți zidim și prizonieri,

Și le dăm drumul când nu plouă.

Adio mamă! Adio, țară dragă!

Și toți copiii mei înstrăinați,

Vă spun, ca toți să ne înțeleagă:

Noi n-am plecat, am fost forțați...

Dumnezeu a plouat peste mine,

Cu lacrimi cât bobul de rouă,

Mânat fiind de sentimente haine,

Am deschis umbrela, dorind să nu plouă.

Am căutat să sărut mâini de mojici,

M-am târât prin mizerii umane,

Am supărat pe părinţi şi amici,

Şi-am distrus iubiri diafane.

M-am înrolat în legiunea străină,

Străină de mine şi tot ce-am trăit,

Duşmani mi-am făcut dintre cei fără vină,

Iubind ce-am urât şi urând ce-am iubit.

Gândul se desprinde încet

din arhitectura minții,

ca o respirație adâncă

a lucrurilor nerostite.

Cuvintele nu se grăbesc,

au pasul domol al umbrei

care traversează amiaza,

lăsând în urmă

o ordine fragilă.

Timpul, tăcut și vast,

se adună între silabe

precum lumina în vitralii,

schimbând forma sensului

fără a-i risipi esența.

Mă apropii de spațiul alb

cu o luciditate blândă,

știind că acolo

gândul nu cere nume

ci doar prezență.

Scrisul rămâne o veghe,

un gest de a păstra deschis

acest loc interior

unde gândurile, libere,

se limpezesc în tăcere.