Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 17 декабря 2024
Просмотры: 193
Стихи из этой категории
Iartă Doamne
Întîi eu să fiu iertat,
Apoi pentru toți mă rog,
Nu vreau celor ce-mi vor rău,
Să nu-i ierte Dumnezeu,
Căci Dumnezeu ne iubește,
Are darul pentru toți.
Și ne iartă de păcate..,
Ne cheamă la el pe toți.
El în veci nu părăsește,
Nici un fiu,El ne iubește,
A trimis pe DUHUL SFÂNT,
Nouă pe. acest pământ,
Să ocrotească mereu...
Să ajute când e greu.
Eu nu port straie omenești
Eu nu am haine omenești,
Ci cântec port pe mine,
Și peste cărnile trupești,
Port versuri bizantine.
O fabulă am drept cravată,
Iar la rever port un sonet,
Cu jind se uită lumea toată,
Eu le ofer câte-un verset.
Cu lungi romane-s încălțat,
Două proverbe-mi sunt șosete,
Și umblu despuiat prin sat,
Iar criticii îmi scriu pamflete.
Pe cap am o baladă lungă,
Și-o doină ce o țin la piept,
Biblioteca o îndes în pungă,
Citesc, și moartea o aștept.
Eu nu port straie ca oricine,
Ci-s îmbrăcat în poezie,
Și sunt croite atât de bine,
Că mă vor ține-o veșnicie.
Copilăria...
În fiecare noapte în minte îmi încarc,
Copilăria toată cu jocurile sale,
Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,
Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.
Și drumul înapoi mă face ca să plâng,
Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,
Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,
Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.
Iar sunetul ritmat al roților pe șine,
Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,
Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,
Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.
Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,
Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,
Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,
Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.
Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,
Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...
Nesomn
Atâta veghe și atât nesomn,
Zdrobește inima în mine,
Întins în pat nici oasele nu dorm,
Și plânge locul gol lăsat de tine.
Din umbra candelei de pe perete,
Ce-ntruchipează un chip de fată,
Se scurge-n jos buchet de plete,
Aidoma ca o apă revărsată.
Tăcerea nopții surpă întreaga casă,
Se zguduie-n fereastră raza lunii,
Amurgul stă ascuns sub masă,
Și în nesomn mă chinuie străbunii.
Cu pleoapele mijite secer întuneric,
Și îl adun în snopi la miezul nopții,
Să vină din infern un tren feeric,
Să-i ducă unde ziua își arată colții,
Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,
Să car vagoane întregi de insomnie,
Căci doar așa voi ațipi vreodată,
Când se descarcă întunericul în amurgie.
Globalizare
Sunt regii iarăși albi la față,
Căci duhurile rele cântă-n lume,
Iar soarele apune-n dimineață,
Și moartea încet răsare din genune.
S-a întors Adam cu spatele la Creator,
Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,
Satan e încununat cu slavă și onor.
Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.
Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,
Aruncă plebei în scârbă firimituri,
Le umple încontinuu acasă cimitirul,
Şi țipă Siria de sub dărâmături.
La hărți și frontiere au dat foc,
Se aud amenințări pe cer albastru,
Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,
Şi plânge Africa aflată în dezastru.
Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,
Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...
În lume cântă demoni într-un glas,
Dansează kazacioc, America și UE.
Dar El, tăcea…
În Grădina Ghetsimani,
Brusc a izbucnit mânia,
Căci Sinedriu și romanii,
Vin să prindă pe Mesia…
Vândut de Iuda spre apus,
Târât ca un tâlhar de rând,
El nu avea nimic de spus,
Doar cerul se vedea plângând.
Mânat cu sulița din spate,
Cu Iuda printre ei ascuns,
Și întrebat de multe și de toate,
El nu avea nimic de spus.
Ajuns spășit la judecată,
În fața lui Caiafa dus,
Cu gândul îndreptat spre Tată,
El nu avea nimic de spus.
Cu martori falși și fără lege,
Cu farisei ce îl hulea,
Îl întrebau dacă e rege,
Dar El, îngândurat, tăcea…
-Ești Fiu al Domnului din cer ?
Caiafa întruna întreba,
Privind la chipul lui sever,
El îi răspunse : - Da !
Smintit de cele auzite,
Neîndrăznind a repeta cuvântul,
Cu ochii afară din orbite,
Își rupse de pe el veșmântul.
Cu toții îl condamnau la moarte,
Și îl scuipau, și îl băteau,
Dar El tăcea cu crucea-n spate,
În timp ce îngerii plângeau.
Sub ochii Săi se rupse cerul,
Întreg pământul se cutremura,
Și-au înțeles cu toți misterul,
De ce Iisus, mereu tăcea...
Iartă Doamne
Întîi eu să fiu iertat,
Apoi pentru toți mă rog,
Nu vreau celor ce-mi vor rău,
Să nu-i ierte Dumnezeu,
Căci Dumnezeu ne iubește,
Are darul pentru toți.
Și ne iartă de păcate..,
Ne cheamă la el pe toți.
El în veci nu părăsește,
Nici un fiu,El ne iubește,
A trimis pe DUHUL SFÂNT,
Nouă pe. acest pământ,
Să ocrotească mereu...
Să ajute când e greu.
Eu nu port straie omenești
Eu nu am haine omenești,
Ci cântec port pe mine,
Și peste cărnile trupești,
Port versuri bizantine.
O fabulă am drept cravată,
Iar la rever port un sonet,
Cu jind se uită lumea toată,
Eu le ofer câte-un verset.
Cu lungi romane-s încălțat,
Două proverbe-mi sunt șosete,
Și umblu despuiat prin sat,
Iar criticii îmi scriu pamflete.
Pe cap am o baladă lungă,
Și-o doină ce o țin la piept,
Biblioteca o îndes în pungă,
Citesc, și moartea o aștept.
Eu nu port straie ca oricine,
Ci-s îmbrăcat în poezie,
Și sunt croite atât de bine,
Că mă vor ține-o veșnicie.
Copilăria...
În fiecare noapte în minte îmi încarc,
Copilăria toată cu jocurile sale,
Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,
Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.
Și drumul înapoi mă face ca să plâng,
Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,
Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,
Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.
Iar sunetul ritmat al roților pe șine,
Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,
Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,
Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.
Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,
Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,
Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,
Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.
Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,
Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...
Nesomn
Atâta veghe și atât nesomn,
Zdrobește inima în mine,
Întins în pat nici oasele nu dorm,
Și plânge locul gol lăsat de tine.
Din umbra candelei de pe perete,
Ce-ntruchipează un chip de fată,
Se scurge-n jos buchet de plete,
Aidoma ca o apă revărsată.
Tăcerea nopții surpă întreaga casă,
Se zguduie-n fereastră raza lunii,
Amurgul stă ascuns sub masă,
Și în nesomn mă chinuie străbunii.
Cu pleoapele mijite secer întuneric,
Și îl adun în snopi la miezul nopții,
Să vină din infern un tren feeric,
Să-i ducă unde ziua își arată colții,
Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,
Să car vagoane întregi de insomnie,
Căci doar așa voi ațipi vreodată,
Când se descarcă întunericul în amurgie.
Globalizare
Sunt regii iarăși albi la față,
Căci duhurile rele cântă-n lume,
Iar soarele apune-n dimineață,
Și moartea încet răsare din genune.
S-a întors Adam cu spatele la Creator,
Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,
Satan e încununat cu slavă și onor.
Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.
Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,
Aruncă plebei în scârbă firimituri,
Le umple încontinuu acasă cimitirul,
Şi țipă Siria de sub dărâmături.
La hărți și frontiere au dat foc,
Se aud amenințări pe cer albastru,
Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,
Şi plânge Africa aflată în dezastru.
Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,
Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...
În lume cântă demoni într-un glas,
Dansează kazacioc, America și UE.
Dar El, tăcea…
În Grădina Ghetsimani,
Brusc a izbucnit mânia,
Căci Sinedriu și romanii,
Vin să prindă pe Mesia…
Vândut de Iuda spre apus,
Târât ca un tâlhar de rând,
El nu avea nimic de spus,
Doar cerul se vedea plângând.
Mânat cu sulița din spate,
Cu Iuda printre ei ascuns,
Și întrebat de multe și de toate,
El nu avea nimic de spus.
Ajuns spășit la judecată,
În fața lui Caiafa dus,
Cu gândul îndreptat spre Tată,
El nu avea nimic de spus.
Cu martori falși și fără lege,
Cu farisei ce îl hulea,
Îl întrebau dacă e rege,
Dar El, îngândurat, tăcea…
-Ești Fiu al Domnului din cer ?
Caiafa întruna întreba,
Privind la chipul lui sever,
El îi răspunse : - Da !
Smintit de cele auzite,
Neîndrăznind a repeta cuvântul,
Cu ochii afară din orbite,
Își rupse de pe el veșmântul.
Cu toții îl condamnau la moarte,
Și îl scuipau, și îl băteau,
Dar El tăcea cu crucea-n spate,
În timp ce îngerii plângeau.
Sub ochii Săi se rupse cerul,
Întreg pământul se cutremura,
Și-au înțeles cu toți misterul,
De ce Iisus, mereu tăcea...
Другие стихотворения автора
Sfârșit
Toți anii se risipă ca bobul de nisip,
Iar vremea-mi cară-n minte molozul de uitare,
Spre tronul tău din ceruri zadarnic iarăși țip,
Și toate sunt deșarte căci nu le dai crezare.
Sculptată-mi stai în minte aidoma o statuie,
Și rece ca o piatră pe suflet mă apeși,
Din tristele morminte spre mine vor să suie,
Toți morții din iubire și cei neînțeleși.
Dar mintea omenească nu poate să cuprindă,
A cerurilor taină și-a gândurilor urme,
Mă văd sleit de sânge și atârnat de grindă,
Dar mi-ai luat călăii ce viața vor să-mi curme.
Of, câtă suferință pe patul nostru zilnic zace,
Privesc cu jind la stele și-o clipă-s fericit,
Dar sufletul iubito, mă strânge-n carapace,
Că nu te am în brațe să-ți spun cât te-am iubit.
Te aud în tăcere…
Te aud în tăcere cum chemi alt cuvânt,
De parcă iubirea se naște din vină,
Și simt cum distanța devine mormânt,
Iar inima tristă amarnic suspină.
Te port ca pe-o rană ce ustură-întruna,
Și sângele-mi curge în valuri fierbinți,
Tu sorbi cu alt suflet prigoana, minciuna,
Iar eu beau tăcerea din ochii-ți cuminți,
Și calc îndrăzneț pe cioburi de abis,
Și sângele curge, și rana mă doare,
Și-n fiece noapte îmi dăinui în vis,
Ca o umbră ferită de lumină și soare.
Mi-e dorul o candelă stinsă pe prag,
Tu ești amintirea ce-n alte lumi tace,
Doar nopții și lunii îi mai sunt drag,
Și-o stea căzătoare în brațe îmi zace.
Ruptură...
Acum când viața mă provoacă,
Mai bine-n ștreang aș atârna,
Să-mi curgă sângele băltoacă,
Din rana mea prin carnea ta.
M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,
Apoi l-aș insulta pe Creator,
Căci am pierdut și ce n-aveam,
Și lesne-mi este ca să mor.
Mi-e jertfa somniferul morții,
Și mă-nspăimântă zorile de zi,
Fără regret las tot în grija sorții,
Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.
Primesc pedepse de oriunde,
Iar ispășirea-i crâncenă și grea,
Și nu-mi mai curge pic de sânge,
Și-n ștreang atârnă umbra mea.
Prin cimitir mi-e lesne pasul,
Cu moartea braț la braț mă plimb,
Îi simt în carne pulsul, glasul,
Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.
Epigrame VIII
Vizită
Iar e-n vizită mamaia,
De-alaltăieri de pe la zece,
A venit c-a prins-o ploaia,
Dar uită ca să mai plece.
Uneia care a dat de bani
Când nu aveai serviciu şi lovele,
Erai un stup cu miere şi nectar,
Iar azi cu milioane în portofele,
Te-ai transformat într-un viespar.
Unor români – corona virus
A fost nevoie de o pandemie,
Şi multe sfaturi cu-nţeles,
Ca întreaga Românie,
Să se spele un pic mai des.
Epigrama
Un catren cu poanta-n cioc,
Şi cu patru versuri bune,
Primele te ţin la foc,
După ultimul vei fi cărbune.
Unui bețiv
Când se uită spre podgorii,
I se dilatează porii,
Și se vaită la vecin,
Că îi lasă gura vin.
Pantofii
Pe mama pantofii o băteau,
Și aproape zilnic suferea,
Dar într-o zi când se certau,
Văzui că tata pantofii îi purta.
Umor
E plin de umor vecinul meu,
Iar altul ca el nu întâlneşti,
I-atât de dezvoltat umorul său,
Că râde şi la un Banc de peşti.
Magicianul
Pe un fost magician vestit,
Bibliotecarul școlii l-au făcut,
Dar un eşec cumplit s-a dovedit,
Că încet din cărţi au disparut.
Şcolarizare forţată,
Cam târziu veni la şcoală,
Avea şaipe ani şi oleacă,
Dar din tot ce studia,
Doar si-laba îi plăcea s-o facă.
Sărăcie
Fiind sărac de nedescris,
N-a mai suportat ruşinea crasă,
Servicii Funerare şi-a deschis,
Să aibă ce pune pe masă.
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
Sunt condamnat…
Sunt condamnat pe veci la a te știe,
Şi-a nu te-atinge însă niciodată,
Și cred c-aceasta-i tragica urgie,
Ce-o poate suferi un om vreodată.
Sunt zilnic nevoit să te privesc,
Dar mângâierea nu te poate atinge,
Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !
Sperând că peste tine îl va ninge.
Mă smulg din matcă ca un râu,
Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,
Și te-aș lua cu mine în desfrâu,
Dar încă nu ți-am construit o arcă.
Sunt condamnat pe veci la neuitare,
Și de-ai putea să-mi intri-n minte,
Te-ai prăbuși subit de pe picioare,
Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.
Sunt condamnat mereu la a te plânge,
Deși ești numai la un braț distanță,
Aproape că îmi curgi prin sânge,
Dar sunt timid și nu am cutezanță.
Sfârșit
Toți anii se risipă ca bobul de nisip,
Iar vremea-mi cară-n minte molozul de uitare,
Spre tronul tău din ceruri zadarnic iarăși țip,
Și toate sunt deșarte căci nu le dai crezare.
Sculptată-mi stai în minte aidoma o statuie,
Și rece ca o piatră pe suflet mă apeși,
Din tristele morminte spre mine vor să suie,
Toți morții din iubire și cei neînțeleși.
Dar mintea omenească nu poate să cuprindă,
A cerurilor taină și-a gândurilor urme,
Mă văd sleit de sânge și atârnat de grindă,
Dar mi-ai luat călăii ce viața vor să-mi curme.
Of, câtă suferință pe patul nostru zilnic zace,
Privesc cu jind la stele și-o clipă-s fericit,
Dar sufletul iubito, mă strânge-n carapace,
Că nu te am în brațe să-ți spun cât te-am iubit.
Te aud în tăcere…
Te aud în tăcere cum chemi alt cuvânt,
De parcă iubirea se naște din vină,
Și simt cum distanța devine mormânt,
Iar inima tristă amarnic suspină.
Te port ca pe-o rană ce ustură-întruna,
Și sângele-mi curge în valuri fierbinți,
Tu sorbi cu alt suflet prigoana, minciuna,
Iar eu beau tăcerea din ochii-ți cuminți,
Și calc îndrăzneț pe cioburi de abis,
Și sângele curge, și rana mă doare,
Și-n fiece noapte îmi dăinui în vis,
Ca o umbră ferită de lumină și soare.
Mi-e dorul o candelă stinsă pe prag,
Tu ești amintirea ce-n alte lumi tace,
Doar nopții și lunii îi mai sunt drag,
Și-o stea căzătoare în brațe îmi zace.
Ruptură...
Acum când viața mă provoacă,
Mai bine-n ștreang aș atârna,
Să-mi curgă sângele băltoacă,
Din rana mea prin carnea ta.
M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,
Apoi l-aș insulta pe Creator,
Căci am pierdut și ce n-aveam,
Și lesne-mi este ca să mor.
Mi-e jertfa somniferul morții,
Și mă-nspăimântă zorile de zi,
Fără regret las tot în grija sorții,
Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.
Primesc pedepse de oriunde,
Iar ispășirea-i crâncenă și grea,
Și nu-mi mai curge pic de sânge,
Și-n ștreang atârnă umbra mea.
Prin cimitir mi-e lesne pasul,
Cu moartea braț la braț mă plimb,
Îi simt în carne pulsul, glasul,
Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.
Epigrame VIII
Vizită
Iar e-n vizită mamaia,
De-alaltăieri de pe la zece,
A venit c-a prins-o ploaia,
Dar uită ca să mai plece.
Uneia care a dat de bani
Când nu aveai serviciu şi lovele,
Erai un stup cu miere şi nectar,
Iar azi cu milioane în portofele,
Te-ai transformat într-un viespar.
Unor români – corona virus
A fost nevoie de o pandemie,
Şi multe sfaturi cu-nţeles,
Ca întreaga Românie,
Să se spele un pic mai des.
Epigrama
Un catren cu poanta-n cioc,
Şi cu patru versuri bune,
Primele te ţin la foc,
După ultimul vei fi cărbune.
Unui bețiv
Când se uită spre podgorii,
I se dilatează porii,
Și se vaită la vecin,
Că îi lasă gura vin.
Pantofii
Pe mama pantofii o băteau,
Și aproape zilnic suferea,
Dar într-o zi când se certau,
Văzui că tata pantofii îi purta.
Umor
E plin de umor vecinul meu,
Iar altul ca el nu întâlneşti,
I-atât de dezvoltat umorul său,
Că râde şi la un Banc de peşti.
Magicianul
Pe un fost magician vestit,
Bibliotecarul școlii l-au făcut,
Dar un eşec cumplit s-a dovedit,
Că încet din cărţi au disparut.
Şcolarizare forţată,
Cam târziu veni la şcoală,
Avea şaipe ani şi oleacă,
Dar din tot ce studia,
Doar si-laba îi plăcea s-o facă.
Sărăcie
Fiind sărac de nedescris,
N-a mai suportat ruşinea crasă,
Servicii Funerare şi-a deschis,
Să aibă ce pune pe masă.
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
Sunt condamnat…
Sunt condamnat pe veci la a te știe,
Şi-a nu te-atinge însă niciodată,
Și cred c-aceasta-i tragica urgie,
Ce-o poate suferi un om vreodată.
Sunt zilnic nevoit să te privesc,
Dar mângâierea nu te poate atinge,
Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !
Sperând că peste tine îl va ninge.
Mă smulg din matcă ca un râu,
Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,
Și te-aș lua cu mine în desfrâu,
Dar încă nu ți-am construit o arcă.
Sunt condamnat pe veci la neuitare,
Și de-ai putea să-mi intri-n minte,
Te-ai prăbuși subit de pe picioare,
Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.
Sunt condamnat mereu la a te plânge,
Deși ești numai la un braț distanță,
Aproape că îmi curgi prin sânge,
Dar sunt timid și nu am cutezanță.