În mine…

Roua pe iarbă zilele-și curmă,

Oile urcă răsfirate de turmă,

Pământul își plânge iarba păscută,

Și toată pădurea astăzi e mută.

Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,

Groaza-mi sporește sub mângâieri,

Tot câmpul devine într-o clipă arid,

Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.

Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,

Frunzele tremură, moarte în cale,

Raze fierbinți în mine se frâng,

Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.

Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,

Din zâmbetul tău seva îmi trag,

Din iarbă cu patos roua o strâng,

Și bob cu bob îți împletesc un șirag.

Noaptea sfârșește și zori se ivesc,

Iarba surâde la ziua cea nouă,

Stai tristă, și plângi, și privesc,

Cum lacrima ta devine boabe de rouă.

Pogoară peste mine umbre seci,

Din veacuri care ard în rugul sorții,

Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,

Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.

Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,

Iar norii, lanțuri grele peste trup,

Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,

Sub un descântec din ura lumii rupt.

Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,

Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,

Să fiu un strop de umbră fără moarte,

Purtat de timp, prin veșnice uitări.

Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,

Să plângă-n lună, peste nopți de dor,

Să fiu o umbră ce-și găsește firea,

În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.

Și când tăcerea sfarmă tot ce este,

Ridică-mă din hăuri de noroi,

Și spune-mi Doamne că a fost poveste,

Tot traiul meu cu patimi și nevoi.

Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,

Și-n praf rămâne sufletul pribeag,

Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,

Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.

Ți-aș ține pleoapele cu două degete,

ca să nu clipești

când mă uit la tine.

Mi-e teamă că dacă ai clipi,

s-ar rupe firul invizibil

dintre ochii noștri.

Ți-aș săruta tâmpla exact în locul

unde-ți bate frica.

Acolo unde gândul

te neliniștește 

în somn.

Și dacă într-o zi

n-ai mai vorbi,

n-aș plânge —

mi-aș muta inima în palma ta,

ca să o înveți

să bată

în limba ta.

A iubi viața, e-o veșnică luptă,

Cu arme trimise din iad și din rai,

Și, iată, cum zeii din tine se-nfruptă,

Și totuși ai vrea aici ca să stai.

A iubi viața, e mângâiere de stele,

Gândul îți zboară prin locuri bizare,

Dar pasul ți-e frânt și osul ulcele,

Iar lacrima-ți piere uscată de soare.

A iubi viața, e neant și suspans,

Cu legi ce aripa-ți leagă de gleznă,

Fii grațios și dansează acest dans,

Cu plumbul pe aripi și ochiul în beznă,

Fă piruete alături de moarte-n balans,

Și plângi către zei să-ți dea un avans.

Sunt plin de răni deși nu port războaie,

Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,

Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,

Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.

Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,

Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,

Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,

Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.

Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,

Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,

Iar dorurile toate, în cântec efemeric,

Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.

Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,

Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,

Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,

Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.

Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,

Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,

Și chiar de port în mine o rană care geme,

Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.

Pe umerii tăi bate, 

Un clopot fără grai, 

Ce arde-n carnea umbrei, 

Cu flacără din rai.

Prin pleoapa ta se scurge, 

Un fluviu de pustiu,

Și-n neantul amăgirii, 

Eu lacrimă mă știu. 

Sub pașii tăi se strâng, 

Cărări și drumuri lungi, 

Din larg necunoscut, 

La care vrei s-ajungi. 

Mi-ai semănat în sânge, 

Grădini fără hotar, 

În care cresc iluzii

Cu rodul sec și-amar. 

Și-n fiecare noapte, 

Îmi naști un alt apus, 

Din care beau lumina, 

Ca orbii, pe ascuns.

Doar nopțile cu vraja lor

Mă potolesc când ard de dor

Te caut dragul meu mereu

Prin toți ce-mi ies în cale.

Adesea în loc m-am oprit

Mi se părea că undeva 

Eu  te-am zărit.

As vrea sa nu te mai astept

Oricum eu te păstrez in suflet

Te pomenesc ades in gânduri

Că doar tu stii ale mele slăbiciuni

Un timp ai fost autor in viața mea

Din senin ai încetat să mai scrii în ea

Poate-ai rămas fara cerneală in stilou

Si-asa am rămas eu de vin... cu dor

Mademoiselle, la ce te mai gandești?

Încă în lume iubirea încerci să o răspândești?

Îmi amintesc de nopțile alea calde de vară,

Când pe lângă parcul Izvor ochii noștri dansară.

Cum lumina din felinare îmi bătea pe spate,

Cum râsetele tale gentile repetate, erau singurul lucru care să întrerupă liniștea în acea noapte.

Așteptam împreună un 385...dar eu vroiam să îți sărut buzele fierbinți...

Acum, după atâta timp, strâng din dinți știind că acel sărut făcea parte și din ale tale rugăminți...

Tot speram ca visele mele să devină reale,

Brațele mele în jurul taliei tale.

Lumina lunii care să ne ghideze,

Pasiunea noastră să o ilumineze.

Te mai vezi în acele seri petrecute în doi?

Când povestindu-ți despre Bulgakov, Pushkin și Tolstoi,

Când vorbindu-ți despre politică, artă și literatură.

Ți-ai dat seama că suntem făcuți din aceeași țesătură.

Știu că ai dreptate, în întregime.

Dragostea are o anumită cruzime.

Dar știu că împreună am fi reușit...

Și poate că ne-am fi iubit la nesfârșit...

Chiar dacă acum inima mea singură lumea trebuie să străbată...

...Nu te învinuiesc pentru decizia luată,

Totuși, vreau să știu, în zile gri și fără rost,

Te mai întrebi, în șoaptă, "oare ce ar fi fost...?"

Înainte de tine

cerul inimii mele

era o noapte lungă,

cu stele palide

și tăceri adânci.

Rătăceam prin zile

ca o planetă rece,

rotindu-mă încet

prin propriul univers.

Și atunci ai apărut tu -

o cometă de lumină.

Ai traversat cerul vieții mele

cu o dâră de aur,

ca o scrisoare de foc

trimisă de iubire.

În inima ta

ghețurile au început să plângă,

iar sub ele

au înflorit râuri de primăvară.

Ochii tăi

au aprins constelații noi

în nopțile mele,

iar glasul tău

a învățat tăcerea să cânte.

Când mi-ai atins sufletul

a fost ca și cum

un soare tânăr

s-ar fi născut în pieptul meu.

Și de atunci știu:

iubirea nu e doar o stea

care luminează de departe.

Iubirea e o cometă -

o flacără rară

care trece prin cerul inimii

și lasă în urmă

o dâră de veșnicie.

          Narcisistul, în a lui viață 

Doar pe el se pune în față 

Dacă un râu azi a gândit 

Mâine l-a și înfăptuit 

Că e cu gura,sau cu fapta

Într-o zi, își v-a lua răsplata.

     Cel ce are suflet hăd 

Numai rele îi vin în gând 

Nu gândește în credință 

Că provoacă suferință,

Celui pe care -l hulește 

Și numai de rău vorbește.

   Pentru că are suflet de tăciune 

Totdeauna primul, doar pe el se pune 

Crede, că el le-ar ști cumva pe toate 

Și fără el,nimic nu se mai poate.

Nu știe, că omul a fost lăsat de Dumnezeu,  

Să facă bine dacă poate, și nu rău.

    Citească în cărțile sfinte 

Și apoi să țină minte 

Că răul ușor se face 

Dar lui Dumnezeu nu-i place 

Și la el îl v-a întoarce.

Ce dulce e ispita
Buzelor tale,
Ca două petale
De trandafir,
Ca un elixir
Al vieții,
Ca un strop
Din roua dimineții.

Ce dulce îmbiere
Gustul de miere
Al buzelor tale,
Fierbinte chemare
În adânca tăcere
A unui sărut
Ce îl visez demult.

Ce dulce e ispita
Glasului tău blând,
Tremurând,
Ce sună lin,
Ca un suspin,
Ca o șoaptă de catifea,
În urechea mea.

Ce dulce e ispita
Pieptului tău frmătând,
Ca un gând,
Un gând fugar,
Ce mă cheamă iar și iar,
Să m-apropii, să-l ascult
Să-l ating, să-l sărut,
Cu patimă să-l frământ.

Ce dulce ispită
Mai presus de fire,
Trupul tău subțire.
Îl visez, îl admir,
Îl sorb din priviri.
Un vis, o minune
Ce parcă-mi spune
brațele să-ntind,
Să-l cuprind.

Ce dulce chemare,
Atingerea care
Mă face să uit
Ceea ce sunt.
Ce dulce uitare,
Privirea ta care
Îmi înlănțuie firea
Și îmi cere iubirea,
Ca o adiere,
Mă cheamă în tăcere.
Ca o șoaptă mă cheamă,
Să te iubesc mă-ndeamnă.

Și cât îmi doresc să-ți spun,
Că te iubesc ca un nebun.
Și, mai doresc în secret,
În suflet să-ți picur încet,
Strop cu strop,
Al dragostei mele potop,
De foc și dor.
Să-l picur ușor.
Până când, într-o zi
Și tu mă vei iubi.