Globalizare

În taină se ascund femei,

Pe sub mireasma florilor de tei,

Acum că bine eu te știu,

M-aș îngropa în carnea ta de viu,

Și m-aș ascunde sub pietrele din drum,

Duios să calci cu dulcele-ți parfum,

Subit să mă prefaci în scrum,

Să-ți mângâi glezna și să-ți spun,

Amorul meu de om nebun.

În timp ce tu valsezi prin casă,

Îmbătrânește rochia de mireasă,

Iar eu prin geam privesc holtei,

Și-atât de frig e-n ochii mei...

În taină se ascund femei,

Pe sub mireasma florilor de tei,

Fântâni de lacrimi am sub pleoape,

Și numai luna vine să se-adape.

În umbra cui voi mai striga, 

Căci totul împrejur e beznă, 

Și simt pe pleoape noaptea grea, 

Și-ntunecimea pân' la gleznă?

Mi-e urma pasului ca smoala, 

Și-n noapte totu-mi pare sferic, 

Mă prinde-n horă teama, boala, 

Și-n vene-mi curge întuneric. 

Azi stelele sunt tot mai negre,

Lumina lor e-a morții rază,

Atârnă cerul greu de veghe, 

Și timpu-n el se estompează.

Învăț să merg cu mâna-ntinsă, 

Prin bezna ce deja mă știe, 

Căci frica, dacă nu e - nvinsă,

Îți stă în suflet pe vecie. 

Și poate-n mine, sub povară,

Un licăr știe să rămână;

Chiar dacă viața-i numai seară,

Nu orice noapte e stăpână.

Din beznă scot mereu un nume, 

Și-l spun încet, să nu se frângă,

Iar pașii mei gonesc prin lume, 

Căci zorii zilei trebuie s-ajungă. 

Din mine cade-ncet povara,

Și rana nopții încet se coase, 

Iar soarta întoarce invers scara, 

Și pielea a ziuă îmi miroase. 

Umbra mi-a înțepenit pe ușă,

Râde luna din fântână,

Focul vântură plângând cenușă,

Până ziua încet se-ngână.

Noaptea molfăie o ziuă albă,

Pleoapa-mi leagănă un vis ciudat,

Pe ferestre îmi crește iarbă,

Gându-mi paște pe sub pat.

Mintea-mi rumegă o amintire,

Ochii mi-au făcut de treaz hernie,

Și citesc orbește din psaltire,

Despre îngeri, vis și insomnie.

Plimbându-mă prin parc discret,

Aud o voce sugrumată de tutun,

"Maestre, hai să-ți fac portret,

Că pentru astăzi e preț bun..."

Mi-e gândul abătut în altă parte,

Mă uit cu coada ochiului la el,

"Sunt prea bătrân de poză frate,

Și prea hidos pentru al tău penel."

Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,

Că - mi era drag de cum eram,

Mă întorc, și apoi cu politețe,

Îi spun doleanța ce-o aveam:

" De ești așa de bun cum zici,

Pictura să mi-o faci din vorbe,

De mă privești portretul ai să-l strici,

Și nici nu te-ncadrezi în norme.

Mi-e fața ponosită și ridată,

Căci mult am plâns în viața mea,

Te rog s-o faci puțin catifelată,

Exact ca-n tinerețe cum era.

Mi-s ochii șterși fără sclipire,

Cu irisul umbrit, nedefinit...

Te rog să-i pui pe cei de mire,

Că îmi erau de albastru infinit.

Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,

Că mult am chinuit și suferit,

Să-i pui un pic de negru, să se vadă,

C-am fost îndestulat și fericit.

Mi-e mâna moale ca de moaște,

Trudită-n grele munci de vulg,

Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,

Când arma-n palmă îmi părea un fulg.

Un singur lucru însă îți mai cer,

Chiar dacă ție ți se pare inutil,

Să-mi pui și suflet... dar la el

Nu schimbi nimic, că-i de copil."

Mă pun la masă iar să scriu,

Sărmana foaie plânge,

Că-mi știe sufletul pustiu,

Și lacrima de sânge.

Condeiul vechi cu drag apuc,

Că-mi știe multe patimi,

În călimară-l introduc,

Și-n loc de tuș sunt lacrimi.

Lumina-n geam e astăzi pală,

Și masa-mi pare că suspină,

Mă uit pierdut la foaia goală,

Și nu știu cine e de vină...

Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,

Tristețea murmură în șoapte,

În minte sunt împuns cu ace,

Și-n ochii mei se face noapte.

E beznă-n zori și-n miez de amiază,

Pustiu e satul cel întins pe vale,

Icoana-n drum cu ochii goi veghează,

Cum vântul șuieră prin case goale.

Fântâna plânge singură sub vii,

Biserica demult stă încuiată,

Iar ruga nu mai suie către fii,

Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.

La stână urlă lupii după oi,

Iar clopotul stă mut și fără sfoară,

Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,

Pe strâmta și tăcuta ulicioară.

Prin gardul frânt e câmp de păpădie,

La geamul școlii crește-un rug păgân,

Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,

Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.

Sub streșini plâng ulucele crăpate,

Iar dușumeaua urlă după pași…

Ce boală Doamne ai vărsat în sate,

De sunt pustii și fără de urmași?

Coapsele mele își deschid universul care arde.

Nu e o flacără a cărnii,
ci o ardere a dorinței,
un râu de jăratic verde
izbucnit
din veșnica poiană a fertilității.

O sevă sălbatică, ce nu cere voie timpului.

Totul se oprește acolo,
pe iarba caldă a începutului,
unde rădăcinile mușcă în șoaptă din lună.
Suntem așteptați de o geneză mută,
un nou început
ce își coace miezul de jar
în adâncul acestei mari combustii.

Luna veghează. Tăcută. Rotundă.

O desfacere a lumilor din propria lor arșiță,
un tremur de stele prin capilarele nopții,
lăsând spațiul liber din jur
să pulseze o altă ordine...
pe care doar tăcerea
o mai poate cânta,
atunci când viața
refuză să mai pună punct.

Nu plec, fiindcă mai am de scris multe cuvinte

Prin care vreau, doar adevărul spus și, să-nțelegem, 

Că viața pe pământ, e foarte scurtă și, e călătoria 

Ce duce către D-nul Sfânt, unde cu toții, cândva, ajungem.

Venim cu un destin, pe care îl urmăm, zicând, că asta-i soarta

Și luptă ducem, cu cei din jur, cu noi, când greul ne încearcă, 

De binele trăit, uităm mereu și, chiar cu ură, blestemăm 

Și mai nimic și, nimeni, în astă lume păcătoasă, nu ne împacă. 

Muncim și alergăm s-agonisim averi și trei arginți 

Crezând, că doar așa în ochii lumii, vom deveni biruitori, 

Și cu mândrie, ne lăudăm, la toți, c-avem mare credință 

Dar fapta ne lipsește și, vai, uităm, că suntem muritori.

Trăim lângă copii, nepoți și, tot ce ne-nconjoară 

Ce Domnul, ne-a dăruit, iubindu-ne, că El este iubire, 

Spunându-ne, iubiți-vă și, vă iertați când vă greșiți 

De vreți în Ceruri să primiți, un drept, la nemurire.

Plecăm pe rând, unul cu unul, când e chemarea 

Trimisă, de Cel de Sus, ce ne așteaptă, la dreapta judecată, 

Așa, cum este scris în Cartea Sfântă, de-ai Săi apostoli 

Și unde se,, măsoară'', fiecărui supus...faptă cu faptă! 

Venim, muncim, trăim, plecăm din lumea pământeană 

La fel de goi, cum ne-am născut, făr' a lua averi, arginți, 

Așa, că omule, atent să fii, că viața asta-i tare scurtă 

Și te trezești, călătorind, spre Cer, cu cetele de îngeri.. sfinți!

Să știi să prețuiești pe om, 
Să știi să îi vorbești frumos, 
Până când poți să-l folosești, 
Oh, dragilor... E ironie! 

Să poți juca un rol

Să poți să-l joci frumos 
S-aduci apoi durere, 
La fel-e ironie! 

Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici

Si dacă tulbure ți-e mintea! 
Nu te schimba în chip fățarnic 
Si nu gândi aiurea! 

Nu armele distrug, ci vorbele

Ce le folosim când nu gândim 
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm... 
La fel distruge- ironia! 

sa dau ceasu-nainte c-o ora miine iar voi fi nevoita
si din nou intre noi va fi diferenta de zece mii km si-o ora,
iar privirea ta calda, patrunzatoare si de mine iubita
n-o sa pot s-o imbratisez nici in Adma, Sodoma, Gomorrah.

Un ceai de tei stă de vorba c-o cafea

" Ceaiul de tei -Mă mai iubești? Ai puțin zahăr în cuvinte? " Sau niște regăsiri de sine?

" Cafeaua-Nu am decât zaț, te-aș ruga să îmi dai un pic din acel zahăr în cuvinte și  din regăsiri de sine. "

Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,

Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,

În ea se află piese vintage de colecție,

Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:

Un ceas cu pendul în miniatură,

O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,

Un ceainic,

De care s-a prins praful într-un mod tainic,

Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri

Și mai multe partituri,

De timp îngălbenite,

De privit oricând binevenite,

Suport de pixuri ce nu mai scriu,

Dar încă păstrabile, după cum descriu,

Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă

Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.

Este destul de ieșită din tipare,

Nu o spun cu supărare,

Este, de fapt, o lună,

Bineînțeles, mai mare decât o alună,

În mod firesc, ar fi albă,

Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,

E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,

În funcție de becul introdus în fiecare caz,

Încăperea are din nou o pată de culoare,

Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.