În mine…

Îmi e sortit să trec prin astă lume,

Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,

Să fiu gonit de ploi și întunecimi,

Să merg târâș prin sumbre adâncimi,

Să cânt ce altuia îi sună bine,

Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.

Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,

Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,

Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,

Să zbor spre neatinse înălțimi,

Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,

Și să dansez la mine-n carapace.

Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,

Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.

O răutate sclipitoare afişezi,

Până şi umbra ţi-i bolnavă,

De atâta calm te enervezi,

Şi savurezi cotidian otravă.

A ta iubire ce-n imnuri o cântai,

Amestec de lacrimi şi ură a devenit,

Roşie de supărare apăreai,

Şi criticai profund tot ce-ai iubit.

Dezmăţu-ţi transpiră pe frunte,

Organizezi în cavouri serate,

Respingi mângâierile blânde,

Şi-accepţi provocări deochiate.

Cu-o şoaptă născută din scâncet,

Şi-un zâmbet grotesc şi cam rânced,

Prin lacrima-ţi rimelată,

Te ştergi… dar rămâne o pată.

În mine se sting prea devreme,

Iubiri și scântei de amor,

Și umbra de mine se teme,

Că-n pământ zi de zi tot cobor.

Noaptea în brațe îmi doarme,

De zi, nici o veste nu știu,

Pe creștet parcă am coarne,

Iar trupul mi-l simt un sicriu.

La masă vin îngeri ciudați,

Beau sânge din venele mele,

Și pleacă apoi rușinați,

Cu lacrima mea către stele.

Aș vrea ca să țip, să vorbesc,

A lumii tăcere însă mă-neacă,

Mă biciuie acei pe care-i iubesc,

Iar șoapta mi-e stinsă și seacă.

În mine se frâng prea devreme,

Iubiri și scântei de amor,

Sub pleoapă o lacrimă-mi geme,

Și cere strident ajutor...

Clipe multe curg în valuri,

Ca o ploaie zi și noapte,

Viața noastră-i între maluri,

Între naștere și moarte.

Bocet scos la zămislire,

Și-un surâs pe patul morții,

Viața ni-i un fir subțire,

Legănat în voia sorții.

Timpul trece fără milă,

Nu ne rabdă nici un veac,

Suntem numere pe-o filă,

Trupuri moarte fără leac.

Pe cărarea neființei,

Calcă pași cu glas tăcut,

Dorul stins al necredinței,

Se prelinge-n lutul mut.

Intonări în vechi scripturi,

Cete, mesageri de îngeri,

Ne vorbesc cu patru guri,

De momentul marii frângeri.

Totu-i plâns ori mângâiere,

Și ne poartă același vânt,

Suntem clipa de durere,

Ce dispare-într-un mormânt.

Sunt condamnat pe veci la a te știe,

Şi-a nu te-atinge însă niciodată,

Și cred c-aceasta-i tragica urgie,

Ce-o poate suferi un om vreodată.

Sunt zilnic nevoit să te privesc,

Dar mângâierea nu te poate atinge,

Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !

Sperând că peste tine îl va ninge.

Mă smulg din matcă ca un râu,

Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,

Și te-aș lua cu mine în desfrâu,

Dar încă nu ți-am construit o arcă.

Sunt condamnat pe veci la neuitare,

Și de-ai putea să-mi intri-n minte,

Te-ai prăbuși subit de pe picioare,

Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.

Sunt condamnat mereu la a te plânge,

Deși ești numai la un braț distanță,

Aproape că îmi curgi prin sânge,

Dar sunt timid și nu am cutezanță.

Spune-mi că vrei şi pot să fiu,

Un vis aprins, un gând târziu,

Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,

Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.

Spune-mi că vrei şi pot să zbor,

Pe coapsa ta să mă cobor,

Cu flori, ușor,  să te-nvelesc,

Să-ţi mor de dor, să te iubesc.

Spune-mi că vrei şi pot să frâng,

Tot răul lumii, şi să-l plâng,

Să-ţi fie sufletul uşor,

Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...

Spune-mi că vrei şi pot să chem,

Lumina lunii în poem,

Să-ţi scriu pe cer un legământ,

Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.

Spune-mi că vrei şi pot s-adun,

Să-ţi fie somnul lin și bun,

Din crâng, miresmele de tei,

Ca să adormi sub ochii mei.

Spune-mi că vrei și pot să scriu,

Destinul nostru pe-un cer viu,

Și-n el să ardă-un singur dor,

Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…

În singurătate sorb din ceașca ta,

Umbrele se-ndreaptă înspre noi lumini,

Caut harta lumii să te șterg din ea,

Să pornim în viață iar ca doi străini.

Poate-am să te caut când te vei schimba,

Tu mă vei afla într-un fel schimbat,

Pe aceeași bancă iar ne-om așeza,

Ca și când nimic nu s-ar fi-ntâmplat.

Ne vom spune vorbe printre un sărut,

Ne vom ține-n brațe, ne vom mângâia,

Ne-om jura credință ca la început,

Și de-ar fi să-ntâmple iar ne vom ierta.

Dar de vom renaște-n alt apus tăcut,

Ne-om găsi privirea ca doi călători,

Într-un vis de aur, pur și nevăzut,

Printre amintiri, printre vechi fiori.

Vor cădea tăceri ca o ploaie grea,

Și sub ele, iarăși, inima va plânge,

Din cenușa nopții îți voi da o stea,

Care niciodată nu se va mai stinge. 

Vom fi iar lumină peste întuneric,

Vom sorbi din soartă câte-o jumătate,

Și de-ar fi să cadă tot cerul feeric,

Ne vom sta aproape neînvinși de toate.

Vreau sa ma ascund în roua dimineții

Să pășesc pe iarba rece,precum e inima mea

Căci oricum tind să descoper sensul vieții

Să nu visez în timp ce fericirea adormea...

Vreau ca pentru totdeauna să mă refugiez

Din tot acest coșmar

Cum să mai înaintez ?

Spre un viitor frumos,dar cu un trecut amar...

Vreau să cunosc ce ai făcut

Să nu te pierd,dar e prea târziu

Căci de prețuit nu ai știut

Și acum despre asta scriu...

Vreau ca tu din nou să apari

Deși știu că doar un zâmbet e destul

Însă nimic nu mai repari

Mi-am încuiat și sufletul.

Dacă te-aș iubi o noapte, 

Mi-ai aduce luna de pe cer

Sau m-ai lăsa stând acolo, 

Cu inima înghețată de ger.

La o cafea sub felinar
Te-am așteptat, dar în zadar.
Încă cred că îmi ești dar,
De ce s-a terminat, nu-i clar.

Ne-am îndepărtat tăcut,
Fără a ști ce am făcut.
Acum totul e pierdut?
Ca din stele ai căzut,
Și te-am prins fără a fi vrut.
Încă simt acel sărut,
Pare că nu pot să te uit.

Încă sunt sub felinar,
Tu nu dai niciun semnal.
Ce scriu acum pare banal,
Te iubesc obsesional.
Simt aerul autumnal,
Vara o țin într-un jurnal.

Draga mea fiică și dragul meu fiu

Scumpă nepoată cu dragul tău

Și celor ce de mai știu,

Că a vieții văpaie se stinge

Lumea  întreagă cu voi împreună

La ultimul ceas rămâne în urmă

Dar plecarea mea e împăcată

Poteca ce-o las de voi e umblată,

Și fața-mi cu lacrima voastră spălată.

Un semn tot voi trimite din alba cetate

Din cerul înalt când vântul va bate.

Și rugămintea  mea de pe urmă:

Nu mă jeliți la ultimul ceas;

Eu  doar vă spun: BUN RĂMAS     

Soarele cel urias domina cele opt planete

Spatiul cosmic este ceva fascinant

Daca am explora alte galaxii, ne-ar trebui numeroase lunete

Iar descoperirea altor civilizatii ar fi un fapt halucinant

Daca s-ar adeveri existenta extraterestilor

Cu certitudine am asista la o inteligenta mult mai superioara

Si ar fi fascinanta descoperirea tuturor simbolurilor

Expunand astfel toate ideile ce ne inconjoara

Explorarea vastului Univers este o calatorie infinita

A fi voiajor in spatiu este ceva magic

Iar puterea mintii umane de a percepe alte galaxii, ramane nemarginita

Si intunericul din spatiul cosmic pare un lucru ilogic